Marius Stan

„Daniil Harms” a fost principalul pseudonim literar al lui Daniil Ivanovici Iuvaciov (n. 30 decembrie 1905–d. 2 februarie 1942). Fiu al unei importante personalități intelectuale a Sankt Petersburgului, Ivan Pavlovici Iuvaciov, care în trecut fusese închis alături de fratele lui Lenin—Alexander Ulianov—pentru activități revoluționare, Daniil avea să cunoască de-a lungul scurtei sale vieți doar o reputație locală, în special ca avangardist excentric și scriitor pentru copii (vezi mai ales colaborările cu Samuil Marșak din anii ’20–’30).

În realitate, Daniil Harms a fost un scriitor de o mare originalitate și un participant relevant la mișcarea modernistă a anilor 1920. Unii precum Harms sau poetul futurist Aleksandr Vedenski au fost, într-adevăr, sufletul grupului avangardist Oberiu (Asociația Artei Reale), care se coagulase vremelnic spre sfârșitul deceniului. Vlăstari ai futurismului, ei s-au intitulat „noul detașament al artei revoluționare de stânga” și au pretins a fi creatorii „nu doar ai unui nou limbaj poetic, ci și ai unei noi percepții asupra vieții”. Ceea ce face până la urmă unic demersul lor în context sovietic este mariajul cu suprarealismul și literatura absurdului. Despre destinul acestei avangarde și locul special rezervat lui Harms a scris excelent și profesoara de literatură și cultură rusă de la Universitatea din București, Camelia Dinu, într-un volum apărut anul trecut: Cazul Daniil Harms. Supraviețuirea avangardei ruse.

Mișcările avangardiste precum futurismul, din care se revendică și Harms la mijlocul anilor ’20, au fost în general orientate spre limbajul vorbit al marilor mase și au căutat permanent să distrugă literatura scrisă prin poezie orală. Vladimir Maiakovski, bunăoară, un personaj extrem de rar înclinat spre teoretizări, declara la un moment dat că, „în timpul revoluției, proza literară a dispărut definitiv: nimeni nu mai avea timp s-o scrie sau s-o citească”. Curentul transrațional, căruia i-a aparținut și Daniil Harms în primii săi ani, viza apariția unui „limbaj în devenire” absolut, care nu poate fi nicicând permanentizat prin publicare.

Neîncrederea în cuvântul scris și cultura asimilată într-o societate semianalfabetă, dublată de preferința pentru cuvântul rostit, a reprezentat una din trăsăturile operei timpurii a lui Harms. Ideea că ar exista un adevăr mai profund dincolo de logică și rațiune nu este nici ea străină de această perioadă. Mai mult, romantic, eclectic și utopic, proiectul avangardist rus s-a bazat pe speranțele politice născute din Revoluția bolșevică. Futuriștii, în special, au văzut revoluția concretă ca pe prima etapă dintr-o revoluție spirituală care urma să transforme întreaga viață socială și să distrugă vechea și hiperierarhizata cultură.

Numai că o dată cu birocratizarea revoluției politice, care a culminat în primul plan cincinal, avangarda rusă a eșuat. Devastatoarea dictatură a susținătorilor culturii proletare a dus la apariția unei noi estetici conservatoare, a unei ideologii raționaliste și a controlului birocratic asupra producției culturale. Din acest punct de vedere, clivajul culturilor care caracterizase societatea țaristă a fost retrăit la un cu totul alt nivel. Represiunea și cenzura i-au împins pe scriitori în mrejele conformismului, tăcerii sau, în anumite cazuri, unei vieți creative subversive care scăpa vigilenței statului.

Așa stând lucrurile, Harms a trăit o adevărată criză artistică pe la începutul anilor ’30, una care i-a schimbat întreaga perspectivă avangardistă. Tot la acel moment s-a produs și stridentul lui salt de la vers la proză, iar Daniil Harms s-a putut înfățișa în hainele criticului social. Poetica absurdului a fost utilizată într-un usturător atac la adresa monolitismului stalinist.

La sfârșitul anului 1931, atât Harms, cât și Vedenski au fost arestați, închiși, apoi exilați pentru scurt timp la Kursk. Au urmat lipsa posibilităților de angajare sau publicare și perioade crâncene, inclusiv de înfometare. Harms (dar și Vedenski, care s-a refugiat în Ucraina pe la mijlocul deceniului) a supraviețuit cumva Marii Terori a anilor 1930. Cu toate acestea, debutul celei de-a doua conflagrații mondiale i-a provocat noi neplăceri: a fost arestat în Leningrad în vara anului 1941 și a murit—pare-se, prin înfometare, într-un spital de penitenciar—în februarie anul următor. A fost reabilitat în timpul „dezghețului” lui Nikita Hrușciov, însă cea mai mare parte a operei sale a trebuit să aștepte perioada Gorbaciov pentru o publicare adecvată în rusă.

Ironia face că foametea și arestul fuseseră anticipate în mai multe din scrierile lui Harms. Putem spune că a fost un „poet al foamei” care a luat cât se poate de în serios romanul omonim al lui Knut Hamsun. A supraviețuit, atât cât a făcut-o, și pentru că văduva sa, Marina Malich (Durnovo), i-a fost alături până în ultima clipă.

Privind retrospectiv la biografia sa, nu putem ignora senzația că fusese un „om vizat” încă de la prima arestare, în 1931. Prima lui soție, Ester Rusakova (1906–1938), membră a unei proeminente familii de emigranți revoluționari, fusese epurată. Aceeași ironie a vieții sale este dublată tot prin Rusakova, a cărei soră măritată cu Victor Serge l-a făcut pe Daniil Harms, vreme de mai mulți ani, cumnatul autorului Memoriilor unui revoluționar. O fi fost Harms un foarte original om de litere, însă, în datele vremii, nu a avut absolut nicio protecție...

Deși occidental în natura sa și creștin prin asocierile contemporane, Moș Crăciun se bucură de succes într-o serie întreagă de alte religii și culturi, îmbinând ideal ritualul general al lunii decembrie cu felurite elemente de mit și celebrare. El este idolul global cu una din cele mai constante iconografii, sau, altfel spus, este una din figurile sacre ale unei lumi seculare.

Pentru copii, ideea de Moș Crăciun s-a bazat întotdeauna pe anumite dovezi. Reînvierea lui anuală îi confirmă în acest sens adevărul. Darurile pe care le primesc cei mici devin garanția acestui adevăr și a bunătății absolute a personajului. General vorbind, Moșul este figura generoasă, amuzantă, deci benignă, o „zeitate” a copiilor care confirmă aproape toate trăsăturile super-eroilor: omnisciență, recurență, eternitate, zi calendaristică. „Scrisorile către Moș” reprezintă ritualul de rugăciune dedicat zeității contemporane.

În acest context sacral, a-l căuta pe Moș devine un gest tabu. Somnul este și el, la fel de mult, o parte din ritual, paralel cu scena tainică a cadorisirii. De altfel, Moș Crăciun nu poate fi prezent decât în absența noastră. El este alibiul ideal pentru toate recurentele dări în vileag ale falșilor Moși stradali, comerciali, familiali. Până la urmă, ceea ce trebuie să facă Moșul este să pătrundă tiptil în casă, să lase darurile nevăzut și neînregistrat de nimeni—o situație vag inconfortabilă pentru cineva aflat la vârsta căutărilor febrile.

Ceea ce ne spune, de fapt, Moș Crăciun este că în loc să murim și să ajungem în rai, trăim și vine raiul la noi, chiar dacă doar într-o Cornucopie capitalistă de-o zi. Charles Dickens are mult de-a face cu aspectul „economiei morale” a motivului crăciunesc, chiar dacă sărbătoarea lui Dickens este un eveniment mai degrabă spectral, și mai puțin unul creștin. Moșul și Crăciunul sunt venerați deopotrivă pentru ceea ce n-au fost vreodată, adică un fel de „stază nostalgică” tradusă ca pierdere istorică a sensului moral și valorii. Nostalgia este practic încastrată în ritualul Crăciunului.

Ca abreviere a consumerismului capitalist, Moș Crăciun „decontaminează” într-un fel „mărfurile” pe care le distribuie. Ele sunt daruri de la el (sic), pe care le împarte prin mijloace magice celor mai merituoși copii de pe Pământ. În acest sens, „munca” lui este una care mai degrabă sacralizează decât profanează. Ceea ce ne trimite imediat la ideea că atunci când spunem „Moș Crăciun este sinonim cu celebrarea consumerismului, materialismului și hedonismului”, trebuie să rostim imediat și contrariul, adică prezența sa ca „deitate seculară”.

Nu putem să nu ne înfrânăm nici gândul că Moș Crăciun este o divinitate pedagogică. Regimul de tip pedeapsă/răsplată pe care îl oferă copiilor trebuie să genereze o motivație externă pentru comportamentul moral, primul pas către conștiința asimilată a copilului. Pe de altă parte, în lumea reală, miticul „atelier al Moșului” se dovedește a fi, de fapt, în fabricile-dormitor din Orientul Îndepărtat, acolo unde copii exploatați—și nu elfi fericiți—produc jucăriile ieftine. Moșul prezintă contradicții și opoziții atât în sine, cât și între versiunea sa de Crăciun și cea religioasă (deși, în același timp, există destule aspecte omoloage în aceste diferențe).

Prin mijloacele despre care am vorbit, Moșul înfăptuiește Crăciunul într-un fel în care versiunea sa religioasă nu va putea vreodată. N-or crede adulții, dar ei sunt cei care împlinesc voința Moșului pe pământ. Ei sunt apostolii lui disciplinați și tot ei contribuie la acest miracol anual. Inversiunea este evidentă. Adulții se comportă ca și cum Moș Crăciun ar fi real și chiar îl „fac real” într-un sens performativ. Într-adevăr, necredința noastră personală pare să întărească impulsul ideologic de a ne asigura că și alții își continuă

credința, poate întrucâtva în numele nostru, ca parte din „magia Crăciunului”. În călătoria lor către necredință (maturizarea), copiii învață să întrebe care din toți acești Moși Crăciuni manifești este cel real și care sunt falșii profeți. În acest sens, fiecare Moș „contrafăcut” reprezintă proba existenței celui original și fiecare întâlnire este, de fapt, o comuniune cu principiul Moș Crăciun. Moșul este așadar un obiect postmodern aflat într-o permanentă transformare și diseminare. El este confluența superstițioasă a proceselor de credință și necredință. În mod cu totul paradoxal, cei care nu cred în el sunt și cei mai insistenți evangheliști. Atunci când copiii încep să-i întrebe dacă Moșul întâlnit este cel real, adulții trebuie să apeleze mereu la critica modernă. Să caute un adevăr care nu este acolo. Masca lui Moș Crăciun este adevărul său, iar acest adevăr este masca sa. Povestea Moșului evocă o pseudo-tradiție care se naturalizează rapid, iar haina roșie, renii, barba și chiar Crăciuneasa sunt trăite mai mult ca revelații ale unor adevăruri antice și mai puțin ca invenții comerciale. Într-adevăr, la fel ca în toate religiile, adevărul lui Moș Crăciun are liniile sale de retragere... magie pură!