Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Brutalitatea epurărilor comuniste își găsește cea mai bună ilustrare în istoria Cominformului (1947–1956), organizația comunistă internațională care a înlocuit după Al Doilea Război Mondial Cominternul (1919–1943). Din Cominform au făcut parte la început partidele comuniste din Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia (până în iunie 1948), Ungaria, România, Bulgaria, Franța și Italia. Cartierul general a fost stabilit la Belgrad, iar primul număr al revistei de casă—Pentru pace trainică, pentru democrație populară—elimina orie dubiu că Moscova privea Cominformul ca pe cea mai importantă armă politică în Războiul Rece contra Occidentului.

Cu toate acestea, anii postbelici le-au găsit lichidate, pe motiv de trădare și spionaj, pe unele din cele mai importante figuri ale acestei organizații. La prima reuniune a Cominformului, care a avut loc în septembrie 1947 în Polonia, partidele comuniste ale statelor-satelit au fost reprezentate de doisprezece delegați. Curând după aceea, șase dintre ei aveau să fie „demascați” ca agenți ai dușmanului. La a doua reuniune a Cominformului, organizată la București în iunie 1948, partidele din țările socialiste au fost reprezentate de paisprezece delegați. Șapte dintre ei aveau să cadă victime acelorași epurări. A treia reuniune a avut loc în noiembrie 1949 în Ungaria. Era o întâlnire convocată în special pentru a denunța Partidul Comunist Iugoslav drept „bandă de asasini și spioni”. Chiar și așa, șase din cei cincisprezece delegați prezenți la Budapesta au fost ulterior lichidați ca agenți secreți titoiști.

Recordul de „trădări” a fost cu siguranță stabilit de către Partidul Comunist Cehoslovac. Cei doi delegați de la prima întâlnire Cominform au fost considerați trădători; la a doua, trei din cei patru delegați cehoslovaci; iar la a treia, toți cei patru comuniști cehoslovaci participanți.

Lichidările din Europa de Est arată o altă ciudată, dar tipică trăsătură a epurărilor comuniste: pregătirea exhaustivă și orchestrarea atentă pe o perioadă lungă de timp. Epurările au cuprins statele-satelit unul după altul și în etape succesive. Călăul a lovit într-o zi în Budapesta, a doua zi la Praga, apoi la Varșovia sau Sofia, cu o regularitate implacabilă, relevând în același timp existența unei autorități centrale de purificare.

În februarie 1948, Moscova și-a început ofensiva împotriva Ligii Comuniștilor din Iugoslavia, care s-a soldat cu expulzarea Iugoslaviei din Cominform. Acțiunea împotriva comuniștilor români a fost decisă în același timp. Lucrețiu Pătrășcanu (n. 4 noiembrie 1900–d. 17 aprilie 1954), care fusese lider marcant al partidului și ministru al Justiției după sfârșitul războiului, a fost arestat în februarie 1948 și a „dispărut” curând după aceea. În iunie 1948, Comitetul Central bulgar a fost convocat pentru a auzi „critica și sfatul frățesc” al Comitetului Central al PCUS. În septembrie, lovitura de grație a fost aplicată secretarului-general al Partidului Comunist Polonez, Władysław Gomułka. După o sesiune furtunoasă a Comitetului Central al partidului polonez, Gomułka a fost îndepărtat. În ianuarie 1949, la o întâlnire a Politburo-ului din Sofia, Traicio Kostov era atacat pentru așa-zise activități anti-sovietice. Până la sfârșitul lui martie, prim-ministrul Gheorghi Dimitrov ajungea și el în pripă la Moscova, pe motive de „sănătate precară”. Kostov a fost dat afară din Politburo și destituit în aprilie din funcția de adjunct al primului-ministru.

A venit apoi rândul Ungariei: László Rajk (1909–1949) și apropiații săi au fost arestați în mai 1949. În același timp, la Tirana, începea procesul împotriva lui Koçi Xoxe (1911–1949), ministrul afacerilor interne al Albaniei. În iunie, Xoxe fusese deja executat, iar pe 2 iulie, Dimitrov murea în mod misterios la Moscova. În toamna lui 1949, epurările s-au intensificat în Bulgaria, Ungaria și Polonia. Primele arestări ale unor proeminenți lideri comuniști au început în Cehoslovacia. Kostov a fost arestat la Sofia în august, Rajk a fost judecat în septembrie și împușcat în octombrie. Câțiva alți proeminenți membri ai cabinetului bulgar au fost arestați și ei cam în aceeași perioadă. Vilém Nový (1904–1987), directorul cotidianului oficial comunist Rude Pravo, a fost închis în octombrie. În noiembrie, Gomułka era exclus din partidul polonez. În decembrie, Traicio Rostov era judecat, condamnat la moarte și spânzurat la Sofia.

