Linkuri accesibilitate

Marius Stan

O zicere pe care fiecare evreu din Ucraina va fi auzit-o de nenumărate ori este: „Putem pune oricând la cale un alt Babi Yar pentru voi”. Aceste declarații, alături de numeroase tentative de a rescrie istoria pe acordurile nostalgiei după epoca nazistă, nu fac decât să indice faptul că pericolele antisemitismului pândesc la tot pasul. Buna informare cu privire la evoluția istorică a fenomenului este absolut esențială. Unul din istoricii care ne-au lăsat o admirabilă operă de edificare și ne-au arătat ramificațiile antisemitismului, în diferite perioade și în varii colțuri de lume, a fost și Léon Poliakov (1910–1997).

Spre deosebire de alți cărturari evrei, Poliakov n-a crezut niciodată că proiectul antisemitismului era „încastrat” în paginile scripturilor. Pe de altă parte, așa cum ne amintea tot el, „evreul și creștinul deopotrivă au pretins Dumnezeul lui Avraam drept autoritate, ambii au crezut că sunt interpreții unici ai voinței lui Dumnezeu și ambii au venerat aceeași carte sacră, deși au interpretat-o în propria lumină”. Poliakov a recunoscut faptul că mulți evrei, din pricina interpretării originale a acelei cărți, n-au simțit nicicând că ar face parte din societatea romană. Au existat, desigur, și excepții: câțiva evrei au luptat în legiunile romane, alții au devenit oameni de afaceri și medici de succes, iar alții chiar au găsit de lucru la curte ori altundeva în aparatul administrativ. Însă n-a existat nicio „problemă evreiască” în Roma, deși evreii au încercat de două ori, fără succes, să elibereze Palestina de sub dominația imperială.

Cu toate acestea, așa cum scria același istoric francez (născut la Sankt Petersburg pe 25 noiembrie 1910) în Histoire de l’antisémitisme (patru volume apărute în perioada 1956–1977), în zorii creștinătății au luat naștere, de fapt, și primele sentimente anti-evreiești. Motivul a fost rivalitatea dintre creștini și evrei pentru privilegiul de a deveni aleșii lui Dumnezeu în ochii propriilor comunități. În această competiție, evreii au fost plasați în rolul conspiratorilor împotriva „Salvatorului rasei umane”. Ca să fim înțeleși, li s-a permis să existe, însă au fost supuși tuturor tipurilor de persecuții, inclusiv masacre și expulzări de pe tot cuprinsul Europei. Pentru a întări această viziune dementă, au fost conturate miturile conform cărora evreii ar fi lucrat alături de Diavol spre a comite nenumărate rele, de la vrăjitorie și crime rituale, la tot felul de alte solomonii.

A existat, așadar, o lungă perioadă de căutare și pedepsire a aghiotanților Răului și nimeni nu poate spune câte vrăjitoare au fost arse pe rug în Europa între secolele XIV și XVII. Probabil că numărul victimelor este enorm. Tot în această perioadă, Diavolul a evoluat dintr-un principiu moral al Răului într-o personalitate puternic individualizată, încornorată și hâdă. Transformarea a avut loc tocmai în momentul în care puternicul concept de „evreu ticălos”, dedat fărădelegilor, s-a cristalizat și s-a răspândit de-a lungul și de-a latul lumii creștine.

Mai mult, până în secolul XVI, culturile europene au fost marcate de tensiunea dintre revendicarea originilor din lumea biblică și eforturile lor de a exprima aspirații naționale în termenii unor caracteristici unice ale propriilor grupuri. O astfel de noțiune biologică a rasei, precum și relația ei cu persistente trăsături morale, intelectuale și spirituale, a apărut, de pildă, din tentativa spaniolă de a separa „noii creștini” (convertiții de la iudaism și islam) și „vechii creștini” (cei cu origini așa-zis spaniole vizigote). Așa au apărut genealogiile rasiale și accentul pe „puritatea sângelui”. Așa au apărut, de fapt, tiparele sentimentului anti-evreiesc. Formele lor au persistat, deși uneori mai puțin intens, până în perioada modernă. Din păcate, așa cum au remarcat după Al Doilea Război Mondial (și deci după Holocaust) Moshe Dayan și alții, ele persistă până în zilele noastre.

Odată cu Iluminismul, Biblia n-a mai fost acceptată automat ca referință a originii rasei umane. Respingerea creștinismului a însemnat și respingerea rădăcinilor sale iudaice. În viziunea unora ca Léon Poliakov, Voltaire devine principalul suspect al declanșării „noului antisemitism”, plecând nu de la rolul iudaic într-o lume creștină, ci de la un rol iudaic rasial într-o lume europeană seculară. Răsturnarea imaginii iudeo-creștine a omului și a locului său în lume a dus la goana după alte construcții ale originii umanității și, mai semnificativ, la emergența națiunilor europene.

Lupta împotriva Bibliei și împotriva personajelor Scripturii, începând cu Iluminismul și mai ales după, a dus la un război de exterminare împotriva oamenilor, în special în termenii elaborării mitului arian la începutul secolului XIX, ai respingerii genealogiilor biblice ale omului occidental, cu consecințe dezastruoase pentru timpurile noastre. Motivele pentru această lungă și deprimantă istorie a antisemitismului, văzută ca rejectare a valorilor biblice (în special), merită cu siguranță o analiză infinit mai detaliată...

Marius Stan blog image

Balerina Maia Plisețkaia s-a născut la Moscova pe 20 noiembrie 1925. Tatăl, Mihail Plisețki, și mama, Rakhil Messerer, erau deja nume faimoase în capitala rusă. Ra, așa cum mai era cunoscută în familie mușa ei, fusese o vedetă a filmelor mute în anii 1920 și făcea parte din renumitul „clan” Messerer. Ambele familii, Messerer și Plisețki, erau de origine evreiască, ceea ce înseamnă că au fost expuse valurilor de antisemitism care au măturat Rusia încă din vremea țarilor (chiar dacă parțial protejate de propria lor faimă). Tatăl Maiei era inginer, însă fratele acestuia, Vladimir, fusese balerin într-o populară trupă moscovită.

Maia a fost cel mai mare copil al familiei, una care, în timp, a ajuns să cuprindă doi frați, Alexander și Azari, la rându-le faimoși balerini și coregrafi. Pentru o vreme, au trăit cu toții, împreună cu ceilalți Messereri, într-un apartament imens care aparținuse bunicului Mihail Messerer, dentist și mare amator de balet și teatru. Apartamentul despre care vorbim aici era frecventat, cum altfel, de unii din cei mai faimoși actori și artiști ai epocii.

Maia Plisețkaia a detestat de mică să-și vadă mama jucând în filme, preferând în schimb s-o admire pe mătușa ei, Sulamith, celebră balerină a teatrului Bolșoi (mai ales în epoca în care aceasta performa în matineuri pentru copii). Asaf Messerer, și el balerin la Bolșoi, a reprezentat o altă influență și a fost printre primele persoane care au realizat talentul uriaș al fetiței.

Celebra profesoară de balet Elizaveta Gerdt, călită în școlile imperiale și sovietice de dans clasic, a luat-o sub aripa ei pe Maia și tot ea a fost cea care a creat rolul prințului din Frumoasa adormită sau pe cel al lui Siegfried din versiunea revăzută a Lacului lebedelor. Personalitate strictă, perfecționistă, în buna tradiție a baletului clasic rus, Elizaveta a recunoscut imediat talentul excepțional și sagacitatea Maiei. Pe de altă parte, Plisețkaia a fost și un copil năzdrăvan, fiind nu de puține ori mustrată și o dată chiar exmatriculată. În mod cu totul curios, Maia era mereu dispusă să ia asupra ei năzbâtiile prietenilor și nu încerca niciodată să-și găsească scuze.

Unul din primele dansuri performate de Maia în anii școlii a fost un vals din primul act al Frumoasei adormite. În 1935, în timpul unui concert special organizat la faimosul Teatru de Artă din Moscova, Olga Knipper, văduva lui Anton Cehov, a fost pur și simplu fascinată de micuța balerină. Spunându-i-se că Maia era nepoata lui Azari Azarin, a răspuns: „Nu mă miră!”.

Viața părea senină pentru tânăra Maia Plisețkaia în a doua parte a anilor ’30. Adora să danseze și își iubea tatăl, proclamat erou național de către ziarele sovietice pentru prestația sa de consul general și director al minelor pe insula norvegiană Spitsbergen (1932–1936). Apoi, totul s-a schimbat: Mihail Plisețki a căzut victimă terorii staliniste, a fost arestat pe 30 aprilie 1937 ca „dușman al poporului”, interogat și torturat luni de zile, executat ulterior pentru „spionaj”, în ianuarie 1938. Tot în acea perioadă, soțiile unor astfel de dușmani ai poporului erau trimise în lagăre de muncă în Siberia. Ra Messerer, mama Maiei Plisețkaia, se aștepta, desigur, la ce-i mai rău, și cu toate acestea a fost surprinsă atunci când agenții NKVD au dat buzna peste ea și copii. A mai apucat să le spună Maiei și fratelui ei, Alexander, să fugă la Teatrul Bolșoi, unde urmau să-i preia Sulamith și Asaf, care tocmai performau pe scenă în Frumoasa adormită.

Această tragedie nu este menționată deloc în numeroasele biografii sovietice ale Maiei Plisețkaia, în care este dată drept exemplu pentru realizările sale în cultura sovietică. Soarta tatălui ei a continuat s-o bântuie și s-o întristeze deopotrivă, însă n-a putut nicicând, în interviuri ori în alte locuri, să discute subiectul. Ar fi fost considerată, desigur, o atitudine anti-sovietică. A avut cariera fabuloasă pe care i-o știm cu toții, însă n-a înțeles niciodată abrupta și dramatica cotitură de destin.

Mai târziu, în epoca glasnost și a perestroikăi, a putut, în sfârșit, să se defuleze. A mărturisit că deși încercase să citească și ea cărțile lui Soljenițîn, durerea a fost prea mare și și-a imaginat mereu tatăl sub tortură. Nu trebuie să fim experți în analize freudiene ale copilăriei Maiei Plisețkaia pentru a înțelege cum anume a evoluat într-o actriță și balerină tragică. Într-adevăr, în cele mai aclamate roluri ale sale, Maia Plisețkaia a interpretat personaje tragice a căror viață pasionată le-a împins spre o moarte violentă: Carmen, Julieta, sau Anna Karenina.

Odată cu glasnost-ul gorbaciovist, Maia a avut în sfârșit libertatea de a performa în Occident, a condus baletul național din Madrid, a fost invitată la Roma, a ajuns până în Statele Unite, acolo unde a apărut alături de Mihail Barîșnikov și Rudolf Nureiev, devenind cu adevărat starul internațional despre care vorbim astăzi. Tot ea și-a trăit apusul la München. În ultimă instanță, acest fabulos destin al secolului XX a reflectat din plin interacțiunea dintre artă și politică. Povestea balerinei Maia Plisețkaia stă și ea mărturie, alături de atâtea alte milioane de vieți fracturate, pentru toate acele forțe politice și sociale care s-au năpustit precum stihiile asupra societății sovietice...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG