Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Chișinău, 31 decembrie 2020
Chișinău, 31 decembrie 2020

Quo vadis 2021: Despre speranță și curaj în vremuri tulburi

Cei mai mulți termeni care definesc virtuți tradiționale funcționează de obicei precum conceptele etice compacte. Felul în care sunt aplicate aceste noțiuni este determinat de felul în care este alcătuită lumea la acel moment și totuși, în același timp, aplicarea lor presupune o anumită evaluare a situației, persoanelor sau acțiunii. A spune despre cineva că este curajos sau prudent înseamnă—cel puțin din perspectiva unui aspect particular al caracterului său—a lăuda acea persoană, a o complimenta. Așa se face că, odată ce conceptul a fost aplicat, el funcționează, în linii mari, ca un semn de admirație.

Această dinamică este și cea care a dus la controversa din jurul celor care au sugerat că oamenii responsabili de atentatele din 11 septembrie ar fi demonstrat curaj—de pildă, cea mai faimoasă, cea stârnită de articolul publicat de Susan Sontag în ediția din 24 septembrie 2001 a lui The New Yorker. Toate s-au petrecut chiar dacă, să o spunem, Sontag nu privea termenul curaj ca pe o virtute morală. Ideea ar trebui să fie cumva simplă: deoarece termenul curaj funcționează ca o laudă, nu dorim să-l asociem cuiva ale cărui acțiuni le disprețuim profund, chiar dacă acea persoană demonstrează—să zicem—temeritate fizică și prezență de spirit în fața unui pericol.

Speranța, în schimb, căci de această „virtute” trebuie să ne agățăm acum, la începutul anului 2021, nu poate fi caracterizată de-a dreptul, precum curajul. A spune că cineva nutrește speranțe deșarte nu înseamnă a-l lăuda, și există cel puțin câteva exemple de speranțe mai antrenante care, la prima vedere, nu ne par tocmai virtuoase. Cineva ar putea spera să-i moară șeful, încet și în chinuri, însă dacă șeful nu este în mod anume o persoană diabolică, cei mai mulți dintre noi s-ar sfii să ridice în slăvi o asemenea „speranță”. Natura virtuoasă a speranței pare să fie astfel mai puțin stabilă și mai dependentă de context.

Putem spune că speranța reprezintă, totuși, o virtute în cel puțin câteva aspecte importante. Mai întâi, atunci când tinde să încurajeze o imagine realistă asupra viitorului, protejându-ne de capcanele optimismului și pesimismului. Apoi, atunci când apare ca răspuns curajos în fața unui viitor incert. În fine, atunci când promovează solidaritatea cu ceilalți. Din acest punct de vedere, speranța devine prețioasă câtă vreme contribuie la alte caracteristici pe care le considerăm a fi excelențe umane. Valoarea unei anumite speranțe nu este necondiționată, ci mai degrabă dependentă de contextul în care survine și de efectul pe care îl are asupra persoanei care o nutrește.

Dar să aducem pentru o clipă speranța în zilele noastre și să încercăm să deconstruim rolul ei pentru o umanitate confruntată cu teribile urgențe medicale. Ceea ce știm este că, de-a lungul timpului, medicina modernă a fost mânată, într-un mod aproape copleșitor, de obiectivul prevenirii sau amânării decesului. Un alt lucru pe care îl știm este că toți vom muri în cele din urmă. În ceea ce-i privește pe medici și cadrele lor, ne dorim ca ei să facă tot ce le stă în puteri pentru a împinge acest cronometru al morții cât mai departe în viitor. În ultimele decenii, industria medicală a devenit foarte bună la a ne satisface această dorință. Cel puțin până la confruntarea cu flagelul anului 2020.

Până la actuala pandemie, ajutați de progresele din domeniul sanitar și nutriție, speranța de viață crescuse considerabil (dacă nu peste tot, măcar în Occidentul dezvoltat), la fel și capacitatea profesioniștilor medicinei de a susține viața. Pe acest fundal, speranța clinicienilor a fost de obicei aceea de a găsi un leac pentru afecțiunile pacienților. Cu toate acestea, ideea că susținerea vieții ar trebui să fie principalul scop al medicinei devine problematică exact în momentul în care recunoaștem faptul că simpla prelungire a existenței noastre biologice nu e tot ce ne dorim de la profesioniștii domeniului.

Cred că oamenii—mai ales după anul negru care tocmai s-a încheiat—își doresc din ce în ce mai mult ca medicina să îi ajute să se angajeze în tot felul de activități care să le facă viața demnă de a fi trăită din capul locului (activități asociate cu relațiile interpersonale, munca sau preocupările intelectuale și recreaționale). Pentru a face lucrurile și mai clare, o să dau câteva exemple familiare. De pildă alergătorii, care caută ajutorul medicilor pentru a-i scăpa de durerile de genunchi. Sau cei care citesc foarte mult, care ar putea fi preocupați de sănătatea (și soarta) ochilor lor. Concluzia este că mulți ne temem de situații care cumva pot submina capacitățile cognitive necesare pentru desfășurarea feluritelor activități ce dau un sens vieților noastre. Niciuna dintre aceste probleme nu reprezintă o amenințare directă și/sau imediată la adresa vieții, însă ele afectează cu siguranță calitatea acesteia.

