Marius Stan

Zeii se schimbă atunci când religia se schimbă, însă religia comuniștilor s-a schimbat chiar și atunci când zeii lor n-au făcut-o. Proletarii din toate țările—măcar dintr-o parte a lumii—s-au unit și dezunit, dar lanțurile care ținuseră captive mințile acestor campioni ai cauzelor muncitorești n-au căzut.

Atunci când Troțki a deviat, a devenit un renegat, iar Buharin a fost trimis pe eșafod, pentru că al lui era „actul trădării”. Ulterior, Buharin a fost reabilitat, iar Troțki și-a reluat locul în panteonul comuniștilor născuți de două ori, atât în URSS, cât și în Iugoslavia, Polonia, Germania de Est sau Ungaria. Chiar și la final, în vremuri cumplit de nesigure, fanaticii rămași au mai întrezărit un licăr de speranță în super nervoasa Chină a lui Deng, unde baia de sânge a Tiananmenului de pe 4 iunie 1989 nu rezolva defel cuadratura cercului comunist.

Problema este că după fiecare transfer scenic, personajele acestui teatru absurd s-au înveșmântat mereu în alte haine. Societatea chineză, chiar și după patruzeci de ani de guvernare comunistă, rămăsese lipită de propriile-i docuri mentale. Mao, dincolo de toată fațada sa, a știut asta cu mult mai bine decât comuniștii indieni sau americani. Întrebat de Richard Nixon în 1972 dacă a schimbat lumea, ochii i-au strălucit a amuzament: „Am reușit să schimb câte ceva în vecinătatea Beijingului”. Este rezumatul perfect pentru tot ceea ce-a izbutit să obțină comunismul ca sistem, filosofie și dinamică socială deopotrivă, atât în Vest, cât și în Est.

Unii din apostolii azi defunctei religii s-au intitulat la un moment dat filosofi politici, intelectuali care dictează ei ritmul schimbării politice și sociale. Este adevărat: ca legatari ai tradițiilor logice hegeliene și soli ai viziunii istoriciste și pasiunii lui Marx și Engels, ei au aprins idealismul tinerilor, le-au evocat năzuințele și i-au îmboldit la acțiune pentru a pregăti lumea mai bună de mâine pe ruinele haosului existent.

Alții s-au intitulat lideri, schimbând brusc direcția pe la jumătatea drumului. Lumea pe care o știau cu toții a devenit dintr-o dată de nerecunoscut, camarazii cu care participaseră la manifestații și proteste stradale ori pe platforme ideologice comune au fost transformați în armate, vorbind limbi diferite, fredonând cântece nemaiauzite.

Fără să știi, tu, cetățean comunist, ești parașutat pe o insulă părăsită, având drept companie doar amintirile unui trecut veștejit. De aici și până la a deveni inflexibil cu propriile gânduri și percepții e cale scurtă. Ceea ce nu știi, în calitatea ta de cetățean comunist, nu există, iar ceea ce știi reprezintă singurul adevăr etern; în realitate, tu ești doar o așa-zisă Gestalt (o biată siluetă) și niciuna din calitățile tale nu poate contribui la progresul societății.

Cam așa se vor fi simțit inclusiv comuniștii din sânul democrațiilor, inclusiv comuniștii americani... ei au și fost, de altfel, o curiozitate și o ciudățenie în America, mai puțin atunci când a ieșit la rampă vreun Joseph McCarthy care să-i perpelească pe progresiști, stârnind instincte de masă venale, sau atunci când strategii Războiului Rece au dorit să atragă sprijin pentru complexul militar-industrial. La sfârșitul aventurii comunismului european (1989–1991), fostele cete pestrițe de comuniști ascunși pe Strada 32 sau în zona Chelsea a Manhattan-ului încă rumegau intens pe marginea ofilirii norocului comunismului global.

Unul din liderii lor, Gus Hall (1910–2000), cel care folosea o replică a telefonului de la care se spune că vorbise cândva Lenin, credea cu tărie că Mihail Gorbaciov „o luase razna cu ideile sale de perestroika și glasnost”. Pentru el, era de neconceput ca muncitorii sovietici să intre în grevă, să se răscoale împotriva unui stat dedicat lor. Tulburat de retragerea trupelor sovietice din Afganistan, Hall a continuat să susțină că ocupația fusese legitimă. În realitate, toți acești tovarăși occidentali resimțeau acut transformarea „liniei fierbinți” cu Kremlinul într-una rece. Un tip ca Hall nici măcar nu era conștient de faptul că ministrul de Externe Eduard Șevardnadze respinsese invazia și ocuparea Afganistanului ca lipsită de etică, o mare gafă istorică pe care Gorbaciov a și încercat s-o rectifice.

Nici măcar evenimentele din Germania de Est, Ungaria, Polonia sau Bulgaria nu i-au făcut pe acești ultimi mohicani ai comunismului mai înțelepți. Pentru ei, est-germanii subestimaseră puterea propagandei capitaliste. Această mică picătură de zărghiți într-un ocean de vreo 270 de milioane, cât va fi fost populația Statelor Unite la acea vreme, reprezenta chiar o comicărie. Simțeau din toată inima că est-europenii și sovieticii ar trebui să le ceară sfatul.

Denigrarea scripturilor a însemnat pentru ei negarea propriei existențe. Au rămas tradiționaliști și religioși în timp ce au respins deschis tradiția și religia. Dar oare n-au pretins chiar ei că prezentul și viitorul sunt pur și simplu o continuare a trecutului? Atunci când zeii mor, rămân fanaticii...

Dintre toate mișcările de eliberare care își fixaseră cartierul general la Londra în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, cea cehoslovacă a pornit în cele mai defavorabile circumstanțe. Cehoslovacia dispăruse înaintea începerii războiului, iar restabilirea ei nu era o concluzie inevitabilă nici măcar în ochii celor mai aprigi adversari ai lui Hitler. De aceea, renașterea Cehoslovaciei în 1945 se poate califica drept o măreață realizare a guvernului său din exil.

Însă transformarea ulterioară a națiunii într-o „colonie” sovietică, după ce liderii ei din timpul războiului fuseseră zdrobiți politic și mulți din ei forțați să ia din nou calea exilului, naște anumite dubii cu privire la futilitatea acelei reîntrupări statale.

De principiu, orice evaluare a politicilor guvernului cehoslovac aflat în exil devine automat o evaluare a figurii sale centrale, Edvard Beneš (n. 28 mai 1884–d. 3 septembrie 1948), unul din cei mai controversați oameni de stat est-europeni, care l-a și organizat și condus cu mână forte, aproape ca pe o afacere personală. Arhitectul politicii externe cehoslovace între cele două războaie mondiale, Beneš i-a depășit de departe pe alți politicieni cehoslovaci prin excelenta sa cunoaștere—la prima mână, cum se spune—a peisajului internațional, a experienței diplomatice, prin capacitatea de muncă și abilitățile tactice.

Deși larg respectat, Edvard Beneš n-a fost însă și foarte plăcut. Spre deosebire de Tomáš Masaryk (1850–1937), pe care îl succedase ca președinte, el n-a fost un lider național care să inspire. Beneš a fost un om cu preferințe și antipatii intense, calat mai degrabă pe acțiune decât pe idei, iar judecata lui adesea idiosincratică a trădat o lipsă de răbdare și de nuanțe. Un război în care ideologiile au jucat un rol covârșitor era complet străin de mentalitatea sa. Acest război a fost însă și cel care i-a testat lui Beneš abilitățile de lider.

Fără a ține seamă de calitățile personale ale lui Edvard Beneš, el a fost și produsul unei anumite culturi politice care se formase pe ruinele defunctelor imperii, în 1918, când Cehoslovacia nu era decât o creație precară. A fost un stat minoritar prin excelență, împovărat cu cel mai mare procent de cetățeni care se priveau pe ei înșiși ca fiind de „mâna a doua”, în special sudeții germani. Cehoslovacia interbelică fusese un stat în care identitatea națională constituia încă o problemă ce trebuie discutată și nicidecum o certitudine.

Tradiția politică cehă, cea care a dat tonul politicii naționale între cele două războaie, fusese una a politicii provinciale a câștigurilor mărunte, purtată de obicei prin manevre și compromis, și nu prin confruntare directă și luptă. Câștigându-și independența, în mare parte, datorită unei diplomații tăcute și persistente, cehii au ales să-și asigure prezervarea alături de mai puternicii aliați străini, în special Franța. În acest sens, ei au fost cumplit de dezamăgiți atunci când Franța, împreună cu Marea Britanie, i-a abandonat la Munchen—o experiență care le-a reaprins dubiile cu privire la viabilitatea statalității independente.

Nimic din toate acestea nu le-a diminuat însă nostalgia după „Prima lor Republică”, una care, ignorându-i toate metehnele, a fost printre puținele locuri est-europene decente în perioada interbelică. Din acest melanj complex de achiziții și vulnerabilități s-a născut și Comitetul Cehoslovac de Eliberare Națională. Pentru Beneš și compatrioții săi, Munchen a rămas marele moment al adevărului.

În cele din urmă, decizia de a lupta sau nu împotriva iminentei invazii germane a fost lăsată în mâinile unui singur om: Președintele. El și-a asumat singura responsabilitate, dar apoi s-a dezis de ea într-o manieră deschisă criticilor. Meritele și nemeritele cedării de la Munchen au fost de atunci încolo intens dezbătute în Cehoslovacia. Curând după Munchen, Edvard Beneš a demisionat din funcția de președinte și, într-un gest care sublinia fermitatea deciziei, i-a trimis un mesaj de felicitare succesorului său, Emil Hácha...