Marius Stan

Declin extern, ridicol intern

Ceea ce-am văzut cu toții marți, 6 ianuarie 2021, a fost prima tentativă de lovitură populistă din istorie, cel puțin din cea americană. Când această „elită politică aleasă”, președintele Statelor Unite ale Americii, cere susținătorilor săi să refuze un vot democratic, când același lider denunță o așa-zisă manipulare a elitelor politice care pasămite ar complota să-l îndepărteze, când militanții săi apelează la violență pentru a stopa un proces democratic aflat în plină desfășurare, când este invadat Congresul democratic ales, nu putem vorbi decât despre așa ceva.

Democrația americană la care ne uităm astăzi cu stupoare, și care se află într-un accentuat declin la începutul acestui al treilea deceniu al secolului XXI, a fost cândva standardul politic al Europei (sfârșitul anilor 1940), al Asiei (în anii 1950) și al întregii lumi care a respins modelul sovietic (sfârșitul anilor 1980). Uluitoarea președinție Trump, cu ale ei neîncetate atacuri la adresa valorilor și standardelor democratice, este însă doar unul din simptomele unei maladii ce se instalase de decenii bune în politica americană.

Cum a fost posibil?

Altfel spus, Donald Trump n-a reprezentat decât neinspirata încarnare a unui fenomen ce era anunțat de ceva timp, cu toate surlele și trâmbițele posibile. Faptul că democrația n-a reușit să rezolve problema elitelor sau a prăpastiei dintre aspirații și realitate i-a oferit președintelui 45 fatala intuiție de a apela la masele deziluzionate. Terenul experimentelor populiste era, așadar, cât se poate de fertil. Dar era—după cum s-a dovedit—și șocul de care avea nevoie America pentru a ieși din marasmul propriei democrații.

Embed Răspândește

Capitoliul luat cu asalt de susținători violenți ai președintelui Donald Trump

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

---

width px Înălțime px

---

Codul URL a fost copiat

Nici o sursă media

0:00 0:02:09 0:00

Link direct

• 240p | 6,3MB
• 360p | 10,9MB
• 480p | 23,5MB
• 720p | 36,0MB
• 1080p | 67,5MB

Trumpismul, putem spune acum, nu este neapărat o formă de populism, devenit un simplu termen de insultă politică, ci o formă de proto-autoritarism care nu are, în realitate, în afara câtorva sloganuri de campanie, nimic cu adevărat „popular”. El este un fenomen pe care Timothy Snyder îl descria inspirat ca „sadopopulism”, un erzaț ideologic „ce promite oamenilor lucruri fără a avea nici cea mai mică intenție de a le împlini, odată ajuns la putere”. Și așa a și ajuns la putere...

Analogii istorice

Cei care folosesc în analizele lor conceptul de „fascism” nu pretind defel că trumpismul ar prezenta similitudini cu fascismele europene istorice. Argumentul lor ar fi mai degrabă acela că dinamicile socio-politice ale trumpismului sugerează dinamici asociate de obicei cu fascismul: rasism la nivelul politicii de stat, misoginism, apeluri la violență, demonizarea opoziției legislative ca „dușmani ai națiunii”, amenințarea cu noi războaie externe, etc. Sigur, statul american n-a fost și nu este înfășurat în jurul vreunui proiect autoritar. Derapajele autoritariste din Statele Unite vor însemna mereu altceva decât în Europa de Est. Însă Donald Trump a fost perceput încă din prima zi de mandat ca o amenințare serioasă la adresa democrației.

Simptomele democratice”

Cu mult înainte ca ascensiunea neo-autoritară cu accente populiste a ultimilor ani să stârnească o dezbatere globală despre criza democrației, au existat destule semnale de alarmă cu privire la sănătatea acestui sistem de guvernare și au fost identificate tendințe precum prezența scăzută la vot, pierderea încrederii în instituții, guvern ori chiar în principiul democratic. Experiența ultimelor trei decenii—cel puțin—ne arată că se prea poate ca democrația să aibă nevoie de un șoc pentru a începe (măcar) să schimbe cursul deteriorării, iar populismul (grosso modo) pare să ofere exact acest scenariu.

Mare parte din modul în care funcționează democrațiile liberale moderne, să o spunem deschis, îi marginalizează pe cetățenii obișnuiți și se pare că doar „ruptura populistă”, cea care dă voce celor lipsiți de ea, oferă iluzia unei forme de guvernare cu adevărat democratice (chiar dacă, așa cum am văzut în prea multe instanțe contemporane, acest lucru înseamnă suspendarea temporară a pluralismului de tip liberal). Desigur, populismul nu este niciodată o soluție, dar poate funcționa ca un declanșator al unui mecanism de autoapărare, fără de care nu putem ști nicicând cât de solidă este o democrație.

În perioada 1950–1995, postul de radio Europa Liberă a transmis de la München în șase limbi est-europene. Încă de la bun început, angajații Europei Libere, mulți dintre ei estici aflați în exil, au putut vedea cum contribuția acestui post la cultivarea mișcării disidente din fostul Bloc sovietic ar putea însemna, în mod ironic, sfârșitul propriului drum profesional. Într-adevăr, pe măsură ce regimurile comuniste se prăbușeau, stațiile libere își pierdeau menirea de a fi. Rând pe rând, birourile est-europene ale Europei Libere s-au închis pe parcursul anilor 1990, lăsând locul altor servicii și emisiuni destinate unor regiuni diferite.

La origini însă, primele transmisii ale Europei Libere vizau Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România și Bulgaria, și, pentru o scurtă perioadă, Albania, la care s-a renunțat din lipsa resurselor tehnice adecvate (undele scurte) și senzația că, din pricina influenței politice locale, ar fi un „caz pierdut”. Iugoslavia n-a fost vreodată o țintă a Europei Libere și din pricina faptului că acea particularitate numită „titoism” se dorea a fi încurajată de către americani și propusă drept exemplu pentru restul Blocului.

Fostul general KGB Oleg Kalugin, condamnat în contumacie la Moscova pentru „spionaj în favoarea Occidentului”, avea să confirme ostilitatea imensă provocată de transmisiunile postului de radio și, pe cale de consecință, importanța acordată acestor „instrumente de război psihologic”. În 1991, el se confesa în legătură cu planurile Moscovei de infiltrare, discreditare și chiar buimăcire a stațiilor aflate de atâtea decenii la München și recunoștea implicarea KGB-ului în atentatul terorist cu bombă din 21 februarie 1981.

Spre deosebire de alte posturi occidentale (BBC, Vocea Americii, etc.), în care bruiajul sovietic era modulat în funcție de necesități și evenimente, sau chiar de tentativele de reconciliere cu Occidentul, Radio Europa Liberă și Radio Libertatea n-au fost deloc slăbite până târziu, în 1988.

Bruiajele puteau fi întrerupte uneori în anumite „democrații populare”. Aceste suspendări ale interferențelor corespundeau, de fapt, pozițiilor specifice ale fiecărei țări-satelit vizavi de Moscova. Așa și-a întrerupt România bruiajul în 1963, dintr-un motiv eminamente politic: ralierea populației la „gâlceava” oficială cu Moscova și liberalizarea transmisiunilor care declarau independența față de sovietici. Dacă acordurile de la Helsinki (1975) au respins categoric intențiile sovieticilor de a legaliza bruiajul, în 1980, atunci când au apărut primele probleme în Polonia, Kremlinul n-a ezitat să-și folosească toate resursele pentru a interfera cu transmisiunile Europei Libere.

În 1974, Agenția Centrală de Informații (CIA) și-a pierdut controlul asupra programului, iar doi ani mai târziu, cele două posturi—Radio Europa Liberă și Radio Libertatea—au fuzionat. Atentatul de la München din 1981, în care au fost rănite câteva persoane și au fost provocate daune de peste două milioane de dolari, a fost sponsorizat de regimul lui Nicolae Ceaușescu, chiar dacă mercenarii aveau naționalități diferite. Știm astăzi toate aceste lucruri în special din arhivele Stasi, deschise după 1989.

La scurt timp după prăbușirea Uniunii Sovietice, în 1993, administrația Clinton decidea mutarea radioului la Praga, acolo unde regretatul Václav Havel punea la dispoziție un sediu central gratuit. Numărul stațiilor a fost considerabil redus și, ceea ce s-a petrecut după, mai ales prin redeschiderea de dată recentă a birourilor din România, Bulgaria ori Ungaria, ține deja de istoria postcomunismului.

Radio Europa Liberă a jucat până la urmă un rol absolut esențial în cel puțin câteva din momentele politice-cheie ale istoriei postbelice. În 1956, în contextul revoluției de la Budapesta, Europa Liberă s-a trezit prinsă în dilema de a transmite evenimentele așa cum se petreceau sau a-i încuraja pe oameni să-și continue rebeliunea. Efectele, dar mai ales suspiciunile, au fost enorme.

Primăvara de la Praga a readus în discuție aceste paradoxuri și, cel puțin în biroul cehoslovac al Europei Libere, nimeni nu dorea să mai fie acuzat a doua oară de încurajarea revoltei și daunele colaterale. În august 1968, atunci când a avut loc invazia sovietică, jurnaliștii Europa Liberă i-au sfătuit pe cehi și slovaci să rămână calmi și să nu se angajeze în inutile acte de eroism. Momentul nu făcea decât să demonstreze că postul învățase din lecțiile lui 1956.

Până la sfârșitul anilor 1960, ideologia anticomunistă care sudase Europa Occidentală și Statele Unite a început să se erodeze. Partidele stângii liberale—democrații americani, laburiștii britanici, social-democrații nordici—s-au întors la un fel de neutralitate vagă și, într-un context ce făcea desuetă politica externă bazată pe un anti-sovietism intransigent, „radiourile libertății” au fost percepute drept relicve ale trecutului.

Marile oportunități s-au născut pentru Europa Liberă odată cu emergența Solidarității poloneze în 1979–1980, cu Legea marțială din 1981 și prăbușirea din interior a regimului de la Varșovia, apoi cu apariția lui Mihail Gorbaciov ca lider reformist. Tot în această perioadă, Europa Liberă și-a extins programele muzicale, extrem de populare printre tinerii Blocului sovietic. Pentru conducerea postului, devenise limpede că glasnost și perestroika erau o amenințare cu mult mai serioasă la adresa sistemului sovietic decât pentru Occident. În cele câteva zile care au urmat accidentului nuclear de la Cernobîl, răspunsul sovietic (mai precis, inadecvarea acestuia) părea să confirme supozițiile. În orice caz, 1986 avea să rămână unul din cele mai bune momente profesionale ale Europei Libere.

În mod inevitabil, după 1991, multe voci au cerut închiderea secțiilor pentru că și-ar fi pierdut menirea de a fi, însă Europa Liberă a continuat să producă, chiar și în format drastic redus, știri internaționale de o foarte bună calitate. Traiectoria acestor posturi de radio rămâne un subiect fascinant și esențial pentru oricine dorește să înțeleagă de o manieră diacronică istoria Războiului Rece. Faptul că activitatea lor a fost marcată de o permanentă tensiune între o retorică musculară—parte a războiului propagandistic—și o reală indignare morală nu face decât să adâncească și mai mult lucrurile...