Așa ajungem la următorul pas: dacă sperăm la o bună calitate a vieții în aceste feluri când nu ne confruntăm cu pericolul iminent al morții (ba chiar căutând să cerem sfatul „furnizorilor de sănătate”, medicilor, în sens larg), nu există niciun motiv evident pentru care acest scop să nu fie important și atunci când avem perspectiva morții. Altfel spus, atunci când ne luptăm cu afecțiuni fatale cum ar fi și acest nefericit coronavirus, ne gândim că scopul ar fi vindecarea și preîntâmpinarea decesului. Însă atunci când nu ne paște vreun pericol mortal, nu suntem—în general—mulțumiți doar cu „a fi în viață”.

Poate nu întâmplător (și indiferent de afecțiune), pacienții includ printre preocupările lor majore evitarea suferinței, consolidarea relațiilor cu familia și prietenii, procesele de conștiință, teama de a nu fi o povară pentru alții și așa mai departe. Viața vegetativă nu mai este suficientă pentru împlinirea tuturor acestor deziderate. Cineva ar putea fi cu siguranță viu și complet în necunoștință de cauză cu privire la celelalte aspecte ale vieții umane. Repararea relațiilor cu familia și prietenii, bunăoară, necesită mai mult decât continuarea existenței biologice. Ca să-ți consolidezi relațiile personale trebuie, de asemenea, să participi la diverse activități.

Concluzia și mai apăsată este că dacă indivizii își doresc mai mult decât să împiedice moartea atunci când se confruntă cu afecțiuni care pun viața în pericol (de ex., infecția cu COVID-19), pare destul de rezonabil să gândim că tot ei vor căuta ajutorul sau asistența establishment-ului medical pentru a-și atinge scopurile. Poate că salvarea vieții nu este întotdeauna posibilă, dar mecanismele și instrumentele medicinei pot fi încă de un imens folos în asigurarea unei anumite calități a vieții în zilele care au mai rămas.

Ceea ce-mi doresc de la 2021, printre foarte multe alte lucruri, ar fi și o anumită evoluție la nivelul gândirii noastre despre viață și moarte, sens și existență. De ce? Pentru că la fel cum un ortoped îl ajută pe alergător să-și continue activitatea care îl animă și îi produce fericire, tot astfel, medicina paliativă și cei care o practică ar putea convinge un pacient cu cancer să continue să citească lucrurile care îl pasionează, să discute cu prietenii și să minimizeze astfel genul acela de „suferință” care face din lectură un demers dificil (sau chiar futil, în contextul dat).

Spun toate aceste lucruri în ideea în care urmărirea unei calități mai bune a vieții deschide un spațiu important pentru speranță. Carantinele din anul care tocmai s-a încheiat ne-au învățat din plin, pe propria piele, această lecție a vieții descărnate de sens și de posibilitatea derulării unor activități care produc în om satisfacție. Primul lucru pe care îl pierdem atunci când ne confruntăm cu o boală este tocmai calitatea vieții.

Ei bine, despre această calitate am ținut să vorbesc puțin aici și nutresc speranța (alas!) că vom începe să privim spre aceste aspecte ale existenței umane în toate momentele, nu doar atunci când suntem puși sub presiunea vreunei posibile sau chiar inevitabile extincții personale. Pentru noi începuturi!

Debordantul Harms

„Daniil Harms” a fost principalul pseudonim literar al lui Daniil Ivanovici Iuvaciov (n. 30 decembrie 1905–d. 2 februarie 1942). Fiu al unei importante personalități intelectuale a Sankt Petersburgului, Ivan Pavlovici Iuvaciov, care în trecut fusese închis alături de fratele lui Lenin—Alexander Ulianov—pentru activități revoluționare, Daniil avea să cunoască de-a lungul scurtei sale vieți doar o reputație locală, în special ca avangardist excentric și scriitor pentru copii (vezi mai ales colaborările cu Samuil Marșak din anii ’20–’30).

