Marius Stan

Miron Grindea (n. 31 ianuarie 1909–d. 18 noiembrie 1995) a fost un jurnalist literar român de origine evreiască, născut la începutul veacului trecut la Târgu Ocna. Împreună cu părinții săi, avea să se mute în 1918 la București, orașul „magic” în care va deveni critic literar, se va apropia de Mircea Eliade și-și va lega destinul de acela al femeii vieții sale, Carola Rabinovici. Tot la București va începe și o lungă carieră ca redactor al periodicului de cultură iudaică Adam, înființat și condus între 1929–1940 de Isac Ludo.

În 1939, o mare coincidență avea să schimbe destinul cuplului Miron și Carola Grindea: cei doi se aflau în vizită la Londra, atunci când Hitler a invadat Polonia. Au decis să rămână împreună în Marea Britanie, lucrând inițial pentru BBC și ministerul britanic al informațiilor. Tot în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial, Miron Grindea l-a întâlnit pe scriitorul H. G. Wells, președintele Clubului PEN, s-a împrietenit cu el și și-a pus revista (noua ADAM, continuatoarea periodicului bucureștean) la dispoziția scriitorilor refugiați din calea nazismului. Împreună cu Carola, a ajutat la organizarea congresului Societății Internaționale a Scriitorilor din 1941, demonstrând că viața merge înainte și că rezistența—în acest caz, prin cultură—este posibilă chiar și sub violenta ploaie de foc a bombardierelor hitleriste.

Revista bucureșteană pe care Grindea o preluase de la I. Ludo a căpătat la Londra un nou nume, ADAM International Review, și a continuat să fie publicată bilingv. Ca longevitate, ADAM (acronim pentru „Arte, Dramă, Arhitectură, Muzică”) avea să depășească Encounter-ul lui Stephen Spender sau revista Criterion a lui T. S. Eliot. Având o așa mare calitate, beneficiind de o scriitură rafinată și un stil care aducea aminte de timpurile fraților Edmond și Jules de Goncourt, periodicul condus de Grindea avea să atragă, preț de jumătate de secol, unele din cele mai mari nume ale literaturii universale. Stefan Zweig (în primul număr pe stil nou), Thomas Mann, T. S. Eliot, Jorge Luis Borges, Somerset Maugham, Samuel Beckett, André Gide, Jean-Paul Sartre, Romain Rolland, Tristan Tzara, Jean Cocteau, Ezra Pound, W. H. Auden și atât de mulți alții vor colabora sau vor fi publicați în numerele ADAM până în anul 1988. Uneori, desenele lui Pablo Picasso ori Cocteau vor acompania paginile acestui extraordinar produs cultural născut din imaginația și pasiunea lui Miron Grindea, a soției și, mai târziu, a nepoatei lor, Rachel Lasserson.

Asemeni multor evrei aflați în exil, Miron Grindea a fost intens preocupat de tematica antisemitismului. Sub bagheta sa, revista internațională ADAM, pe care a păstorit-o vreme de 52 de ani din capitala britanică, a ținut vie tradiția iudaică a exilului prin numeroase tributuri literare aduse prietenilor și altor personalități remarcabile. Aici, în paginile acestei prestigioase publicații, au fost aniversate și unele din cele mai importante date și evenimente. Se pare că, înainte să moară, Miron Grindea pregătea numărul 500 al revistei, dedicat afacerii Dreyfus. Fusese, cu siguranță, un subiect care pentru Grindea a avut o importanță colosală (și nu doar pentru că scandalul împărțise societatea franceză și arătase, fără perdea, instituționalizarea antisemitismului). Dreyfusismul, această adevărată „bornă politică” din Căutarea lui Marcel Proust, și-a păstrat permanent relevanța, mai ales cu privire la tăcerea postbelică din jurul colaboraționismului francez.

Nu mai este atunci surprinzător că, de-a lungul anilor, subiectul predilect al revistei ADAM a rămas capodopera lui Marcel Proust. Au existat cel puțin opt numere dedicate în totalitate Căutării timpului pierdut. De altfel, originea iudaică a lui Marcel Proust (pe linie maternă) a alimentat constant fascinația personală a lui Miron Grindea pentru opera unuia din cei mai influenți scriitori ai secolului XX. Deși ADAM se transformase, mai ales după mutarea lui Grindea la Londra, dintr-o revistă iudaică românească într-un trimestrial literar anglo-francez, publicația a rămas inconfundabil evreiască, atât ca stil, cât și ca perspectivă. Grindea a fost întreaga sa viață și un francofil învederat, care, pe parcursul războiului, în pofida restricțiilor, a insistat ca revista să apară și în limba franceză drept omagiu pentru o țară „umilită de regimul nazist”.

Muzica a fost cealaltă mare pasiune a lui Miron Grindea. Nu doar că s-a căsătorit cu faimoasa pianistă Carola Rabinovici, dar a avut o ureche fină și cunoștințe temeinice acumulate în ani și ani de expunere la sunetele unora din cei mai mari instrumentiști. Obișnuia să călătorească zile întregi prin Europa, singur sau cu soția, doar pentru a asista la reprezentațiile unora precum Pablo Casals. Numeroase pagini ale revistei ADAM au fost dedicate, cum era și firesc, studiilor academice despre muzică și muzicieni. Numere întregi au fost închinate lui Mozart, Enescu, Chopin, Debussy, Berlioz, ș.a.m.d. Unul dintre ele, subintitulat „De dragul muzicii”, prezintă profiluri detaliate ale lui Igor Stravinski și Arnold Schönberg (trecut el însuși la creștinism în 1898, reconvertit la iudaism în 1935, la Paris, în prezența lui Marc Chagall). Evident, importanța muzicii pentru varii scriitori a fost unul din subiectele preferate ale lui Grindea. Există în arhiva revistei ADAM numeroase articole intitulate sugestiv „Baudelaire și Berlioz” sau „Gide și muzica”.

Una din cele mai prestigioase universități britanice, King’s College, găzduiește astăzi, în Biblioteca Maughan, arhiva revistei ADAM și acordă anual un premiu literar în onoarea unei publicații care a fost cu adevărat spectaculoasă. Entuziast, mustind de proiecte, idei și inițiative, Miron Grindea a condus practic singur această luminoasă revistă, ajutat doar de soția sa și fără vreun fond substanțial, privilegiind, dincolo de orice altceva, viața spiritului. Prestigiul pe care l-a acumulat de-a lungul unei spectaculoase cariere de „curator literar” a fost întrecut doar de modestia proverbială a celui decedat în urmă cu 25 de ani. Un exemplu de dedicare, profesionalism și rafinament la care cred că merită să reflectăm, mai ales în aceste timpuri de schilodiri estetice și lipsă de repere...

Euristica educațională aproape că ține de viitorologie, sau, altfel spus, de acea abilitate de a prezice cu acuratețe forma mentală a „populațiilor nenăscute”. Filosofii sociali, mereu mai cutezători ca media semenilor, au speculat asupra posibilității de a determina conștient cursul evoluției societale prin controlul asupra agenților educaționali.

Filosofia politică a lui Platon se bazează, la rigoare, pe această afirmație. Erasmus, unul din cei mai înțelepți filosofi educaționali, pare întru totul de acord cu Platon atunci când spune: „dați-mi pentru câțiva ani controlul asupra educației și voi fi de acord să transform lumea”. Ambii au fost conștienți de dificultatea de a schimba ceva fundamental în psihologia populațiilor adulte. În Republica, de pildă, Platon acceptă imposibilitatea de a-i convinge pe oamenii cu care începe noul stat, dar crede că fiii acestora și generațiile succesive pot fi învățate să creadă în proiect.

Liderii sovietici erau conștienți de acest fapt și, deși nu neglijau problema populației adulte, și-au îndreptat eforturile propagandistice asupra copiilor. Într-unul din primele discursuri de după Revoluția din octombrie, Lenin spunea: „dați-mi 5 ani să educ copiii iar semințele semănate nu vor mai fi distruse”. În scopul consacrării acestei noi ordini sociale, liderii Revoluției au reorganizat întregul sistem educațional, de sus până jos, atașându-i orice mijloc exterior: ziare, filme, radio, artă, literatură, cluburi, școli de întreprindere, organizații de pionieri, octombriști, etc. Împotriva părerii occidentalilor despre libertatea învățăturii, educatorul sovietic vine și spune că educația n-a fost nicicând liberă, că eliminarea politicii din școală este pură ipocrizie, că psihologia rezultantă a copilului va reflecta în mod invariabil psihologia clasei care deține mijloacele de producție.

Când comuniștii chinezi vorbesc despre literatura revoluționară, distingând-o de cea tradițională sau de cea de la „4 mai”, ei spun, de fapt, cu subiect și predicat, că este una marxistă. Pentru a înțelege și mai bine diferența dintre sistemele educaționale, fie ele și calibrate pe teme comune, vedem cum conceptul de egalitate (între sexe, clase, poate chiar națiuni) reprezintă un argument esențial în toată literatura chineză pentru copii anterioară anului 1949: când scriitorii „4 mai” și cei comuniști vorbeau despre inegalitățile dintre bogați și săraci (oameni sau națiuni), ei descriau o prăpastie între viziune și realitate tocmai pentru a o închide. Dar în vreme ce literatura „4 mai” se vădea a fi descriptivă, cea comunistă era, din contră, prescriptivă: analiza în termeni de clasă sofisticați și promova lupta de clasă armată.

Celebrul autor chinez pentru copii, Zhang Tiany, membru al partidului comunist maoist și al Ligii Scriitorilor de Stânga, publică povestirea Albina și câștigă fulgerător faima de scriitor educațional. Basmul cu pricina se prezintă ca o serie de scrisori (redactate ca și cum ar fi fost scrise de copii, cu tot cu greșelile gramaticale plauzibile) ale unui tânăr băiat de țară către sora lui mai mare aflată la oraș. Băiatul își începe relatările cu evenimente cotidiene, incluzând aici o dispută școlărească între „Cap Pătrat”, fiul unui om bogat din Shanghai, care deține 12 mii de stupi cu albine italienești, și băieții locali, care susțin că albinele mănâncă recoltele satului. Părinții decid să meargă la yamen (oficiul birocrației locale) pentru a-i cere funcționarului să mute stupii. Totodată, tinerii băieți de țară se înarmează și ei, în secret, cu bețe și pietre. Intră în orașul-reședință și sunt ținuți multă vreme în așteptarea momentului în care vor vorbi, în sfârșit, cu înaltul funcționar—asta li se pare băieților o veșnicie. Iar când, în cele din urmă, enervați și sastisiți, încearcă să pătrundă cu forța la funcționar, soldații încep să tragă în mulțime și îi arestează pe mulți dintre cei prezenți, inclusiv pe tatăl băiatului-narator și pe fratele său mai mare.

Cititorul va ști însă că întreg conflictul a fost iscat de ignoranța abisală a ambelor părți: albinele fertilizează recoltele, nu le mănâncă. Având o bogată experiență de învățător, Tiany știe cum să exacerbeze copilăria din copii (sic). Toate astea, în vreme ce substratul social este parte intrinsecă din firul narativ: prin intermediul ochilor naivi ai unui copil de țară ies la suprafață birocrația leneșă districtuală, evazivă, prost-informată, dar, totodată, una aflată mână în mână cu cei bogați și susținută de trupe militarizate...

Literatura pentru copii din Rusia comunistă este cu mult mai directă și prea puțin subtilă. Scopul ei este cât se poate de evident: ea glorifică mașinăria și găsește în asta substitutul perfect al vechilor basme „burgheze”. Aceeași literatură pare că ia cumva peste picior romantismul vechii Rusii, superstițiile și religiozitatea exacerbată. În schimb, se pune accent pe solidaritate și pe valoarea muncii, pe traiul cooperativist și colectivist sub noul stindard al unei lumi complet transformate.

Cu toate acestea, într-un mod care poate părea bizar, pletora de elemente propagandistice nu a împiedicat acest tip de literatură din a deveni o foarte vioaie și frumoasă artă. Desfătările estetice erau la rându-le complinite de ilustrații cât se poate de atrăgătoare: a se vedea și desenele cu care artistul grafic sovietic, Vladimir Lebedev, acompania literatura pentru copii produsă de un Samuil Marshak (considerat de Gorki drept fondatorul literaturii sovietice pentru copii). Poate că spre deosebire de alte țări comuniste, Rusia sovietică a reușit să implice în cel mai înalt grad pleiada sa de scriitori și artiști în această mega-campanie de educare a tineretului. Pe de altă parte, se prea poate ca ei înșiși să fi găsit aici—în literatura pentru copii și toate celelalte arte dedicate acestora—un loc cât de cât sigur, în care propaganda să nu le poată afecta total condiția artistică. Este însă doar o speculație, sunt convins că pot fi găsite exemple atât pro, cât și contra.

Mă gândesc acum și la Gellu Naum, cel care după 1947—după ce grupul suprarealiștilor de la București s-a destrămat și cei mai mulți dintre ei au luat calea exilului—a reușit cumva să-și protejeze etosul artistic prin refugiul în literatura pentru copii. Evident, Naum a publicat și câte ceva în linia realismului socialist, dar abia prin Cartea cu Apolodor a reușit să-și păstreze, cât de cât, echilibrul artistic. Se înțelege poate de la sine că doar după ce sturm und drang-ul primelor decenii revoluționare a trecut, atmosfera creativă a devenit sensibil mai favorabilă... și cam peste tot!

Probabil că literatura comunistă pentru copii (rusă/sovietică, chineză, est-germană, românească etc.) rămâne una din puținele dovezi de creativitate a mașinăriei propagandistice. Ea apare la interfața dintre perversitatea doctrinară și neprihănirea destinatarilor. În atare situație, temele centrale ale propagandei nu mai trebuie să convingă, ci doar să formeze. Nu să distrugă, ci să cultive. Iar pentru asta e nevoie de multă, multă psihologie și imaginație. Nu facem aici apologii, doar constatăm. Desenele lui Vladimir Lebedev sunt foarte cool. Atât de cool încât au fost expuse la MoMA...