Marius Stan

Dostoievski a privit America drept un „sălaș” al oamenilor slabi, nesăbuiți și disperați, i-a deplâns materialismul și superficialitatea spirituală, manierele vulgare și falsele promisiuni de libertate și justiție socială. America a reprezentat pentru Dostoievski chintesența Occidentului liberal, extensia unei lumi a egoismului nestăvilit și dezrădăcinării, locul în care criminalii se duc ca să scape, dar unde nu există nicio salvare. În cel mai bun caz, la fel ca pentru Dimitri Karamazov, căruia numai gândul la asta îi repugna, America este un fel de Siberia unde urmează să-și ispășească păcatele prin exil și de unde, dacă nu piere din privațiuni spirituale sau materiale, se va întoarce, alături de Grușenka, în Rusia și la Dumnezeul rus.

Dostoievski n-a vizitat vreodată America și nu există nicio dovadă că ar fi citit, știut sau că i-ar fi păsat să afle mai multe despre Statele Unite. Cunoștințele pe care le avea erau toate derivate din locurile comune ale literaturii ruse de secol XIX și din varii surse, de la Tocqueville la Dickens. Din toate aceste surse, intelighenția (în sensul ei cel mai larg, ca să cuprindă critici sociali, poeți și romancieri, conservatori și radicali deopotrivă) a construit o imagine a lumii care era în cea mai mare parte deprimantă, nu foarte nouă și, cel mai semnificativ, îi lipsea speranța în viitor. Cei mai importanți și influenți gânditori și scriitori ai Rusiei— Aleksandr Pușkin, Alexander Herzen și slavofilii; populiștii și marxiștii; Maxim Gorki, Serghei Esenin și Vladimir Maiakovski în secolul XX—au ajuns în America, în cuget sau în persoană, cu multe prejudecăți sau pregătiți să fie dezamăgiți.

Exemplul scriitorului Vladimir Korolenko (1853–1921) ilustrează perfect puterea și persistența defectelor Americii în mințile intelectualilor ruși de toate convingerile și generațiile. Stângist cu simpatii populiste, Korolenko a fost cel mai proeminent „inteligent” care a călătorit în Statele Unite în secolul XIX, petrecând acolo 2 luni în 1893. Și totuși, scurta lui expunere la America reală, la ceea ce ar fi putut sau ar fi văzut din ea, a avut un impact minor asupra imaginii cu care venise în bagajul intelectual și în scrierile sale. Chiar dacă abordase noul continent cu o mai mare simpatie și cunoaștere decât Dostoievski, îi înțelesese mai bine atracția asupra năpăstuiților și obidiților și avusese cuvinte de laudă pentru instituțiile ei libere, Korolenko a continuat să privească America drept un loc lipsit de bucurie, umanitate și justiție.

Conservatorul creștin Dostoievski și radicalul Korolenko se aseamănă cel mai mult în atașamentul lor profund față de patria și poporul rus. Niciun rus, avea să spună Korolenko unui prieten după întoarcerea din Statele Unite, n-ar putea fi fericit afară, cu atât mai puțin în America. America ar putea fi în regulă pentru americani; în ceea ce-l privește pe el, mai bine ar trăi în Iacutia siberiană, fostul lui loc de surghiun.

Korolenko nu era vreun slavofil, însă sentimentele sale populiste se apropie de naționalismul romantic al acestora. Proximitatea dezvăluie similitudini emoționale și intelectuale care informează latura utopică a viziunii ruse despre America. Aici au intrat inclusiv speranțele oferite și înșelate de aceeași Americă, însă elementul cel mai puternic a fost credința că principiile ruse, fie ele comunale, religioase sau socialiste, luminau calea spre viitorul umanității.

Această Rusie a minții, imaginată de slavofili sau de Dostoievski, de marxiști sau de Korolenko, era sortită să fie mai frumoasă, armonioasă și umană decât republica transatlantică. În orice comparație între utopia rusă și realitatea americană, America trebuia să fie, și încă este, perdantul. Rusia ideală a slavofililor este de găsit sub fațada rece a imperialului și birocraticului Sankt Petersburg, în comunitatea sătească, în congregația ortodoxă, familie și țaratul paternalist.

A fost această Rusie creștină, tradițională și iubitoare cea pe care au opus-o unui Occident egoist și raționalist. În acest sens, America devine întruchiparea cea mai stridentă a greșelilor Europei, fără a avea niciuna din virtuțile bătrânului continent: un tărâm lipsit de istorie, tradiții și naționalitate reală, marcat de imposibilitatea de a construi un organism social viu doar cu uneltele rațiunii pure.

Poetul Aleksandr Pușkin, cel mai puțin dogmatic dintre patrioți și cu siguranță nu un slavofil, a pus și el umărul la perpetuarea unor opinii prefabricate. Pușkin îl citise pe Tocqueville, la fel ca Alexander Herzen, modernizatorul radical și criticul slavofilismului. Și totuși, cu mult înainte de a fi dezamăgit de Vestul burghez și de a formula un socialism rus, Herzen și-a dezvăluit la rându-i latura utopică, slavofilă, atunci când a comparat Rusia cu America. Citindu-l pe Tocqueville în 1838 l-a umplut de durere și amărăciune. Pentru Herzen, se prea poate ca abolirea sclaviei să-i fi întărit speranța în vigoarea idealurilor republicane, însă războiul dus pentru impunerea sclaviei unității politice i-a dezvăluit și limitele...

Prolificului filosof evreu Martin Buber (1878–1965) i-a fost decernat Premiul Goethe în 1951, la Hamburg, într-un moment dramatic al istoriei relațiilor dintre Germania de Vest și Israel. În noiembrie 1951, cu doar câteva săptămâni înaintea anunțării deciziei acordării premiului, ieșiseră la suprafață negocierile secrete dintre reprezentanții germani și cei israelieni cu privire la compensațiile financiare pentru ororile Holocaustului.

Controversa privind acordul de reparații avea să devină rapid cea mai polarizantă și înflăcărată dispută din istoria politică a Israelului. Una care și-a atins apogeul în ianuarie 1952, atunci când protestatarii au luat cu asalt Knesset-ul, parlamentul israelian, au aruncat cu pietre și au fost respinși violent de poliție.

Nu avem nicio dovadă că Acordul de Reparații a influențat în vreun fel decizia de a-i acorda lui Buber marele premiu, însă e greu de crezut că membrii comitetului au putut ignora complet această chestiune. În discursul israelienilor, cu siguranță, cele două evenimente erau inevitabil legate. Premiul Goethe a fost perceput ca analogul Acordului de Reparații. Cu bani sau cu lingușiri, ambele au fost percepute drept o josnică tentativă de a escamota vinovăția germană.

Această idee a fost exprimată deschis, de pildă în ianuarie 1952, când un membru al Knesset-ului israelian declara că mai bine ar trimite o trupă de parașutiști să „arunce în aer Berlinul și Bonnul” decât să îngenuncheze în fața Germaniei și să-i accepte banii sau premiile, așa cum a făcut Martin Buber. În ziarele israeliene, critica împotriva lui Buber a fost necruțătoare.

Probabil că poziția lui Buber față de Germania, trebuie să o spunem, nu era cu totul diferită de cea a majorității israelienilor din epocă. Într-un articol apărut în cotidianul german—sprijinit de americani—Neue Zeitung cu mai puțin de 1 an înaintea acceptării Premiului Goethe, Buber explicase decizia sa de a refuza invitații la prelegeri publice în Germania. După Holocaust, spunea el, „Germanul, ca multiplicitate, ca masă, ca ființă publică, și-a pierdut fizionomia. Eu, în orice caz, pot vorbi doar chipurilor umane, care-mi primesc cuvintele cu propria lor minte”. Până în decembrie, avea să-și schimbe opinia.