În realitate, Daniil Harms a fost un scriitor de o mare originalitate și un participant relevant la mișcarea modernistă a anilor 1920. Unii precum Harms sau poetul futurist Aleksandr Vedenski au fost, într-adevăr, sufletul grupului avangardist Oberiu (Asociația Artei Reale), care se coagulase vremelnic spre sfârșitul deceniului. Vlăstari ai futurismului, ei s-au intitulat „noul detașament al artei revoluționare de stânga” și au pretins a fi creatorii „nu doar ai unui nou limbaj poetic, ci și ai unei noi percepții asupra vieții”. Ceea ce face până la urmă unic demersul lor în context sovietic este mariajul cu suprarealismul și literatura absurdului. Despre destinul acestei avangarde și locul special rezervat lui Harms a scris excelent și profesoara de literatură și cultură rusă de la Universitatea din București, Camelia Dinu, într-un volum apărut anul trecut: Cazul Daniil Harms. Supraviețuirea avangardei ruse.

Mișcările avangardiste precum futurismul, din care se revendică și Harms la mijlocul anilor ’20, au fost în general orientate spre limbajul vorbit al marilor mase și au căutat permanent să distrugă literatura scrisă prin poezie orală. Vladimir Maiakovski, bunăoară, un personaj extrem de rar înclinat spre teoretizări, declara la un moment dat că, „în timpul revoluției, proza literară a dispărut definitiv: nimeni nu mai avea timp s-o scrie sau s-o citească”. Curentul transrațional, căruia i-a aparținut și Daniil Harms în primii săi ani, viza apariția unui „limbaj în devenire” absolut, care nu poate fi nicicând permanentizat prin publicare.

Neîncrederea în cuvântul scris și cultura asimilată într-o societate semianalfabetă, dublată de preferința pentru cuvântul rostit, a reprezentat una din trăsăturile operei timpurii a lui Harms. Ideea că ar exista un adevăr mai profund dincolo de logică și rațiune nu este nici ea străină de această perioadă. Mai mult, romantic, eclectic și utopic, proiectul avangardist rus s-a bazat pe speranțele politice născute din Revoluția bolșevică. Futuriștii, în special, au văzut revoluția concretă ca pe prima etapă dintr-o revoluție spirituală care urma să transforme întreaga viață socială și să distrugă vechea și hiperierarhizata cultură.

Numai că o dată cu birocratizarea revoluției politice, care a culminat în primul plan cincinal, avangarda rusă a eșuat. Devastatoarea dictatură a susținătorilor culturii proletare a dus la apariția unei noi estetici conservatoare, a unei ideologii raționaliste și a controlului birocratic asupra producției culturale. Din acest punct de vedere, clivajul culturilor care caracterizase societatea țaristă a fost retrăit la un cu totul alt nivel. Represiunea și cenzura i-au împins pe scriitori în mrejele conformismului, tăcerii sau, în anumite cazuri, unei vieți creative subversive care scăpa vigilenței statului.

Așa stând lucrurile, Harms a trăit o adevărată criză artistică pe la începutul anilor ’30, una care i-a schimbat întreaga perspectivă avangardistă. Tot la acel moment s-a produs și stridentul lui salt de la vers la proză, iar Daniil Harms s-a putut înfățișa în hainele criticului social. Poetica absurdului a fost utilizată într-un usturător atac la adresa monolitismului stalinist.

La sfârșitul anului 1931, atât Harms, cât și Vedenski au fost arestați, închiși, apoi exilați pentru scurt timp la Kursk. Au urmat lipsa posibilităților de angajare sau publicare și perioade crâncene, inclusiv de înfometare. Harms (dar și Vedenski, care s-a refugiat în Ucraina pe la mijlocul deceniului) a supraviețuit cumva Marii Terori a anilor 1930. Cu toate acestea, debutul celei de-a doua conflagrații mondiale i-a provocat noi neplăceri: a fost arestat în Leningrad în vara anului 1941 și a murit—pare-se, prin înfometare, într-un spital de penitenciar—în februarie anul următor. A fost reabilitat în timpul „dezghețului” lui Nikita Hrușciov, însă cea mai mare parte a operei sale a trebuit să aștepte perioada Gorbaciov pentru o publicare adecvată în rusă.

Ironia face că foametea și arestul fuseseră anticipate în mai multe din scrierile lui Harms. Putem spune că a fost un „poet al foamei” care a luat cât se poate de în serios romanul omonim al lui Knut Hamsun. A supraviețuit, atât cât a făcut-o, și pentru că văduva sa, Marina Malich (Durnovo), i-a fost alături până în ultima clipă.

Privind retrospectiv la biografia sa, nu putem ignora senzația că fusese un „om vizat” încă de la prima arestare, în 1931. Prima lui soție, Ester Rusakova (1906–1938), membră a unei proeminente familii de emigranți revoluționari, fusese epurată. Aceeași ironie a vieții sale este dublată tot prin Rusakova, a cărei soră măritată cu Victor Serge l-a făcut pe Daniil Harms, vreme de mai mulți ani, cumnatul autorului Memoriilor unui revoluționar. O fi fost Harms un foarte original om de litere, însă, în datele vremii, nu a avut absolut nicio protecție...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG