Ilia Ehrenburg s-a născut la Kiev, pe 27 ianuarie 1891, și a murit la Moscova, pe 31 august 1967. Asemeni lui Vladimir Maiakovski, Ehrenburg a intrat de tânăr în partidul bolșevic. Fusese recrutat chiar de către Nikolai Buharin, fost coleg de școală și cel care i-a rămas un sprijin de nădejde până la fatala sa epurare, în 1938.
Adolescentul Ehrenburg a fost arestat de poliția țaristă în 1908 și ținut închis vreme de cinci luni. Atunci a luat contact cu primele bătăi și și-a pierdut o parte din dinți. Eliberat prin intervențiile părinților săi, tânărul Ilia Ehrenburg s-a exilat la Paris, acolo unde avea să înfrunte direct dilema existenței sale: artă sau politică?
La Paris, i-a întâlnit și pe Lenin și Krupskaia, în casa acestora, i s-a confesat pe îndelete liderului bolșevic, care l-a trimis mai apoi la Viena, alături de „un proeminent social-democrat” (Troțki), pentru a pregăti ziarul partidului și difuzarea lui în siguranță, către Rusia. Lev Davidovici Troțki a fost cel care i-a vorbit lui Ehrenburg despre literatură și artă, lăsându-l să înțeleagă că toate pălesc în fața politicii. Ehrenburg n-a mai suportat și s-a reîntors la Paris. Poetul din el nu-i dădea pace. În capitala franceză, s-a afundat în „viața de cafenea”, i-a cunoscut pe Picasso, Diego Rivera, Cocteau sau Modigliani și a început să-și imagineze cum extraordinara babilonie lingvistică a orașului de pe Sena nu este altceva decât o „repetiție pentru un viitor congres de pace”.
A continuat să scrie poezie în această perioadă, iar al doilea său volum, publicat în 1911, a smuls chiar o palidă încurajare din partea lui Nikolai Gumiliov, fondatorul acmeismului. În paralel cu activitatea de poet, Ehrenburg a tradus din Verlaine, Rimbaud și François Villon, a vizitat Italia și a devenit un cosmopolit iremediabil, într-atât de tare încât, la căderea Franței în 1940, Ilia a suferit teribil (a perceput-o ca pe o tragedie personală).
Până la urmă, la Paris trăise anii Marelui Război, când prietenii săi fuseseră trimiși pe front. Prima mare cădere în barbarie a Europei l-a urmărit de atunci încolo pretutindeni. S-a întors, în 1917, în Rusia revoluționară, s-a mutat după trei ani la Kiev, apoi în Crimeea și Georgia, devenind un bun prieten al cuplului Osip și Nadejda Mandelștam. Revenit la Moscova, și-a dorit să scrie un roman despre experiența ultimului deceniu și chiar a fost lăsat să călătorească în Occident.
Ilia Ehrenburg s-a bucurat de două perioade distincte de faimă în Uniunea Sovietică. Pe de-o parte, au fost reportajele sale de război, care pot fi rezumate în formula „ucide un german”. Apoi, după moartea lui Stalin, perioada care a coincis cu preocuparea scriitorului pentru caracterul universal al culturii, pentru valori precum toleranța și înțelegerea. Distanța enormă dintre acești doi Ehrenburgi transformă orice schiță de portret într-o întreprindere complexă.
Decesul lui Stalin, în martie 1953, a marcat un mare punct de cotitură în istoria URSS. În saga rivalităților intrapartinice sovietice, Ilia Ehrenburg are un loc al său rezervat. Fostul corespondent al lui Stalin pe frontul Războiului Civil Spaniol s-a dovedit, până la urmă, un personaj favorabil relaxării. Chiar dacă a scăpat epurărilor și universului concentraționar stalinist, antisemitismul regimului i-a repugnat. Deschiderea lui Hrușciov, mai ales după 1956, a însemnat declinul naționalismului virulent al predecesorului. Rolul lui Ehrenburg crește în această perioadă nu doar datorită romanului care i-a dat numele, Dezghețul (1954).
Începând cu 1958, Ehrenburg devine unul din principalii comentatori ai știrilor politice din Franța și spune cu voce tare tot ceea ce Hrușciov doar gândește. În acest fel, dacă inițiativele lui Hrușciov eșuează, Ehrenburg devine „țapul ispășitor”. De pildă, inițial, scriitorul este la fel de sedus de naționalismul pronunțat al generalului de Gaulle precum primul secretar al PCUS. Preluarea puterii de către Charles de Gaulle în 1958 îi confirmă lui Hrușciov teza conform căreia guvernele occidentale sunt înclinate spre negociere. Pentru sovietici, Franța gaullistă reprezintă veriga slabă a adversarului de la Vest, pentru că abia acolo sentimentul antigerman este cel mai puternic.
Să ne amintim cum, în perioada 1945–1947, Franța făcuse front comun cu Uniunea Sovietică împotriva reunificării Germaniei, iar în 1955, parlamentul francez (l’Assemblée Nationale) votase împotriva reînarmării RFG. Venirea lui de Gaulle la putere pecetluiește practic această orientare politică. Consecința acestor factori a fost creșterea rolului unor oameni ca Ilia Ehrenburg. De partea cealaltă, Hrușciov cunoștea prea bine germanofobia scriitorului, care, în timpul războiului, denunțase Germania în termenii cei mai duri. Fără a face distincția între germani și naziști, Ehrenburg își atrăsese la mijlocul anilor 1940 proasta reputație de șovin rus. Putem doar presupune că ostilitatea generalului francez a exercitat o anumită fascinație asupra scriitorului.
În vara lui 1958, Ehrenburg a realizat că PCF nu susținea cauza gaullistă. Concomitent, „mișcarea pentru pace” era chemată să joace un rol mai pregnant în Franța, și doar pentru a zădărnici opoziția lui Maurice Thorez față de planurile lui Hrușciov. Pe 18 septembrie 1958, Ehrenburg îi ataca fără echivoc pe cei care-l comparau pe Charles de Gaulle cu Pétain sau Hitler. Tot el îi critica pe „ortodocși” ai PCF-ului precum Roger Garaudy, care identificau gaullismul cu fascismul. Din acest punct de vedere, Ilia Ehrenburg nu s-a putut simți decât îndreptățit să persevereze atunci când, la scurtă vreme după diatriba sa, Thorez recunoștea că partidul comisese anumite excese de limbaj în privința lui de Gaulle.
Hrușciov nu-și poate abandona impresia despre de Gaulle, dar nici n-o poate exprima deschis. Aici intervine, din nou, Ehrenburg, în calitatea sa de purtător de cuvânt al „mișcării pentru pace”, în favoarea liderului francez.
Numai că vânturile au început să bată rapid din altă direcție și, în vara anului 1960, autoritatea lui Hrușciov intră în declin. Prestigiul moderaților din PCUS, cu totul, era în cădere liberă. Ilia Ehrenburg, care făcuse tot posibilul să-i iasă planurile, se afla într-o confruntare deschisă cu „ortodocșii” partidului. Este cert acum, „optimismul” lui Hrușciov n-a fost împărtășit de către toată lumea de la Moscova.
Odată cu eșecul relaxării, Hrușciov și-a luat mâna de pe Ehrenburg și n-a ezitat, după 1962, să critice concepțiile literare ale scriitorului. Vorbim, așadar, de perioada în care primul secretar începe să simtă din ce în ce mai acut că lucrurile vor sfârși prost pentru el dacă va continua să joace cartea liberalismului...