Hannah Arendt obișnuia să spună că gândirea este un proces fără sfârșit și fără rezultate stabile. „De unde urmează că activitatea gândirii este precum pânza Penelopei, care în fiecare dimineață destramă ce a țesut peste noapte” (Viața spiritului, trad. de S. G. Drăgan).

Această descriere a vieții intelectuale nu i se potrivește prea bine nici măcar Hannei Arendt, de vreme ce reflecțiile sale au produs în mod manifest rezultate sub forma unei rețele complexe de concepte, constant dezvoltate și refolosite. Există, totuși, un anumit lanț de idei care subîntinde opera ei de maturitate și care chiar nu are caracterul șanjabil pe care îl sugerează metafora pânzei Penelopei. Subiectul discuției, și implicit una din preocupările majore ale filosoafei germane, a fost relația dintre gândire și acțiune, dintre filosofie și politică.

Cred că originea acestor preocupări este de aflat în propriile ei experiențe de după ascensiunea lui Adolf Hitler la putere. Hannah fusese inițial o strălucită studentă în filosofie pe care politica o interesa prea puțin. Ceea ce-a catapultat-o în arena afacerilor și preocupărilor publice a fost șocul nazismului. La început, pentru o vreme, Arendt și-a canalizat însă energiile în activități practice, ca membră a comunității evreiești (vezi și superba biografie datorată regretatei Elisabeth Young-Bruehl, Hannah Arendt: For Love of the World).

Și-a găsit drumul înapoi către filosofia adevărată prin filosofia politică. I-a spus cândva lui Hans Jonas că simte că avusese contribuția ei politică, dar că mai degrabă s-ar limita la filosofie. În ultimul an al vieții, a mers într-atât de departe încât să declare public, în pofida elogiilor sale la adresa sferei publice, că nu se simte precum un zoon politikon, și că decizia ei timpurie de a studia filosofia „implicase deja, chiar dacă n-aș fi știut-o încă, o neangajare publică”. De ce? Pentru că, spunea tot ea, „filosofia este o afacere solitară” (vezi discursul de acceptare a Premiului Sonning, în 1975).

Dacă însăși viața Hannei Arendt (de filosof și cetățean) a părut să sugereze o anumită tensiune între gândire și acțiune, a fost o altă experiență personală cea care a forțat-o să ia (cel puțin) în considerare posibilitatea unei antinomii și mai rigide între cele două concepte. În 1933, atunci când Arendt și ceilalți evrei se aflau în exil sau pur și simplu în pericol, Martin Heidegger, fostul ei profesor și iubit, omul care reprezentase pentru ea culmea gândirii filosofice, s-a situat public de partea național-socialiștilor. Smintirea politică a lui Heidegger a fost scurtă, însă cutremurătoare.

Așa cum avea să remarce Arendt despre perioada respectivă, „problema nu era ce anume ar putea face dușmanii noștri, ci ce anume fac prietenii noștri” (Elisabeth Young-Bruehl, 108). Acea experiență i-a confirmat un lucru pur și simplu indigest: Heidegger nu era singurul mare filosof cu un apetit pentru tiranie.

Pentru ea, Platon, fondatorul filosofiei politice occidentale, fusese și mai ostil democrației decât fostul mentor. Se poate oare, a ajuns să se întrebe Arendt, ca incompatibilitatea dintre filosofie și politică să fie încastrată în natura fiecărei activități?

Dacă studiem atent opera ultimilor 25 de ani de viață ai săi (aprox. 1950–1975), observăm cum această preocupare rămâne la suprafață. Înainte de exilul american, felul ei de a privi lucrurile însemnase reducerea filosofiei lui Martin Heidegger la nivelul politicii sale. Într-un eseu despre filosofia existențială germană, publicat în revista Partisan Review în 1946, Arendt oferea o evaluare cu adevărat ostilă a lui Heidegger, comparând filosofia acestuia cu cea a lui Karl Jaspers, celălalt mentor, care se opusese constant nazismului.

Deși acel text nu discută în mod explicit filosofia politică, există suficiente implicații politice în afirmația că filosofia lui Heidegger ar fi caracterizată de „egoism”, în contrast cu „deschiderea către alții” din gândirea lui Karl Jaspers. Mai mult, Arendt părea să sugereze nu doar că acesta din urmă ar fi fost mai uman, ci și mai avansat ca Heidegger din punct de vedere filosofic (vezi What is Existenz Philosophy?).

Nu putem ști cât de mult a satisfăcut-o această poziție, la acea dată. Ceea ce știm cu siguranță este că la câțiva ani după publicarea textului din Partisan Review, Arendt a ajuns să vadă lucrurile puțin diferit. Amărăciunea provocată de Heidegger nu a supraviețuit reîntâlnirii cu el în timpul vizitei pe bătrânul continent din 1949–1950. Citind cu nesaț textele lui de maturitate, Hannah a ajuns să-l perceapă din nou drept geniul filosofic transcendent al epocii respective (vezi Martin Heidegger at Eighty) și a fost încă o dată confruntată cu problema coexistenței dintre profunzimea filosofică și stupiditatea sau perversitatea politică.

Până la sfârșitul vieții (1975), Hannah Arendt a reflectat asupra relației dintre filosofie și politică, și, într-un sens mai larg, dintre gândire și acțiune, iar gândurile ei au purtat-o în direcții cât se poate de contrastante. Sensibilitatea Hannei față de relația deloc ușoară dintre filosofie și politică a condus-o spre concluzia că o bună parte din „marea tradiție” a filosofiei politice occidentale de la Platon încoace a lăsat o „sistematică” impresie greșită asupra naturii și potențialităților politicii. Este o sugestie familiară celor care au parcurs, de pildă, Condiția umană sau Între trecut și viitor.

Pentru Arendt, filosofia politică a fost mereu „copilul vitreg” al filosofiei generale (cea născută din „mirare”), unul rareori popular. Încă de la condamnarea lui Socrate de către democrații atenieni—ceea ce l-a făcut pe Platon să viseze la o cetate sigură pentru filosofi și la împuternicirea acestora—filosofia politică s-a bazat mai puțin pe experiența politică autentică a acțiunii printre și alături de alții și mai mult pe experiența filosofului însuși, care gândește în solitudine și se confruntă cu o lume incapabilă să înțeleagă.

Cu alte cuvinte, filosofia politică a privit politica prin ochii filosofului, nu prin cei ai actorului politic. Este și unul din motivele pentru care Hannah Arendt n-a avut nicicând încredere în marile teorii produse de Hegel ori Marx, deși propriile ei gânduri despre totalitarism și revoluții sunt constructe imaginative, dramatice și vii, adesea „jignitoare” pentru istoricii mai puțin înzestrați cu puterea gândirii abstracte...

Motto: „A trăit mereu conștientă de propria-i biografie” (Nadejda Mandelștam)

Anna Andreevna Gorenko, cunoscută ca Anna Ahmatova, s-a născut lângă Odesa pe 23 iunie 1889; un an memorabil prin apariția pe lume a două figuri perfect incongruente, care vor capta atenția planetei: Adolf Hitler (20 aprilie) și Charlie Chaplin (16 aprilie). Este o coincidență pe care a remarcat-o, de altfel, cu un fel de umor sec, însăși Ahmatova.

Cei trei poeți pe care i-a admirat și asimilat drept companionii ei prin istorie s-au născut în ani succesivi, imediat după: Boris Pasternak (n. 1890), Osip Mandelștam (n. 1891), Marina Țvetaeva (n. 1892). Dintre toți, Ahmatova a venit pe lume prima și a plecat ultima. Mandelștam a murit într-un lagăr din Siberia înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Țvetaeva s-a sinucis în 1941, copleșită de catastrofa-i personală și cea a unei Rusii în care se întorsese plină de teamă. Pasternak, care a trăit până la vârsta de 70 de ani, a fost într-atât de hărțuit în ultimele 18 luni ale vieții (deci după Nobelul pentru literatură) încât moartea sa a părut tot prematură, tăind din scurt ceva ce părea a fi o nețărmurită energie și prospețime.

Ahmatova singură și-a trăit intervalul natural pe Pământ, alături de senzația că ar fi fost în mod legitim reprezentativă pentru toți ceilalți trei. Spre deosebire de alți literați, a fost lipsită însă de vanitate auctorială. Ceea ce-a preocupat-o pe Anna Ahmatova de-a lungul vieții n-a fost prestigiul personal, ci onoarea literaturii ruse (pe care a apărat-o cu fermitate!).

S-a născut la Odesa, cum spuneam, iar după un an, familia s-a mutat la Țarskoe Selo („Satul Regal”), nu departe de Sankt Petersburg. A petrecut vacanțele de vară ale „copilăriei sale păgâne” lângă Sevastopol, la Marea Neagră. Probabil că n-ar fi putut exista un loc mai bun pentru descoperirea propriei vocații decât Țarskoe Selo. Lungile și lentele zile caniculare, petrecute în solitudine la malul mării, i-au conferit o anumită independență, transformând-o într-un „copil al naturii” pe care unul ca William Wordsworth l-ar fi adorat.

Alternarea acestor scene în viața Ahmatovei a avut însemnătatea ei. Țarskoe a pregătit-o pentru un anumit gen de poezie. Crimeea a obișnuit-o cu un fel de singurătate, care avea mai târziu s-o împovăreze, în pofida celor trei căsnicii și a multor altor prietenii. Fapt este că poezia mustește de contradicții. Un poet norocos este cel care știe cum să folosească și controleze aceste contradicții.

Țarskoe Selo a purtat și numele de „Pușkin”, de vreme ce acolo se afla și liceul—fondat de Alexandru I—pe care l-a frecventat marele poet. Locația era renumită nu doar pentru asocierea cu Ecaterina a II-a, ci și pentru poeții așa-zisei „școli din Petersburg”. Primul soț al Ahmatovei, Nikolai Gumiliov (1886–1921), a fost el însuși elev la gimnaziul local. Directorul liceului, poetul și traducătorul lui Euripide în rusă, Innokenti Annenski (1855–1909), era un fel de mentor al școlii acmeiste, căreia îi aparțineau și Ahmatova și Gumiliov.

Țarskoe, „orașul de jucărie” al Annei Ahmatova, i-a intrat pe sub piele la fel ca lui Pușkin. De-a lungul anilor, poetul i-a ocupat gândurile asemeni unui contemporan: fiecare detaliu al lumii lui a prins viață în universul ei mental. Ahmatova scria deja poezie înainte de căsătoria cu Gumiliov, în 1910. Nikolai era un abil stihuitor, ale cărui versuri de mai târziu aveau să se bucure de distincția pe care o râvnise. Gumiliov a stat alături de Valeri Briusov (1873–1924) și Veaceslav Ivanov (1866–1949) ca expert pedagog al acestei arte: recenziile sale apărute în revista literară Apollon demonstrează cu prisosință abilitățile „tehnice” pe care le-a avut primul soț al Ahmatovei.

Poate că Nikolai Gumiliov era perfect echipat pentru rolul de lider al școlii poetice. Efemera mișcare acmeistă a preferat claritatea și măsura umană în locul fantasmagoriilor unui de-acum suferind simbolism rus. S-a bucurat pentru o vreme de contribuția unor talente reale, printre care Mihail Lozinski (1886–1955), care avea să devină un traducător desăvârșit din Dante și Shakespeare. Fapt este că mult timp după perioada ei de glorie, cei doi poeți eminenți ai școlii, Osip Mandelștam și Anna Ahmatova, încă se mai considerau acmeiști.

În ceea ce-o privește pe Ahmatova, ea a fost prima—poate cu excepția Karolinei Pavlova, cu jumătate de secol mai devreme—pe care publicul rus a întâmpinat-o nu ca poetă, ci ca „femeie-poet”. Desigur, nu va trece mult până când Țvetaeva va contesta supremația în acest rol, însă Ahmatova, sărbătorita zilei, a fost prima care a contribuit decisiv la moștenirea libertății poetice absolute în Rusia.