Vladimir Tismăneanu

Mi se reproșează, uneori, că mă ocup prea insistent de comunism și nu dau destulă atenție post-comunismului, cu ale sale dileme, speranțe și patologii. Nu cred ca m-am ferit să spun lucrurilor pe nume de câte ori mi s-a părut că este cazul. Încă din anii ’90, am scris, în Occident și în țară, despre Ion Iliescu și acea voluptate a clarobscurului istoric care îi definește forma mentală, despre modul în care FSN-ul a deturnat și a confiscat revoluția, despre meandrele cripto- și neo-comunismului à la roumaine. Am identificat fantasmele salvării, am scris despre cei care construiesc mituri și despre cei care le destramă.

Pe vremea aceea, N. Manolescu ținea la România Literară o excepțională rubrică intitulată „Ochiul Magic”. A strâns acele comentarii analitice într-un volum intitulat Dreptul la normalitate, apărut la Editura Litera în 1991. Am fost onorat să scriu prefața cu titlul „N. Manolescu și renașterea prozei politice românești”. Cred că acel volum ar trebui republicat spre lămurirea celor mai tineri privind topografia morală a acelor timpuri, mizele polemicilor din epocă, departajările care aveau loc și care nu au contenit să alimenteze tensiuni și polemici în anii ce au urmat. Cine va citi cartea va constata cât de angajat era criticul în bătăliile intelectuale și politice ale vremii, cât de tranșant și totodată nuanțat era diagnosticul său. Nu știu altă carte care să surprindă atât de exact mecanismele infamiei, jocurile politice iresponsabile care au făcut posibilă infestarea spațiului public cu atâtea și atâtea inepții, falsificări ale adevărului, abjecții și calomnii ordinare. În câteva luni, ori mai precis, în câteva săptămâni, România a trecut cu o viteză amețitoare de la starea de grație la starea de greață. Păguboasele roade le culegem și astăzi.

În consonanță cu moștenirea sistemului Iliescu, spre prelua conceptul propus de H.-R. Patapievici, memoria publică este cauterizată. Se ridică, sub ochii noștri, monumente unor istorici ceaușiști, activi în perimetrul controlat de Ilie Ceaușescu, câtă vreme Lucian Boia și Neagu Djuvara sunt acuzați de „anti-românism”. Se uită cu stupidă nonșalanță că în 1999, ca ministru de externe, Andrei Pleșu a jucat un rol decisiv, împreună cu președintele de-atunci, Emil Constantinescu, în orientarea politicii externe spre NATO, nu în direcția pro-Miloșevici susținută de PSD-ul lui Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc și Adrian Năstase. Fostul șef de cabinet al ultimului șef al Securității publica, la o editură cunoscută, un volum plin de minciuni, cu atacuri ignobile împotriva unor intelectuali onorabili. Cu foarte puține excepții, presa tăcea. Ni se recomanda, sfătos, să ascultăm și „partea lor de adevăr”, să nu ne grăbim cu opiniile negative.

Imediat după prăbușirea dictaturii, noul regim a înțeles că risca să fie rapid contracarat în tentativa de restaurație comunistă (perestroikismul echipei Iliescu-Brucan-Roman-Voican Voiculescu-Marțian Dan-Bârlădeanu-Măgureanu) de noile forțe democratice simbolizate de societatea civilă și partidele democratice renăscute. Pentru Ion Iliescu, liderul țărănist Corneliu Coposu a personificat tot ce ura el mai tare: un ireproșabil trecut anticomunist, un spirit civic exemplar, patriotismul luminat. La fel, Grupul pentru Dialog Social (GDS) apărea ca o versiune românească a organizațiilor poloneze din anii ’70 și ’80 gen KOR (Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor). România recupera rapid ceea ce pierduse vreme de decenii: o sincronizare cu mișcările civice din Europa de Est și Centrală. O dinamică asemeni celei din Polonia, Ungaria și Cehoslovacia era coșmarul noii puteri de la București. Românii erau sortiți, în acest scenariu, să rămână de-a pururi vecinii lui Franz Kafka. Se ducea o luptă între două Românii. Regimul accelera acțiunile a ceea ce Andrei Cornea a numit atunci mașina de fabricat fantasme.

Tocmai pentru a neutraliza aceste tentative de consolidare pluralistă, puterea, dominată de nostalgicii totalitarismului, a recurs la armele comuniste tradiționale: instigarea la ură, demonizarea adversarilor, propaganda deșănțată împotriva celor bănuiți de orientare pro-occidentală. Lucrurile au început încă din ianuarie 1990, s-au agravat în lunile următoare, au atins paroxismul în iunie 1990, odată cu invitarea minerilor (conduși de securiști în civil) să anihileze societatea civilă și partidele democratice. Asemeni comuniștilor din perioada 1944-1947, politrucii feseniști au construit un întreg eșafodaj pseudo-teoretic pentru a compromite democrația liberală și piața liberă. Ion Iliescu perora despre „democrație originală”, iar Brucan îi ținea isonul cerând un regim „fără isme și fără partide”. Adică doar cu fesenism. Se năștea un nou sistem monopolist, o nouă nomenclatură cleptocratică. SRI-ul era o prelungire a unei niciodată pe deplin desființate Securități. În locul transparenței democratice, domnea opacitatea mafiotică.

Ascensiunea politică a magnatului ceaușismului numit Emil Bobu s-a suprapus total cu creșterea nemăsurată a puterii cuplului dictatorial. Exponent tipic al nomenclaturii comuniste, deci al unei caste profitocratice, coruptă și corupătoare, Emil Bobu s-a dorit să fie și a fost un „soldat credincios”. Nu al clasei muncitoare, cum îi plăcea să se laude, ci al unui regim declarat, pe bună dreptate, în decembrie 2006, prin vocea șefului statului român, drept ilegitim și criminal.

Emil Bobu a făcut (pe puncte) studii de drept. La fel și soția sa, Maria Bobu, ministru al justiției (adică al anti-justiției) în clipa prăbușirii dictaturii. Au contribuit amândoi la perpetuarea statului de nedrept. Să reținem că asasinarea inginerului Gheorghe Ursu a avut loc pe vremea când tovarășul Bobu tăia și spânzura ca mână dreaptă a Elenei Ceaușescu în cadrul Comisiei de Cadre a CC, iar tovarășa sa de viaţă păstorea peste fictiva instituție a „justiției socialiste”.

Nu exagerez în niciun fel afirmând că, odată cu Ceaușescu, o caricatură grotescă de bizantinism a triumfat în cultura politică a comunismului românesc: intrigile, eliminarea dușmanilor prin intermediul unor conspirații de culise, încurajarea gândirii dedublate (doublethink) și discursul paralel, demagogia ca patologie națională, disprețul pentru autenticele preocupări etice, manipularea și delațiunea, toate aceste caracteristici ale unei direcții din moștenirea Imperiului de la Răsărit, recuperate și impuse de către Stalin, au fost îmbrățișate de Ceaușescu și și-au atins apogeul în travestiul macabru care a fost cultul personalității sale. Un cult care a căpătat dimensiuni monstruoase, mai ales după nefastele Teze din iulie 1971, pensionarea lui Maurer în 1974 și potențarea rolului Elenei Ceaușescu în conducerea țării.

Membrii aparatului de partid erau uneori deranjați de tot acest carnaval îngrețoșător, dar nu puteau decât să se bucure de efectele psihologice ale cultului, în special de cauterizarea oricărei gândiri critice. Ei nu trebuiau decât să asculte orbește indicațiile conducătorului și, atât timp cât nu îi aduceau vreo ofensă, li se permitea să-și păstreze privilegiile (sau cel puțin o mare parte din ele). Din acest punct de vedere, regimul din România nu era decât un gen al speciei politice corect definită drept dictatura nomenclaturii.

Așa cum se arată în Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, Emil Bobu a fost unul dintre cei direct responsabili pentru catastrofa totalitară. Cei câțiva ani de binemeritată închisoare pe care i-a făcut după 1990 nu l-au trezit moral. Nu a exprimat niciodată vreun regret autentic pentru participarea sa la un sistem politic liberticid. Din păcate, tipul uman simbolizat de Emil Bobu nu a dispărut odată cu prăbușirea regimului pe care acesta l-a servit în chip maniacal. Mentalitatea și practicile securiste nu au dispărut. Bobu e mort, dar bobii bântuie în continuare prin cetate...

Moștenirea comunistă în România este una a corupției morale și politice, a fugii de responsabilitate, a lașității devenită virtute, a supraviețuirii prin infinite abdicări și compromisuri. De această moștenire apăsătoare trebuie să scăpăm. Marii îmbogățiți de după 1990, în marea lor majoritate, vin din zonele vizibile și mai puțin vizibile ale nomenclaturii. Emil Bobu a fost un nomenclaturist tipic, tocmai de aceea am decis să scriu pe larg despre el. Torționarii securiști Vișinescu, Ficior, Istrate, etc., au fost, în fapt, instrumentele PCR. În anii ’50, Emil Bobu, ca instructor al Secției Administrativ-Politice, superviza penitenciarele, știa exact ce se petrece în închisori și în lagărele de muncă forțată. Nu legea conta pentru el, ci ordinele conducerii de partid.

Securitatea era instrumentul partidului, nu invers. Postelnicu, Pleșiță, Homoștean, Iulian Vlad, Vasile Gheorghe, Goran, Stamatoiu și alți influenți securiști au fost, în anii ’70 și ’80, subordonații unuia ca Bobu (ministru de Interne, secretar al CC, etc.). Pentru a deveni într-adevăr democratică, deci respirabilă, România trebuie în continuare să se debaraseze de mentalitățile și comportamentele de tip Bobu.