Într-o scrisoare publicată pe prima pagină din Haaretz, după ce acceptase Premiul Goethe, Martin Buber spunea că este de datoria lui să susțină acele elemente din societatea germană care caută reconcilierea cu evreii. Alternativa, continua el, ar fi fost sinonimă cu întărirea altor elemente ale societății germane, cei care sunt, în cel mai bun caz, indiferenți față de crimele naziste. Mai mulți intelectuali marcanți, printre care și Gershom Scholem (1897–1982), l-au susținut public pe Buber, chiar dacă n-au fost întotdeauna de acord cu decizia lui de a călători la Hamburg pentru a accepta distincția.

Nu doar la Ierusalim, ci și la Hamburg, ideea de a-i acorda Premiul Goethe lui Martin Buber a fost întâmpinată cu îngrijorare. Acest lucru reiese limpede dintr-o scrisoare pe care magnatul și filantropul german Alfred Toepfer (1894–1993) a trimis-o comitetului de premiere. Atunci când a aflat că Buber este în cărți, avertiza: „Probabil că este un pic cam devreme să-i acordăm un premiu cetățeanului unui stat cu care am fost în război (Consider Israel printre astfel de state). Poate c-ar trebui să așteptăm până când se realizează, de jure sau de facto, acordul de pace”. Toepfer nu avea vreun mandat cu privire la decizia comitetului, însă e greu să ne imaginăm că sugestiile sale n-aveau nicio greutate asupra membrilor acestuia.

Scrisoarea lui Toepfer este însă cel puțin ciudată. Israel, stat înființat în 1948, nu declarase niciodată război Germaniei și, prin urmare, nu fusese niciodată în stare de război cu Germania. Mai mult, Toepfer a părut să nu aibă aceeași problemă când a venit vorba de contracandidatul american la premiu. Probabil că Toepfer a pus semnul egal între Israel și iudaism și a simțit că Germania ar fi în vreun fel amenințată de evrei. Deloc surprinzător, am spune, mai ales că, la scurt timp după moartea lui Toepfer în 1993, au început să iasă la suprafață tot felul de acuzații privind legăturile sale cu partidul nazist. Istoricii care au investigat cazul au descoperit astfel că Toepfer a avut legături „complexe” cu naziștii, dar n-au găsit nicio dovadă că acesta ar fi fost antisemit sau susținător fățiș al regimului lui Adolf Hitler.

În pofida dezbaterii aprinse, atunci când a ajuns la Hamburg, Martin Buber nu a vorbit despre dificultatea sa de a apărea în fața unei audiențe germane și nici despre Holocaust, cel puțin nu direct. În schimb, el a oferit o intensă meditație teoretică asupra rolului transcendenței în sfera politică. Relevanța acestei reflecții filosofice trebuie că a fost limpede pentru toată lumea prezentă în sală. Chiar și titlul discursului său, Limitele și validitatea principiului politic, vorbește de la sine. Însă Buber n-a rostit niciodată lucruri evidente. Și nici n-a arătat spre teribila ironie a faptului că numele Johann Wolfgang Goethe fusese dat atât premiului, cât și universității (Goethe-Universität Frankfurt am Main) pe care el o părăsise, în semn de protest, în 1933. Nu a menționat nici măcar faptul că el însuși fusese forțat să devină imigrant la 60 de ani și nici n-a discutat cum trăia acum într-o țară împovărată de memoria unui teribil act de violență comis de un guvern german, în numele poporului german.

Fapt este că, în discursul de acceptare a Premiului Goethe, Martin Buber nu a discutat Holocaustul, ci a căutat să explice în mod critic importanța structurilor de putere politică în tradiția filosofică germană. Detaliile intervenției sale erau cât se poate de complexe. Buber îi menționa pe Nietzsche, Heidegger, Hegel și Marx, printre alții, în pofida tuturor diferențelor dintre ei, pentru a fi participat la un atac împotriva umanității. Ancorând adevărul nu într-o idee metafizică, ci în istoria umanității, spunea el, toți acești gânditori au permis politicii și istoriei universale să devină cele mai frapante surse de sens din era modernă. În mod cu totul necugetat, ele au fost cele care au făcut statul absolut și indivizii dispensabili...