Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Jürgen Habermas împlinește astăzi 92 de ani. De-a lungul extraordinarei sale cariere, gânditorul social german a părut să cultive speranța că disputele, chiar și cele în legătură cu chestiuni greu solubile precum moralitatea și politica, pot fi rezolvate printr-un discurs rațional (desigur, dacă acel discurs nu este distorsionat de dominație, ideologie și represiune).

Există multe avantaje ale teoriei habermasiene, în special faptul că recunoaște și permite diferențele și dialogul între ființe umane plurale. Marea ei atracție constă tocmai în prezentarea unor noțiuni antinomice într-o unitate dialectică: pe de-o parte, recunoașterea pluralității și diversității minților umane; pe de alta, idealul unui singur adevăr obiectiv. Dar nu despre plusurile și minusurile teoriei sărbătoritului vreau să vorbesc aici, ci despre o anumită trăsătură arendtiană care conferă idealului comunicării perfecte a lui Habermas un fel de relevanță ironică.

Într-o prelegere susținută la New School for Social Research în 1980, Jürgen Habermas vorbea și despre recunoștința profund intelectuală pe care i-o poartă Hannei Arendt, în special lucrării acesteia Condiția umană. A fost Arendt—spunea el—cea care a reanimat vechea distincție aristotelică dintre praxis și poesis, oferindu-ne, prin urmare, o înțelegere mult mai adecvată a acțiunii politice.

Cele mai multe teorii contemporane ale acțiunii au înțeles practica politică în termeni instrumentali sau strategici, pe modelul indivizilor care își fixează ținte (sau scopuri) și își ajustează mijloacele în funcție de acestea. Pe acest fundal, Hannah Arendt a furnizat un „concept al acțiunii ca «praxis» care articulează experiențele istorice și perspectivele normative ale ceea ce azi numim democrație participativă”. (Habermas, On the German-Jewish Heritage)

Pentru Habermas, există trei trăsături distincte ale teoriei acțiunii Hannei Arendt. Prima este accentul ei pe pluralitatea indivizilor, acele perspective multiple ale participanților care au inevitabil puncte de vedere diferite. A doua trăsătură se referă la „natura simbolică a rețelei de relații umane”, sau, altfel spus, rolul comunicării în păstrarea laolaltă a unor indivizi unici. A treia trăsătură este conceptul arendtian al „natalității umane”, stăruința gânditoarei germane asupra nașterii ca promisiune a unui nou început. Spus și mai sintetic, ceea ce a învățat Jürgen Habermas de la Hannah Arendt a fost cum anume să abordeze o teorie a acțiunii comunicative.

De partea cealaltă, Arendt nu a împărtășit încrederea esențială a lui Habermas în posibilitatea unui consens rațional asupra chestiunilor politice. Nu a crezut că acele „convingeri comune” la care se referea Habermas pot fi întâlnite printre oamenii liberi. Fusese chiar ea cea care descrisese în Originile totalitarismului uniformitatea convingerilor ideologice în mișcările de masă ca patologice. În ceea ce privește toate acele comunități politice libere, a preferat să citeze aprobator un adagiu din Federalist Papers, care vorbește despre inevitabilitatea opiniilor contrare printre oameni care își exercită liber facultățile critice.

Nu cred c-o putem suspecta pe Hannah Arendt că ar fi considerat opiniile politice ca fiind incorijibile. Din contră, ea a insistat că oameni cu viziuni politice diferite pot învăța unii de la alții și a aplicat gândirii politice conceptul kantian de „judecată”: abilitatea de a gândi în locul tuturor celorlalți.

Habermas a admis la un moment dat că Arendt a privit cu scepticism caracterul practic al sistemului său teoretic. Pentru gânditoarea germană, nu exista niciun motiv să presupunem că oamenii pot rezolva dispute politice concrete prin mijloace pur raționale. Poate că grila de lectură pe care i-a aplicat-o Hannei Arendt a fost uneori prea intelectualistă. Preocupat de puterea dialogului (discuției), Habermas a minimalizat interesul Hannei Arendt pentru acțiune. Pentru aceasta, însăși ideea unor indivizi capabili să acționeze ca unul reprezintă o pură iluzie. Ineluctabila pluralitate a oamenilor se manifestă nu doar în primele etape ale discuției, ci și în acțiune.

Din acest punct de vedere, ea a fost cu mult mai puțin ambiguă ca Habermas. A repetat de nenumărate ori că „oamenii, nu Omul, populează lumea!”. Astfel de oameni pot cu siguranță acționa împreună, dar nu dintr-o voință comună stabilă bazată pe consens rațional. Pluralitatea umană înseamnă că acțiunea este întotdeauna un păienjeniș de acțiuni intersectate fără niciun scop comun, o afacere mereu imprevizibilă și ambiguă. Este exact motivul pentru care, în opinia ei, politica liberă devine într-atât de dificil de realizat.

Poziția lui Habermas este mai puțin evidentă, iar ambivalența sa ține mai degrabă de ambiția de a ține teoria și practica laolaltă, în bună tradiție marxistă. El recunoaște, pe de-o parte, faptul că o comunicare perfectă reprezintă un ideal contrafactual și că, în lumea reală, oamenii rareori ajung la convingeri comune. Pe de altă parte, însă, rămâne atașat de ideea unui acord rațional asupra chestiunilor politice, nu ca utopie finală, ci ca o chestiune cu relevanță practică directă.

Diferențele dintre Arendt și Habermas nu sunt defel triviale. Gânditorii originali nu au doar viziuni diferite, ei își hrănesc reciproc procesele cognitive cu idei împrumutate încrucișat (și transformate subconștient). Este dificil, de aceea, ca doi gânditori să vorbească despre același lucru, chiar și atunci când pare că utilizează concepte similare. În fond, împrumutând de la Arendt idei despre pluralitate și acțiune, Habermas le-a dat un nou înțeles și le-a atașat principalelor sale preocupări.

Recunoștința intelectuală a unuia din ultimii mari filosofi rămași în viață rămâne însă intactă și, chiar dacă a suspectat-o uneori pe Arendt că ar privilegia figura venerabilă a contractului (în sens filosofic), Habermas a rămas de-a lungul prodigioasei cariere un aficionado al operei compatrioatei sale...

Primul Război Mondial a reprezentat o experiență fără precedent în viețile oamenilor, una care a trebuit gestionată la nivel personal, politic și cultural. Aceste etaje ale existenței sunt strâns legate de maniera în care bărbații și femeile, deopotrivă, au integrat experiența războiului în propriile vieți, domesticind-o, făcând-o parte integrantă din mediul lor înconjurător, din aspirațiile și reveriile lor politice.

Prima conflagrație mondială a constituit o cumpănă, un moment de cotitură nu doar în viețile oamenilor, ci și în politică și cultură, chiar și acolo unde, după război, a fost redată o fațadă de normalitate. Entuziasmul inițial al anului 1914 a lăsat loc plictiselii, amorțirii, cinismului și chiar neliniștii. După ce s-a terminat războiul, și chiar pentru o bună perioadă a acestuia, realitatea a fost pusă în umbra mitului experienței belice.

Acest mit a conținut și câteva din principalele teme care reușiseră să-i anime pe oameni, într-o etapă sau alta a conflictului: spiritul lui 1914; războiul ca test al bărbăției; idealul camaraderiei și cultul soldatului căzut. Vorbim, așadar, de o serie întreagă de atitudini care i-au ajutat pe oameni să confrunte și accepte această experiență nemaipomenită. Tot ele au informat multe din percepțiile literare, artistice și politice după 1918.

Indiferent de reconfigurarea postbelică a Europei, mitul experienței de război a devenit un fel de motor al vieții private și publice, deși mai mult în țările nemulțumite de efectele Tratatului de la Versailles. Absența unui astfel de mit a reprezentat, de altfel, și una din cele mai importante diferențe între primul și al doilea război. Acest lucru a însemnat că, după 1945, dificila tranziție de la starea de război la pace nu a mai dus la căutarea unui nou tip de politică și nici la forme artistice și literare experimentale—lumea occidentală s-a întors la politica și valorile tradiționale.

Creștin-democrația și liberalismul, chiar dacă au fost dispuse să încerce niște reforme, s-au reflectat mai degrabă în epoca burgheză de dinainte de 1914. Mitul acestei „vârste de aur” a părut să oblitereze după 1945 mitul experienței Marelui Război.

Acesta din urmă fusese opera voluntarilor, tineri educați din clasele de mijloc, ofițeri în cea mai mare parte a lor, în orice caz, oameni lipsiți de memoria vreunui conflict anterior. Mulți dintre ei văzuseră războiul ca sursă de regenerare personală și națională. Trăiseră cu sentimentul izolării chiar înainte de a se întâlni în tranșee.

„Doar soldatul este liber, pentru că poate privi moartea în față”, spunea Friedrich Schiller. Aici, printre brațe sfârtecate și șuier de obuze, toți acești copii ai Primului Război Mondial s-au eliberat de poverile cotidiene și au îmbrățișat o ciudată formă de libertate.

Războiul a fost opusul vieții burgheze, dând sens unei vieți (pentru ei) lipsită de sens. A fost descris uneori în culorile unui „festival” situat deasupra malaise-ului cotidian. Poate că aceste voci n-au reflectat întocmai dispoziția trupelor la acea dată, deși armata franceză, spre exemplu, a fost surprinsă de ratele scăzute de dezertori sau tineri care evită mobilizarea. În orice caz, ei au vorbit despre anumite nevoi, care vor deveni cruciale în lumea post-1918.

Războaiele ulterioare au continuat să evoce un răspuns similar din partea multor voluntari. S-a spus adesea că tinerii s-au dus în Spania în anii ’30 ca să apere republica în același fel în care bătrânii se duseseră în Flandra, cu două decenii mai devreme.

Evocarea spiritului lui 1914—apelul la arme și la acțiune—a fost utilizată extensiv și de către dreapta politică germană și italiană, și a fost o sursă de inspirație pentru SA-ul nazist și squadriștii fasciști italieni. Însă încă dinainte de 1933, imaginile Führer-ului și Reich-ului deveniseră elemente centrale ale idealurilor germane de regenerare națională, transmise de spiritul lui 1914.

Același spirit care a servit și ca punte de legătură postbelică între oroarea și gloria războiului...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG