Marius Stan

Germania weimariană rămâne, chiar și în secolul XXI, principalul creuzet al modernității noastre. Mai mult decât Franța sau Uniunea Sovietică a anilor 1920, ghinionista Republică de la Weimar se simte cumva mai aproape. Dinamică și instabilă, prolifică și distructivă în feluri surprinzător de contemporane, perioada despre care vorbim aici (cu tot cu inovațiile și crizele sale) rezonează de o manieră extrem de familiară și în pofida diferențelor evidente.

De-a lungul scurtei sale existențe, deopotrivă fragil și democratic, acest regim a clacat în fața enormității sarcinilor sociale ce i-au revenit și a pierdut treptat teren în favoarea unei coaliții de rău augur croită pe valori naționaliste și militariste. Atunci, la fel ca acum, bogații s-au îmbogățit și mai tare, iar săracii nu. Competiția capitalistă a dus la o masivă raționalizare a economiei germane, în vreme ce efectele ei pozitive la nivel macro au fost subminate de inflație și șomaj industrial.

Din punct de vedere social, Weimarul a asistat la o serie întreagă de transformări care încă își mai făceau simțită prezența în avansatele societăți industriale la finalul veacului trecut. Au fost create numeroase slujbe birocratice și funcționărești, punându-se astfel bazele unei noi și postindustriale economii bazată pe servicii și concentrată în orașe. Rezultatul a fost că tendințele spre urbanizare s-au accelerat, dar au fost însoțite și chiar alterate de ascensiunea unei spectaculoase culturi de masă aflată sub controlul elitelor media corporatiste.

Revoluția publică a moravurilor sexuale și îndrăznețele experimente artistice pentru care este atât de cunoscut Weimarul au iscat, pe de altă parte, și un recul de tip conservator, care a anihilat în cele din urmă constituția și etosul republicii, legislația progresistă și realizările artistice.

În schimb, avatarurile cinemaului de la Weimar au devenit parte din canonul impus (și, trebuie spus, primit cu entuziasm) succesivelor generații de studenți ai filmului. De ce anume continuă să ne fascineze filmele din această perioadă este o întrebare la care merită să reflectăm. Cert este că ideile simpliste îmbrăcate extravagant, formulele dinamice, paranoia hiperbolică și excesele vizuale ale unor astfel de filme rămân irezistibile (cel puțin) audiențelor tinere. Obișnuite în cultura populară a zilelor noastre, acestea recunosc în extrem de aprovizionatul panteon al „monștrilor” weimarieni—Golem, Nosferatu, Dr. Caligari sau Dr. Mabuse, printre alții—strămoșii distanți ai propriilor favoriți contemporani. Cesare Somnambulul este, până la urmă, străbunicul lui Freddy Krueger din Coșmarul de pe Elm Street...

Ceea ce ne arată popularitatea cinemaului weimarian printre devotații culturii de masă de atunci și de-acum este tocmai dimensiunea motivațiilor acestor producători: toți și-au dorit să construiască o nouă și „mai populară” cultură, care să se opună normelor cultivate de clasele de mijloc educate (Bildungsbürgertum).

În Germania perioadei Weimar, la fel ca în Statele Unite, o asemenea sfidare a canoanelor culturale a fost concomitent eliberatoare și regresivă. Tiparele tematice care au explodat sub forma unor genuri de sine stătătoare—spionaj, SF, groază—au fost create tocmai pentru a cuprinde noile senzații și situații „moderne”.

Spațiile marilor orașe și minunile tehnologiei moderne (automobile, radio, televiziune), precum și fermentul social contemporan, au fost rapid și puternic tematizate. Simultan însă, companiile de producție aflate veșnic în expansiune, ceea ce Theodor Adorno avea să numească mai târziu Kulturindustrie, au pus bazele divertismentului industrial care a dominat cultura de masă de atunci încolo.

În cele mai bune momente ale sale, industria de film de la Weimar—vorbim aici mai ales despre compania-gigant UFA—a produs surprinzător de des o cinematografie de autor cu aspirații la statutul de „artă înaltă”. În pofida unor inevitabile dificultăți, numele faimoase—Fritz Lang, G. W. Pabst, F. W. Murnau—au putut să-și producă originalele filme de artă de-a lungul întregii perioade și înainte ca Hollywood-ul sau ascensiunea la putere a naziștilor să-i încurajeze să părăsească țara...

Quo vadis 2021: Despre speranță și curaj în vremuri tulburi

Cei mai mulți termeni care definesc virtuți tradiționale funcționează de obicei precum conceptele etice compacte. Felul în care sunt aplicate aceste noțiuni este determinat de felul în care este alcătuită lumea la acel moment și totuși, în același timp, aplicarea lor presupune o anumită evaluare a situației, persoanelor sau acțiunii. A spune despre cineva că este curajos sau prudent înseamnă—cel puțin din perspectiva unui aspect particular al caracterului său—a lăuda acea persoană, a o complimenta. Așa se face că, odată ce conceptul a fost aplicat, el funcționează, în linii mari, ca un semn de admirație.

Această dinamică este și cea care a dus la controversa din jurul celor care au sugerat că oamenii responsabili de atentatele din 11 septembrie ar fi demonstrat curaj—de pildă, cea mai faimoasă, cea stârnită de articolul publicat de Susan Sontag în ediția din 24 septembrie 2001 a lui The New Yorker. Toate s-au petrecut chiar dacă, să o spunem, Sontag nu privea termenul curaj ca pe o virtute morală. Ideea ar trebui să fie cumva simplă: deoarece termenul curaj funcționează ca o laudă, nu dorim să-l asociem cuiva ale cărui acțiuni le disprețuim profund, chiar dacă acea persoană demonstrează—să zicem—temeritate fizică și prezență de spirit în fața unui pericol.

Speranța, în schimb, căci de această „virtute” trebuie să ne agățăm acum, la începutul anului 2021, nu poate fi caracterizată de-a dreptul, precum curajul. A spune că cineva nutrește speranțe deșarte nu înseamnă a-l lăuda, și există cel puțin câteva exemple de speranțe mai antrenante care, la prima vedere, nu ne par tocmai virtuoase. Cineva ar putea spera să-i moară șeful, încet și în chinuri, însă dacă șeful nu este în mod anume o persoană diabolică, cei mai mulți dintre noi s-ar sfii să ridice în slăvi o asemenea „speranță”. Natura virtuoasă a speranței pare să fie astfel mai puțin stabilă și mai dependentă de context.

Putem spune că speranța reprezintă, totuși, o virtute în cel puțin câteva aspecte importante. Mai întâi, atunci când tinde să încurajeze o imagine realistă asupra viitorului, protejându-ne de capcanele optimismului și pesimismului. Apoi, atunci când apare ca răspuns curajos în fața unui viitor incert. În fine, atunci când promovează solidaritatea cu ceilalți. Din acest punct de vedere, speranța devine prețioasă câtă vreme contribuie la alte caracteristici pe care le considerăm a fi excelențe umane. Valoarea unei anumite speranțe nu este necondiționată, ci mai degrabă dependentă de contextul în care survine și de efectul pe care îl are asupra persoanei care o nutrește.

Dar să aducem pentru o clipă speranța în zilele noastre și să încercăm să deconstruim rolul ei pentru o umanitate confruntată cu teribile urgențe medicale. Ceea ce știm este că, de-a lungul timpului, medicina modernă a fost mânată, într-un mod aproape copleșitor, de obiectivul prevenirii sau amânării decesului. Un alt lucru pe care îl știm este că toți vom muri în cele din urmă. În ceea ce-i privește pe medici și cadrele lor, ne dorim ca ei să facă tot ce le stă în puteri pentru a împinge acest cronometru al morții cât mai departe în viitor. În ultimele decenii, industria medicală a devenit foarte bună la a ne satisface această dorință. Cel puțin până la confruntarea cu flagelul anului 2020.

Până la actuala pandemie, ajutați de progresele din domeniul sanitar și nutriție, speranța de viață crescuse considerabil (dacă nu peste tot, măcar în Occidentul dezvoltat), la fel și capacitatea profesioniștilor medicinei de a susține viața. Pe acest fundal, speranța clinicienilor a fost de obicei aceea de a găsi un leac pentru afecțiunile pacienților. Cu toate acestea, ideea că susținerea vieții ar trebui să fie principalul scop al medicinei devine problematică exact în momentul în care recunoaștem faptul că simpla prelungire a existenței noastre biologice nu e tot ce ne dorim de la profesioniștii domeniului.

Cred că oamenii—mai ales după anul negru care tocmai s-a încheiat—își doresc din ce în ce mai mult ca medicina să îi ajute să se angajeze în tot felul de activități care să le facă viața demnă de a fi trăită din capul locului (activități asociate cu relațiile interpersonale, munca sau preocupările intelectuale și recreaționale). Pentru a face lucrurile și mai clare, o să dau câteva exemple familiare. De pildă alergătorii, care caută ajutorul medicilor pentru a-i scăpa de durerile de genunchi. Sau cei care citesc foarte mult, care ar putea fi preocupați de sănătatea (și soarta) ochilor lor. Concluzia este că mulți ne temem de situații care cumva pot submina capacitățile cognitive necesare pentru desfășurarea feluritelor activități ce dau un sens vieților noastre. Niciuna dintre aceste probleme nu reprezintă o amenințare directă și/sau imediată la adresa vieții, însă ele afectează cu siguranță calitatea acesteia.

Așa ajungem la următorul pas: dacă sperăm la o bună calitate a vieții în aceste feluri când nu ne confruntăm cu pericolul iminent al morții (ba chiar căutând să cerem sfatul „furnizorilor de sănătate”, medicilor, în sens larg), nu există niciun motiv evident pentru care acest scop să nu fie important și atunci când avem perspectiva morții. Altfel spus, atunci când ne luptăm cu afecțiuni fatale cum ar fi și acest nefericit coronavirus, ne gândim că scopul ar fi vindecarea și preîntâmpinarea decesului. Însă atunci când nu ne paște vreun pericol mortal, nu suntem—în general—mulțumiți doar cu „a fi în viață”.

Poate nu întâmplător (și indiferent de afecțiune), pacienții includ printre preocupările lor majore evitarea suferinței, consolidarea relațiilor cu familia și prietenii, procesele de conștiință, teama de a nu fi o povară pentru alții și așa mai departe. Viața vegetativă nu mai este suficientă pentru împlinirea tuturor acestor deziderate. Cineva ar putea fi cu siguranță viu și complet în necunoștință de cauză cu privire la celelalte aspecte ale vieții umane. Repararea relațiilor cu familia și prietenii, bunăoară, necesită mai mult decât continuarea existenței biologice. Ca să-ți consolidezi relațiile personale trebuie, de asemenea, să participi la diverse activități.

Concluzia și mai apăsată este că dacă indivizii își doresc mai mult decât să împiedice moartea atunci când se confruntă cu afecțiuni care pun viața în pericol (de ex., infecția cu COVID-19), pare destul de rezonabil să gândim că tot ei vor căuta ajutorul sau asistența establishment-ului medical pentru a-și atinge scopurile. Poate că salvarea vieții nu este întotdeauna posibilă, dar mecanismele și instrumentele medicinei pot fi încă de un imens folos în asigurarea unei anumite calități a vieții în zilele care au mai rămas.

Ceea ce-mi doresc de la 2021, printre foarte multe alte lucruri, ar fi și o anumită evoluție la nivelul gândirii noastre despre viață și moarte, sens și existență. De ce? Pentru că la fel cum un ortoped îl ajută pe alergător să-și continue activitatea care îl animă și îi produce fericire, tot astfel, medicina paliativă și cei care o practică ar putea convinge un pacient cu cancer să continue să citească lucrurile care îl pasionează, să discute cu prietenii și să minimizeze astfel genul acela de „suferință” care face din lectură un demers dificil (sau chiar futil, în contextul dat).

Spun toate aceste lucruri în ideea în care urmărirea unei calități mai bune a vieții deschide un spațiu important pentru speranță. Carantinele din anul care tocmai s-a încheiat ne-au învățat din plin, pe propria piele, această lecție a vieții descărnate de sens și de posibilitatea derulării unor activități care produc în om satisfacție. Primul lucru pe care îl pierdem atunci când ne confruntăm cu o boală este tocmai calitatea vieții.

Ei bine, despre această calitate am ținut să vorbesc puțin aici și nutresc speranța (alas!) că vom începe să privim spre aceste aspecte ale existenței umane în toate momentele, nu doar atunci când suntem puși sub presiunea vreunei posibile sau chiar inevitabile extincții personale. Pentru noi începuturi!