De-a lungul anilor ’50, arestările și epurările au continuat neabătute. Printre cele mai importante victime s-au numărat Schuchuri Kelezi, membru al Biroului Politic și ministru al industriei din Albania, procurorul general al Bulgariei, Petrov, șeful polonez al Secției Cadre, Cliszko, sau Vladimír Clementis, ministrul de Externe cehoslovac obligat să demisioneze în 1950 ca „deviaționist”, spânzurat ulterior în urma procesului Slánský (1952).

În același timp, au fost epurați și alți lideri comuniști maghiari. Printre aceștia s-au numărat și Árpád Szakasits (1888–1965), fostul social-democrat esperantist care trecuse la comunism și fusese președinte al statului în prima perioadă postbelică (1948–1950), Sándor Zöld (1913/Oradea–1951), ministru de Interne până în 1951, și Ferenc Donáth (1913–1986), arestat în 1951 și închis în urma unui proces în care au mai fost condamnați János Kádár, Gyula Kállai și Sándor Haraszti.

De-a lungul anului 1952, epurările s-au extins și la nivelul Partidului Comunist Român. În martie, Vasile Luca, vice prim-ministru, membru al Politburo-ului și ministru de Finanțe era îndepărtat din funcții. Teohari Georgescu, un alt vice-premier, membru al Politburo-ului și ministru de Interne avea să aibă parte de aceeași soartă câteva săptămâni mai târziu. Ana Pauker, membră a Biroului Politic și ministră a Externelor continua această serie în luna mai.

Morala este că procesul (spectacol) comunist a reprezentat o trăsătură tipică a epurării bolșevice. Însă foarte puțini comuniști au avut parte de un proces public. Cei mai mulți au fost lichidați „administrativ”, ca să folosim o expresie din epocă. Sentințele acestora au fost pronunțate de comitete de partid secrete sau de către curți speciale de penitenciar. Astfel de sentințe nu au fost publicate în presă și nici nu au fost comunicate familiilor victimelor. Din multele milioane de persoane închise în urma epurărilor sovietice, doar câteva sute au fost, de fapt, „judecate” în curți publice. Faimoasele procese-spectacol moscovite din anii 1930 au afectat per total cincizeci și patru de persoane.

Ceea ce a impresionat cel mai mult la tehnica lichidării comuniste a fost cruzimea cu care au fost tratate victimele epurării. De îndată ce un comunist cădea în dizgrație, el era considerat cel mai odios criminal de pe pământ. Nu i se dădea practic nicio oportunitate de a se apăra și nu i se arătau defel respect ori îndurare. Mașinăria partidului era cu adevărat un monstru autofag.

Anticomunismul a rămas un domeniu surprinzător de puțin studiat în istoria modernă a Statelor Unite, mai ales dacă ne uităm la cât de puternică a fost influența lui. Anticomunismul erei McCarthy a primit, desigur, toată atenția, deși au fost întreprinse prea puține eforturi pentru a explora fundamentele ideologice ale „cruciadei”. Înțelegerea impactului sociopolitic al ideologiei tinde să se oprească la victimele imediate ale Comitetului pentru Activități Neamericane și la decimata stângă organizată.

Bunăoară, ar fi interesante studii mai aprofundate despre Brigada Abraham Lincoln, acei 2.800 de voluntari americani care au luptat în Spania în perioada 1937–1938 împotriva fascismului lui Francisco Franco. Brigada (sau batalionul, stricto sensu) a fost prima oară recrutată în iarna lui 1936/1937. Bărbații care s-au oferit să lupte—femeile s-au dus ca sore medicale—se aflau în marea lor majoritate pe la vârsta de 20 de ani. Veneau în special din zona New York-ului și erau predominant comuniști militanți. Deși o minoritate era reprezentată de stângiști neafiliați, aproape toți au acceptat conducerea Partidului Comunist (cel puțin pe durata Războiului Civil Spaniol).

În Spania, Brigada Lincoln a participat la aproape toate cele mai importante teatre de operațiuni, de la sosirea ei, în ianuarie 1937, și până la eroica părăsire a Barcelonei, în octombrie 1938. „Puteți merge cu fruntea sus”, le-a spus atunci deputata comunistă cunoscută ca La Pasionaria. „Sunteți istorie. Sunteți legendă”. Au fost, într-adevăr, numeroase victimele din rândurile Brigăzii Abraham Lincoln și o treime nu s-au mai întors în America.

Nu cred că realizăm încă foarte bine scara ofensivelor în care au fost implicați voluntarii americani ai Brigăzilor Internaționale. Ofensiva de la Brunete din iulie 1937, de pildă, la vest de Madrid, a văzut la luptă peste 50.000 de bărbați. Americanii care au căzut la Teruel în cumplitul ger al lui ianuarie 1938 s-au numărat printre cele 60.000 de victime republicane.

Cu toate acestea, Lincolnii nu puteau fi (chiar dacă, să spunem, nu vorbeau spaniola) complet naivi cu privire la politica și ideologia din Spania. Cei mai mulți au pretins în mod permanent că apărau pur și simplu democrația spaniolă împotriva fascismului. Putem accepta acest lucru drept adevărat, parte dintr-un curent pragmatic, non-ideologic. Și totuși, a fost vorba de o intensă linie politică partizană (a comuniștilor, mânați în luptă de prioritățile geopolitice sovietice), nu doar de o simplă strategie de bun-simț.

Așa cum remarcase chiar George Orwell luptând de partea milițiilor POUM, ideea că războiul se purta doar pentru a înfrânge fascismul și apăra democrația „era o atitudine pe care nimeni nu putea s-o aibă la nesfârșit. Toată lumea, indiferent de cât de reticent a făcut-o, a ales până la urmă una din tabere”. Avusese loc o mare revoluție socială în Spania și mai ales în Catalonia toamnei anului 1936, iar pentru mulți muncitori spanioli, ideea anarhistă a POUM că „războiul și revoluția sunt inseparabile” a avut mai multă noimă decât linia oficială comunistă. Tot astfel au ajuns să aleagă o tabără și Lincolnii și să-i privească pe anarhiști ca pe inamici ai Republicii.

Experiența voluntarilor din Brigada Lincoln după reîntoarcerea în Statele Unite ne amintește pregnant cum anticomunismul postbelic a început cu mult înaintea turnurii anticomuniste a administrației Truman. FBI-ul a dat buzna peste biroul Veteranilor Brigăzii Abraham Lincoln în februarie 1940, iar armata americană i-a discriminat pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial pe cei care fuseseră așa-numiții „anti-fasciști prematuri”. În anii 1940 și 1950, foarte mulți dintre foștii membri ai Brigăzii Lincoln din Spania au ajuns în fața Comitetului pentru Activități Neamericane, au fost hărțuiți permanent, puși pe liste negre sau închiși pe anumite perioade. Pentru cei mai mulți dintre Lincolni, povestea războiului civil a rămas experiența cardinală a vieților lor.

Această stângă americană a mai apucat să fie încă o dată acceptată în arena politică (dincolo de lumea îngustă a Partidului Comunist din Statele Unite) prin acele mișcări pentru drepturi și libertăți civile din anii 1960. Am văzut, de asemenea, veterani ai Brigăzii Lincoln protestând împotriva Războiului din Golf în 1991. Desigur, cu toții au comis genul de erori pe care le-a făcut întreaga mișcare comunistă stalinistă, însă tot ei au reprezentat și tot ce-a avut mai bun mișcarea: energie, curaj, voința de a înfrunta cele mai complicate chestiuni.

Au existat diferențe mari, substanțiale, între anticomuniștii americani care disprețuiau toate formele de comunism și pe toți comuniștii, și cei care constituiau pur și simplu o opoziție intelectuală la ideea comunistă. Probabil că a fost tocmai inabilitatea acestor anticomuniști (de tipul Joseph McCarthy) de a face distincții între diferitele forme de comunism cea care a dus la așa-zisul anticomunism de tip „gaură neagră”. Acest termen descrie perfect maniera în care întreg comunismul american a ajuns să fie perceput ca diabolic, creându-se astfel un absolut și definindu-se clivajul dintre Statele Unite „bune” și comunismul „malefic”. În cele din urmă, o gaură neagră care avea să absoarbă întreaga societate americană în logica sa maniheistă...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG