Marius Stan

Oamenilor le este aproape imposibil să distingă între gândirea utopică și mit. Într-adevăr, dacă utopia este un mit paradisiac, evenimentele mitice se petrec adesea într-un spațiu utopic. Acest lucru este adevărat mai ales în cazul ideologiei socialiste din Rusia: să privim, spre exemplu, la eforturile ei mesianice de a restaura gloria țării, la modelul obșcinei în ideile narodnicilor despre comunitatea ideală, sau chiar la aspirațiile etatiste ale bolșevicilor.

Probabil că n-am greși prea mult dacă am afirma că utopia rămâne unul din principalele mituri ale perfecțiunii. Ori, așa cum spunea Nikolai Berdiaev, „utopia înseamnă doar un întreg ideal totalitar, o perfecțiune între niște limite” (Ideea rusă).

Atunci când poetul liric Aleksandr Blok scria despre „Sciția” ca despre un eventual vis post-revoluționar și Prokofiev compunea Suita scită, ei nu făceau decât să proiecteze în viitor constelațiile trecute:

„O, lume veche, iarăși îți vorbesc.

Te chem acum! E cea din urmă oară!

La trudă, pace, la ospăț frățesc

Te-mbie lira mea barbară!” (din poemul Sciții de A. Blok, 1918)

Într-un eseu intitulat Paradis și utopie, Mircea Eliade recunoștea el însuși faptul că gândirea utopică exprimă dorința întoarcerii la istoria primordială, de unde decurge, de altfel, și prăbușirea frecventă a trecutului, prezentului și viitorului ca unități separate de timp. Psiho-matricea despre care vorbim aici satisface inclusiv cerințele esențiale ale definiției pe care Sigmund Freud o dădea fantasmelor: ea eșuează lamentabil în a recunoaște principiul realității și orice alte valori temporale.

Mai apropiat de zona sovietologiei decât de cea a psihologiei sau psihanalizei, Alain Besançon a observat și el cum trecutul rus s-a contopit în prezentul sovietic și viceversa, rezultatul fiind o istorie mitică sau sacră bazată pe o realitate iluzorie.

Cum cele mai multe planuri utopice includ și acel rite de passage ca tranziție de la realitatea mundană la universul exotic al utopiei (vezi cartea Katerinei Clark, The Soviet Novel: History as Ritual), Revoluția din Octombrie a fost o inițiere în sine în novaia zhizn’ (Noua Viață). Mai târziu, odată cu coruperea promisiunilor revoluționare și cu o realitate devenită amenințătoare, nevoia de a salva retorica utopiei a devenit pur și simplu stringentă.

„Săvârșirea prematură a planului cincinal”, „creșterea nivelului de trai”, „democratizarea vieții civile” au fost toate semne ale implementării utopiei la nivel de ritual. Iluziile au fost necesare pentru a legitima încrederea în utopia sovietică. Unul din ingredientele indispensabile a fost, cum altfel, mitul lui Stalin, dospit atent în umbra cultului lui Lenin și împărtășind chiar, câte ceva, din trăsăturile încastrate în mitul țarilor. Tradiția adorării liderului a existat dintotdeauna în Rusia, însă grandoarea liderului însuși a fost o componentă necesară a cultului.

Putem obține așa-zise informații suplimentare despre fascinația pentru vozhd ca erou colosal și gardian al stabilirii finale a utopiei și din Oda lui Stalin (1937) scrisă de Osip Mandelștam, un panegiric care exprimă perfect tragica dilemă a prezenței simultane și dezechilibrate a ororii, urii, brutalității și justificării tuturor acestora, pe de-o parte, și admirația pentru liderul omnipotent, prin acea identificare a eului poetului cu cel al persecutorului său, pe de alta. Citit în această cheie, tragicul poem este rezumatul unei relații ambivalente, de tip tată-fiu.

Relația lui Stalin cu Lenin—„identificarea cu eroul”, cum ar spune Robert C. Tucker—a reprezentat un element vital al acestui mit. În imaginația lui Koba, părintele bolșevismului chiar era înzestrat cu puteri colosale, unele care satisfăceau parțial propriile-i reverii narcisiste. Nu întâmplător, mitul derivat al lui Stalin a generat apoi și o conștiință coruptă, un supra-ego și o proiecție totalitară a justiției și perfecțiunii care a putut să legitimeze aproape orice acțiune purtată în numele lor.

Astfel, tirania a putut fi camuflată chiar în ambiguitatea mitului, în special în spatele fațadei sale utopice, omnipotente. Autoritatea absolută a lui Stalin și distructivitatea sa latentă nu pot fi înțelese fără parcurgerea relației sale cu un idol, contaminarea sa funciară cu simbolismul solar al lui Lenin...

Zeii se schimbă atunci când religia se schimbă, însă religia comuniștilor s-a schimbat chiar și atunci când zeii lor n-au făcut-o. Proletarii din toate țările—măcar dintr-o parte a lumii—s-au unit și dezunit, dar lanțurile care ținuseră captive mințile acestor campioni ai cauzelor muncitorești n-au căzut.

Atunci când Troțki a deviat, a devenit un renegat, iar Buharin a fost trimis pe eșafod, pentru că al lui era „actul trădării”. Ulterior, Buharin a fost reabilitat, iar Troțki și-a reluat locul în panteonul comuniștilor născuți de două ori, atât în URSS, cât și în Iugoslavia, Polonia, Germania de Est sau Ungaria. Chiar și la final, în vremuri cumplit de nesigure, fanaticii rămași au mai întrezărit un licăr de speranță în super nervoasa Chină a lui Deng, unde baia de sânge a Tiananmenului de pe 4 iunie 1989 nu rezolva defel cuadratura cercului comunist.

Problema este că după fiecare transfer scenic, personajele acestui teatru absurd s-au înveșmântat mereu în alte haine. Societatea chineză, chiar și după patruzeci de ani de guvernare comunistă, rămăsese lipită de propriile-i docuri mentale. Mao, dincolo de toată fațada sa, a știut asta cu mult mai bine decât comuniștii indieni sau americani. Întrebat de Richard Nixon în 1972 dacă a schimbat lumea, ochii i-au strălucit a amuzament: „Am reușit să schimb câte ceva în vecinătatea Beijingului”. Este rezumatul perfect pentru tot ceea ce-a izbutit să obțină comunismul ca sistem, filosofie și dinamică socială deopotrivă, atât în Vest, cât și în Est.

Unii din apostolii azi defunctei religii s-au intitulat la un moment dat filosofi politici, intelectuali care dictează ei ritmul schimbării politice și sociale. Este adevărat: ca legatari ai tradițiilor logice hegeliene și soli ai viziunii istoriciste și pasiunii lui Marx și Engels, ei au aprins idealismul tinerilor, le-au evocat năzuințele și i-au îmboldit la acțiune pentru a pregăti lumea mai bună de mâine pe ruinele haosului existent.

Alții s-au intitulat lideri, schimbând brusc direcția pe la jumătatea drumului. Lumea pe care o știau cu toții a devenit dintr-o dată de nerecunoscut, camarazii cu care participaseră la manifestații și proteste stradale ori pe platforme ideologice comune au fost transformați în armate, vorbind limbi diferite, fredonând cântece nemaiauzite.

Fără să știi, tu, cetățean comunist, ești parașutat pe o insulă părăsită, având drept companie doar amintirile unui trecut veștejit. De aici și până la a deveni inflexibil cu propriile gânduri și percepții e cale scurtă. Ceea ce nu știi, în calitatea ta de cetățean comunist, nu există, iar ceea ce știi reprezintă singurul adevăr etern; în realitate, tu ești doar o așa-zisă Gestalt (o biată siluetă) și niciuna din calitățile tale nu poate contribui la progresul societății.

Cam așa se vor fi simțit inclusiv comuniștii din sânul democrațiilor, inclusiv comuniștii americani... ei au și fost, de altfel, o curiozitate și o ciudățenie în America, mai puțin atunci când a ieșit la rampă vreun Joseph McCarthy care să-i perpelească pe progresiști, stârnind instincte de masă venale, sau atunci când strategii Războiului Rece au dorit să atragă sprijin pentru complexul militar-industrial. La sfârșitul aventurii comunismului european (1989–1991), fostele cete pestrițe de comuniști ascunși pe Strada 32 sau în zona Chelsea a Manhattan-ului încă rumegau intens pe marginea ofilirii norocului comunismului global.

Unul din liderii lor, Gus Hall (1910–2000), cel care folosea o replică a telefonului de la care se spune că vorbise cândva Lenin, credea cu tărie că Mihail Gorbaciov „o luase razna cu ideile sale de perestroika și glasnost”. Pentru el, era de neconceput ca muncitorii sovietici să intre în grevă, să se răscoale împotriva unui stat dedicat lor. Tulburat de retragerea trupelor sovietice din Afganistan, Hall a continuat să susțină că ocupația fusese legitimă. În realitate, toți acești tovarăși occidentali resimțeau acut transformarea „liniei fierbinți” cu Kremlinul într-una rece. Un tip ca Hall nici măcar nu era conștient de faptul că ministrul de Externe Eduard Șevardnadze respinsese invazia și ocuparea Afganistanului ca lipsită de etică, o mare gafă istorică pe care Gorbaciov a și încercat s-o rectifice.

Nici măcar evenimentele din Germania de Est, Ungaria, Polonia sau Bulgaria nu i-au făcut pe acești ultimi mohicani ai comunismului mai înțelepți. Pentru ei, est-germanii subestimaseră puterea propagandei capitaliste. Această mică picătură de zărghiți într-un ocean de vreo 270 de milioane, cât va fi fost populația Statelor Unite la acea vreme, reprezenta chiar o comicărie. Simțeau din toată inima că est-europenii și sovieticii ar trebui să le ceară sfatul.

Denigrarea scripturilor a însemnat pentru ei negarea propriei existențe. Au rămas tradiționaliști și religioși în timp ce au respins deschis tradiția și religia. Dar oare n-au pretins chiar ei că prezentul și viitorul sunt pur și simplu o continuare a trecutului? Atunci când zeii mor, rămân fanaticii...