Marius Stan

Tema majoră a operei scriitorului disident Andrei Amalrik (1938–1980) a fost conflictul dintre individ și sistem „într-o țară în care individul este nimic, iar sistemul totul”. Emițătorul acestor rânduri rămâne un personaj complex și original. Atunci când autorul lui Va supraviețui Uniunea Sovietică până în 1984? n-a fost imediat arestat la Moscova pentru publicarea eseului în Occident—cu atât mai mult cu cât denunța în termenii cei mai duri tirania regimului și obediența indivizilor—, anumiți oameni s-au întrebat dacă nu cumva Andrei Amalrik era agent provocator al Kremlinului. Nu a fost cazul.

Reparând propria-i lipsă de vigilență, regimul sovietic l-a trimis pe Amalrik într-un lagăr de muncă din Kolîma timp de 3 ani. Eseul, acum faimos în întreaga lume, fusese inspirat de George Orwell și avea o calitate orwelliană. Prima parte, sumbră, precisă, o mostră mușcătoare de analiză politică, era probabil mai relevantă pentru anii ’80 decât pentru momentul în care a apărut. O singură frază este de ajuns pentru a demonstra abilitatea lui Amalrik de a merge la miezul problemei: „Pentru a se menține la putere, regimul trebuie să se schimbe și să evolueze, dar pentru a se prezerva, totul trebuie să rămână la fel”.

A doua parte a celebrului eseu devenea însă cu adevărat profetică și chiar apocaliptică: prevestea dezintegrarea regimului comunist din Uniunea Sovietică, condamnat fiind de incorijibilele lui contradicții interne, dar și ca rezultat al unui război sino-sovietic declanșat din vina sovieticilor și terminat extrem de prost pentru invadator. Cineva se poate îndoi de esența predicției, însă anul-bornă 1984 fusese ales pentru valoarea simbolică și nu din motive istorice obiective.

Andrei Amalrik a fost un om complet liber și neafectat de comportamentul puterii totalitare, lucru evident și din paginile Călătoriei (sale) involuntare în Siberia (1971). Pe la mijlocul anilor 1970, KGB l-a forțat să aleagă între exil și alte sentințe dure. Împreună cu familia, a ales să părăsească Uniunea Sovietică și s-a stabilit mai întâi la Universitatea din Utrecht, apoi în Statele Unite, unde a ținut prelegeri memorabile.

În timpul primei sale vizite la Stanford, în ianuarie 1977, le-a spus studenților americani că în pofida a șase ani de închisoare și exil, și-a păstrat înfățișarea jovială pentru că a spus mereu exact ceea ce-a gândit. A insistat că a vorbi liber poate avea un enorm efect terapeutic asupra sinelui și a povestit cum anchetatorul său din închisoare avea cu mult mai puțină libertate ca el. Poate că un mai vechi disident rus avea dreptate cu privire la Amalrik: era dintr-o nouă generație, se luptase cu autoritățile, le confruntase direct și nu simțea în oase spaima lagărelor lui Stalin.

Amalrik a crezut cu tărie în domnia legii și în respectul pentru drepturile omului. Într-un articol publicat în New York Times în octombrie 1975, Andrei Amalrik, on Détente, pe când trăia încă la Moscova, disidentul rus spunea: „Îmi pare că tocmai mișcarea globală pentru drepturile omului va deveni o forță a schimbării la nivel mondial, una care va birui atât inumanitatea bazată pe violență, cât și inumanitatea bazată pe indiferență”. Nu putem decât să admirăm măiestria cu care își atingea Amalrik țintele, deopotrivă la Est și la Vest.

Ca membru al Mișcării Democratice din URSS, Amalrik fusese persoana de legătură cu jurnaliștii străini. Această muncă l-a făcut până la urmă să se implice în disputele din interiorul Mișcării. El ne-a lăsat descrieri rare și candide ale principalelor personalități ale grupului, nu ca sfinți, ci ca oameni cu slăbiciuni. Descrierea abrazivă și arogantă a acestor intrigi arată de ce anume ajunsese să fie cunoscut drept „tânărul nervos” al mișcării.

Andrei Amalrik s-a privit mereu ca pe un outsider al societății sovietice, al lagărelor, dar și al mișcării disidente. Simțul izolării sale a dat uneori, într-adevăr, impresia aroganței. Și totuși, sub această pojghiță, s-a aflat permanent patosul unui încrezător în sine dar retras outsider. În drumul său de la Moscova spre Viena, el admitea, cu o anumită doză de amărăciune, că „ne-am părăsit măreața patrie pe care amândoi am iubit-o și am urât-o—oare s-ar putea să nu existe nicio cale de întoarcere?”.

Chiar dacă n-ar fi fost în centrul dramei din 1968, povestea de viață a lui Alexander Dubček (1921–1992) tot ar rămâne una fascinantă. S-a născut pe 27 noiembrie 1921, așa cum spunea în autobiografia sa, „dintr-o pereche de idealiști socialiști slovaci care s-a întâmplat să emigreze la Chicago” la începutul secolului XX. S-au reîntors în Slovacia după Primul Război Mondial, apoi s-au mutat în Kârgâzstan, vreme de 12 ani, apoi în Gorki (actualul Nijni Novgorod) pe Volga, vreme de încă 5 ani, pentru a reveni în Slovacia abia în 1938.

Tânărul Dubček a devenit membru al Partidului Comunist al Slovaciei la sfârșitul anilor ’30. Până în 1955, a ajuns membru al Comitetului Central. A mers apoi la studii politice la Moscova, pe care le-a absolvit în 1958. În 1960, se mută de la Bratislava la Praga și este învestit ca secretar al Comitetului Central cehoslovac, iar la scurt timp este numit în cea mai înaltă funcție a Partidului Comunist Slovac.

Alexander Dubček și reformele democratice au părut să facă o casă bună încă de la început. Ca lider al partidului slovac, a negociat cu scriitorii și intelectualii locali o înțelegere care le asigura o mai mare libertate de expresie, a îmbrățișat fără ezitare noi teorii economice și și-a exprimat deschis criticile față de politicile lui Antonín Novotný, bosul din linia dură a partidului și președinte al Cehoslovaciei. Jucând cartea naționalismului pentru Slovacia, Dubček a reușit să-i anime pe disidenți și intelectuali. Coagularea acestora a fost cea care a forțat demisia lui Novotný în ianuarie 1968 și Dubček a fost ales în locul său ca secretar al Partidului Comunist Cehoslovac. Ca lider al acestui partid, Alexander Dubček a întreprins câteva acțiuni curajoase, inițiind o serie de reforme politice care au inaugurat perioada de liberalizare cunoscută drept „socialism cu față umană”.

În ceea ce a devenit Primăvara de la Praga, cenzura a fost abolită, iar cetățenilor le-a fost acordat dreptul de a critica guvernul. Din cauza hegemoniei sovietice asupra Europei de Est, reformele politice inițiate în martie au fost stopate în august 1968. Pe 21 august, Leonid Brejnev, secretarul general al PCUS, trimitea la Praga tancurile aliaților Pactului de la Varșovia. Scopul invaziei militare era de a pune capăt reformelor politice și altor câștiguri liberale ale Primăverii pragheze, de a restaura un stat doctrinar loial până la virgulă Kremlinului. Dubček și ceilalți reformatori au fost duși la Moscova și obligați să se supună cerințelor sovietice. Câteva zile mai târziu, pe 27 august, Alexander Dubček s-a întors la Praga ca secretar al partidului. După încă 9 luni de zile, în aprilie 1969, era înlocuit cu Gustáv Husák și trimis temporar ambasador în Turcia. În 1970, Dubček a fost exclus din partid și a plecat în exil în Slovacia, unde a lucrat în serviciul silvic.

Nouăsprezece ani mai târziu, în 1989, reapărea la Praga pentru a-l sprijini pe dramaturgul disident Václav Havel și așa-numita Revoluție de catifea. În decembrie 1989, încă popularul Dubček a fost numit purtător de cuvânt al parlamentului federal al noii administrații, rămânând veriga de legătură simbolică între noul guvern democrat și Primăvara de la Praga. A păstrat această funcție până în 1992, când a devenit președinte al noului Partid Social-Democrat Slovac. A murit pe 7 noiembrie 1992, cu doar două luni înaintea dizolvării Cehoslovaciei și apariției pe harta lumii a celor două state de azi—Republica Cehă și Slovacia.

Numele lui Alexander Dubček va rămâne de-a pururi legat de Primăvara de la Praga și, în acest sens, nu ar trebui să uităm defel cum anume a arătat perioada 1948–1968: în cele două decenii ale Războiului Rece, stalinismul fusese singurul sistem posibil în această țară. Oricare vor fi fost avantajele unui astfel de sistem pentru Uniunea Sovietică, el s-a dovedit complet inadecvat pentru o țară atât de sofisticată precum Cehoslovacia. Sigur, stalinismul a dus la industrializarea Slovaciei, însă stagnarea economică a fost în cele din urmă realitatea despre care vor scrie cărțile de istorie. În perioada de până la ascensiunea lui Dubček în fruntea partidului comunist, birocrația politică și ipocrizia socialistă au generat indiferență publică și, pe alocuri, rezistență. Nimeni, până la Dubček, nu se obosise să se gândească la consecințele proprietății de stat și ale dictaturii de partid, sau cum anume va arăta perioada următoare. În fața valului crescând de critici, Novotný n-a făcut decât să schimbe câteva nume, iar o criză majoră devenise inevitabilă.

Desigur, ideile liberale care aveau să ilumineze Primăvara de la Praga nu însemnau o reîntoarcere la capitalism, însă se dorea o restabilire a practicilor democratice în sânul partidului comunist. Reformele ar fi trebuit implementate gradual și ar fi transformat Cehoslovacia într-o societate socialistă avansată în cadrul Blocului comunist. Uniunea Sovietică nu era dispusă să-și asume un astfel de risc, mai ales că Dubček devenise un erou popular și o figură recunoscută internațional. Chiar dacă nu dorea să violeze principiile marxist-leniniste, Alexander Dubček se aștepta ca Cehoslovacia să fie tratată pe baze de egalitate și respect. De altfel, prima lui sarcină în ianuarie 1968 fusese aceea de a redeștepta în comuniștii locali principiul democrației de partid. După ianuarie, a devenit din ce în ce mai conștient de nevoia de rapiditate a reformelor și a regretat faptul că partidul nu fusese pregătit mai bine pentru această misiune. În ochii săi, relația dintre partid și societate devenise chestiunea centrală a zilei. Lucrul la care însă nu s-a așteptat a fost invazia din august a trupelor Pactului de la Varșovia.

La rigoare, Alexander Dubček a fost o personalitate decentă, cu o minte mereu deschisă, un individ modest aruncat de istorie în mijlocul unei tragice dileme. Atunci când a semnat și acceptat degradantele acorduri de la Moscova și a acceptat prezența trupelor sovietice pe teritoriul Cehoslovaciei, viața lui politică era terminată. Din acest punct de vedere, reînvierea lui politică din noiembrie 1989 a reprezentat doar un fel de inutilă viață de apoi. Privind retrospectiv, Dubček a fost un om care a trăit prea mult, momentul lui a rămas 1968 și nici măcar Revoluția de catifea nu i-a putut facilita o revenire reală. În opinia mea, conflictul dintre liderii sovietici și cehoslovaci a fost, de fapt, unul al viziunilor diferite despre lume. Dubček și colegii săi realizaseră că modelul sovietic de socialism era sortit eșecului. Este lecția pe care au predat-o cel mai bine și nu este deloc întâmplător că tragedia anului 1968 a deschis, printre altele, calea revizionismului marxist cu ale sale consecințe erozive pentru întregul Bloc. Memoriile pe care ni le-a lăsat Dubček, intitulate sugestiv Speranța moare ultima, stau mărturie pentru agonizanta tentativă de a reconcilia socialismul și democrația în circumstanțe complet defavorabile...