Vladimir Tismăneanu

Prima mea reacție la filmul despre Hannah Arendt în regia Margarethei von Trotta, cu Barbara Sukowa în rolul principal, este că, în pofida imenselor dificultăți de a traduce drama ideilor în limbaj cinematografic, regizoarea a reușit acest lucru. Filmul captează mizele marilor polemici în care a fost prinsă Hannah Arendt, felul în care vedea ea gândirea (das Denken) drept substanță a identității umane. Gândirea, pentru Arendt, nu poate fi separată de judecata morală, acea capacitate și acea obligație care, vorba lui Mihail Sebastian, ne ridică cu un cap mai sus de zoologie.

Scenariul este fidel, în mare măsură, realității, cu pasaje întregi din prelegerile și corespondența Hannei (cu Mary McCarthy, cu Heinrich Blucher, cu Karl Jaspers, cu Kurt Blumenfeld, prietenul drag de care o lega sionismul din tinerețe). Suntem martorii modului în care s-a ajuns la un adevărat linșaj simbolic pentru că gânditoarea a spart anumite tabuuri și a îndrăznit „să spele rufele murdare” în public. Nu e vorba aici de criticile legitime și oneste, ci de faptul că au existat voci influente care au acuzat-o de ură de sine, de renegare, de aversiune pentru statul Israel, etc. A ajuns să fie etichetată drept „inamică a statului Israel".

Chiar colegi ai ei s-au pretat la ceea ce scheamă „character assassination”. I s-a negat acestei femei (accentuez cuvântul femeie) dreptul de a-și susține public propriile opinii. Ba chiar și dreptul de a le avea. Scena când este chemată de cei trei universitari de la New School for Social Research care o admonestează pentru ceea ce a scris poate intra în orice antologie a machismului impertinent.

Asistăm la scene memorabile, de mare intensitate ideatică, despre intelligentsia din New York (acei „New York intellectuals” despre care am avut prilejul să mai scriu pe larg și nu o singură dată), în special junii genialoizi care se situează pe piedestalul adevărurilor definitive, gen Norman Podhoretz, strălucit critic literar, aflat pe atunci în plină ascensiune, protejatul lui Lionel Trilling și proaspăt numit editorul lunarului „Commentary”). În cartea sa „Ex-Friends”, Podhoretz povestește despre prietenia cu Hannah Arendt și amarul ei final.

Lipsește din păcate, și ar fi trebuit să fie acolo, faptul că, pentru Hannah Arendt, Răul radical s-a întruchipat deopotrivă în Auschwitz și în Gulag (nu s-a referit expressis verbis la Gulag utilizând acest acronim, dar a scris pe larg despre rolul ideologiei în exterminismul stalinist). De altfel, când „New Yorker” a decis să o trimită drept corespondent la procesul de la Ierusalim, motivul a fost, între altele, că Hannah Arendt scrisese marea carte despre catastrofele secolului XX, „Originile totalitarismului”. Fostul meu doctorand, Benli Schechter, a scris o superbă teză despre modul cum s-a dezvoltat discuția pe tema totalitarismului, grație Hannei Arendt, în paginile legendarei „Partisan Review”. Tot acolo a publicat Mary McCarthy un pamflet antologic împotriva detractorilor Hannei după apariția cărții „Eichmann la Ierusalim”.

Esențial în perspectivă arendtiană este accentul pe fenomenul unic al anesteziei morale, al extincției diferenței dintre Bine și Rău. Omul birocratic îndeplinește ordinele ca un automat. Absența gândirii, ceea ce Arendt numește thoughlessness, este motivul pentru care Răul radical se convertește în Rău banal. Făptuitorul său nu-și pune probleme etice pentru că este complet înstrăinat de tărâmul eticii. Dar nu o face doar dintr-un orb instinct al disciplinei, ci și pentru că împărtășește ideologia totalitară. Acum avem date persuasive: Adolf Eichmann era obsedat de rolul evreilor, îi privea drept insecte dăunătoare, etc. Deci, ideologia creează șablonul dezumanizării celui decretat drept inamic, iar sistemul birocratic permite acestor „deratizatori” să acționeze cu sentimentul predestinării istorice și al impunității...

Momentul prelegerii finale este într-adevăr răscolitor. Mai ales că au existat oameni de o mare inteligență (Hans Jonas, unul din studenții favoriți ai lui Martin Heidegger, specialist în gnosticism, care l-a influențat mult și pe Ioan Petru Culianu) care au reacționat, cum se vede în film, cu mare tristețe la ceea ce ei percepeau drept „aroganța” Hannei. Cum spuneam, Mary McCarty a apărat-o în paginile lui „Partisan Review”. Maestrul ei, Karl Jaspers, a dovedit înțelegere pentru pozițiile ei, dar a fost probabil îndurerat de faptul că Hannah a acceptat reconcilierea cu Heidegger (pe care el nu l-a iertat niciodată) și a devenit ceea ce unii au numit „impresara” acestuia în lumea anglo-saxonă. Karl și Gertrude Jaspers au ținut prea mult la Hannah pentru a-i reproșa direct asemenea lucruri. Au acceptat formal argumentul ei privind „naivitatea” lui Martin, dar mă îndoiesc că l-au crezut valabil.

Scandalul major a fost discuția despre rolul Consiliilor evreiești, acea dorință de a lumina una din paginile cele mai obscure și neliniștitoare din ceea ce Arendt a definit drept timpurile întunecate („dark times”). Pentru Hannah, a interoga cele mai sensibile teme, a spune exact ce crede despre lucruri pe care alții le acoperă cu suspectă abilitate, ținea de o datorie socratică în raport cu umanitatea. Refuza să se cantoneze în atașamente pe care ea le vedea drept „tribale”.

Atunci când se desparte de Hannah, când încheie o prietenie de-o viață, Kurt Blumenfeld vorbește de fapt și pentru Gerschom Scholem, marele specialist în cabala, cel care i-a reproșat Hannei lipsa de iubire pentru poporul evreu. Răspunsul ei nu sugerează răceala, ci o altă perspectivă despre iubire. Ea își iubește prietenii, nu simte dragoste pentru colectivități (etnice ori sociale). Înseamnă acest lucru „aroganță”? Mă îndoiesc. Arendt și Scholem fuseseră buni prieteni cu Walter Benjamin (ea avea să scrie prefața volumului „Illuminations” apărut la Schocken Books, editura new-yorkeză unde a fost o vreme redactor). În 1968, Scholem îi reproșa Hannei o presupusă detașare superioară în raport cu cauzele pe care le susținuse cândva: „I knew Hannah Arendt when she was a socialist or half-communist and I knew her when she was a Zionist. I am astounded by her ability to pronounce upon movements in which she was once so deeply engaged, in terms of a distance measured in light years and from such sovereign heights.” (Am știut-o pe Hannah Arendt de când era socialistă sau pe jumătate comunistă și am știut-o când era sionistă. Sunt uluit de capacitatea ei de a se pronunța asupra unor mișcări, din care a făcut profund parte cândva, în termenii unei distanțe măsurate în ani lumină și de pe înălțimi atât de suverane)

Rămâne deschisă, repet, rana legată de colaborarea Consiliilor evreiești. De fapt, putem vorbi de colaborare în acele condiții? Care ar fi fost alternativele? Existau alternative? Poate că da, de pildă insurecția Ghetto-ului din Varșovia, partizanii din Vilna. „Bury me standing” este titlul unei cărți de Isabel Fonseca despre condiția populației Roma în Europa zilelor noastre. În 1961 însă, publicul israelian (și nu doar acela) nu era dispus să exploreze acest subiect de o manieră dezinhibată. Tabuurile funcționau încă intens-prohibitiv. Pentru tânărul stat Israel, Holocaustul era o rană deschisă, nu se punea problema unor dezbateri metafizice despre fenomenologia Răului. Procesul Eichmann avea valoare de pedagogie națională, cu interogațiile ei și cu critica la adresa retoricii procurorului Hausner, Hannah Arendt tulbura apele.

Istoricul Walter Laqueur a scris la vremea aceea despre lipsa de empatie pentru victime în „Eichmann la Ierusalim”. Cred că greșea: exista empatie acolo, dar o compasiune combinată cu o imensă suferință pentru ceea ce ea vedea drept marea eroare a liderilor comunităților sortite pieirii. Nu știu cum ar fi reacționat Hannah Arendt dacă ar fi văzut documentarul „A Film Unfinished” despre propaganda nazistă și Ghetto-ul din Varșovia. Nu și-a pus problema ce-ar fi făcut ea însăși dacă ar fi fost prinsă în cleștele unor opțiuni imposibile, asemeni lui Adam Czerniaków, liderul Consiliului evreiesc („Judenrat”) din Varșovia, care, înainte de plecarea unuia din ultimele transporturi, s-a sinucis.

Relația cu Martin Heidegger este prezentată drept un fel de cheie hermeneutică a biografiei spirituale a Hannei. Mi se pare exagerat: la fel de importante au fost, filosofic vorbind, relațiile cu Jaspers și cu Blucher. De la cel dintâi a învățat să filosofeze iubind lumea oamenilor (amor mundi). De la cel din urmă a preluat marea simpatie pentru Rosa Luxemburg și pentru consilii ca formă de democrație directă. Ideile lui Blucher au influențat, incontestabil, viziunea ei asupra a ceea ce a numit „tezaurul pierdut al tradiției revoluționare”. Înălțimile suverane despre care scria cu duritate Scholem au fost de fapt acea balustradă imaginară fără de care ne prăbușim în abisul particularismelor auto-mutilante.

Adevăratul succesor al lui Nicolae Ceaușescu nu a fost Nicu. Autenticul succesor a fost ideologul comunist Ion Iliescu, un expert al limbii de lemn, al manevrelor de culise și al intrigilor de partid. Tumultul revoluționar din decembrie 1989 a spulberat scenariul dinastic minuțios pregătit de familia domnitoare și de acoliții săi. O revoluție spontană, născută din disperare și sete de libertate, a fost confiscată de către o juntă de activiști pentru care „idealurile socialismului” rămâneau valabile. PCR a dispărut, în locul său a apărut FSN-ul, veritabilul partid succesor, condus de Ion Iliescu. De ani de zile acest ideolog își aștepta momentul de glorie, se pregătea pentru marea vendetă împotriva celor care îl marginalizaseră. A știut să utilizeze toate pârghiile regimului în care lucrase vreme de decenii pentru a împiedica autentica democratizare a țării și pentru a impune ceea ce H.-R. Patapievici numește sistemul Iliescu.

Circul dinastic a intrat în transă în 1974, anul care marca irezistibila turnură spre dezastru. Maurer s-a pensionat în acel an, conservând practic toate privilegiile anterioare, inclusiv vila, vânătorile, etc. Se încheia un ciclu din istoria comunismului românesc. Beneficiar al unei pensii astronomice, fostul premier nu a îndrăznit să facă nici cel mai mic gest împotriva lugubrei mascarade din țară, era prea cinic și prea comod. Jean a terminat fizica, s-a căsătorit cu colega mea de facultate Dana Gavrilovici (fostă elevă la Caragiale), au avut două fete, apoi au divorțat. Dana a ajuns la Philadelphia, lucra la biblioteca Universității Pennsylvania, unde eu predam științe politice. Am stat mult de vorbă despre Maurer, despre cărțile favorite ale acestuia (citea mult Raymond Aron), despre natura puterii în România comunistă. În urmă cu câțiva ani am primit un e-mail de la Monica Maurer, fiica Danei și a lui Jean, care mă solicita să scriu ceva despre bunicul ei pentru o carte care urma să apară pentru a marca centenarul fostului premier. I-am răspuns că am scris ceea ce-am avut de spus în cărțile mele, dar i-am recomandat, pentru echilibrul perspectivei, să citească portretul lui Maurer făcut de Petre Pandrea, marele gânditor și eseist, cumnatul lui Lucrețiu Pătrășcanu, fost avocat al comuniștilor în ilegalitate, arestat de două ori și deținut sub comuniști, „Memoriile mandarinului valah”. În acea răscolitoare carte, antifascistul european care a fost Pandrea îl numea pe „Jenică” Maurer, nu pe Ana Pauker, Dej sau Chișinevschi, adevăratul Lenin al României și nu o făcea ca un compliment…

Spre sfârșitul anilor '70, restaurantul preferat al lui Nicu era „Pescăruș”, pe malul Lacului Herăstrău. Avea masa sa rezervată, mergea acolo cu șleahta de parteneri de băutură, ședințe și ospețe. O scenă petrecută acolo, povestită mie de mai multe persoane, sintetizează acea degenerescență arogantă care a fost marca „stilului” lui Nicu pe măsură ce se lăsa tot mai mult amețit de putere. La o altă masă se afla un grup de fotbaliști, între care celebrul Răducanu, zis „Tamango”. Nicu i-a strigat în auzul întregii săli, „Băi, țigane, vino-ncoace!” Răducanu s-a făcut că nu aude. Nicu a repetat porunca impertinentă. Nicio reacție. În fine, la un moment dat, după atâtea chemări imperative și insultătoare, Răducanu s-a îndreptat spre masa lui Nicu, cu sclipiri amenințătoare în ochi. A rostit tare cuvintele: „Mă duc, domne, că e băiatul lui bossul. Dacă n-ar fi odrasla lui bossul, știe el, nenorocitul, ce i-aș face…” Nicu a înghițit în sec, s-a uitat în altă parte, incidentul a fost închis, dar nu uitat. Cum nu poate fi uitat accidentul care a dus la moartea unei fete, călcată de mașina condusă de Nicu cu o viteză dementă, ignorând stopuri și pietoni. Ani de zile după aceea, în Piața Aviatorilor, mama fetei stătea și privea în gol, așteptând clipa când va trece prin fața ei mașina succesorului la domnie. Securiștii nu o goneau. Aveau și ei copii, se gândeau poate la ce era în sufletul acelei mame.

Pe măsură ce regimul devenea tot mai irațional, pe măsură ce decrepitudinea morală și dezastrul social ajungeau la cote paroxistice, Nicu se identifica tot mai puternic cu părinții săi. Trecuse perioada când mai cuteza să deschidă gura și să le spună măcar unele fragmente de adevăr. Devenise acum și el un șurub din angrenajul infernal al minciunii. Ajuns în vizită în Statele Unite, ca delegat la sărbătorirea pe linia ONU a „Anului Internațional al Tineretului”, folosea ocazia pentru cheltuieli deșănțate prin cazinouri. Familia își închipuia că o căsătorie, intrarea într-un regim mai calm de viață, îl vor liniști cumva pe zurbagiu. I-a fost impusă căsătoria cu Poliana Cristescu, devenită președinta Consiliului Național al Pionierilor, secretară a CC al UTC și membră a Comitetului Central al PCR. Nicu a acceptat această decizie, s-a prefăcut docil și gata să coopereze, dar în realitate și-a continuat dezmățul, și-a menținut pasiunea pentru aventuri tot mai sordide. În final, a divorțat de Poliana, despre care singurul lucru care se poate spune este că a lăsat în urmă, după acea vertiginoasă ascensiune, amintirea unei fete decente, o persoană normală nimerită într-un ospiciu politic.

În realitate, în decembrie 1989, Nicu Ceaușescu era unul dintre cei mai singuri oameni din România. Complet înstrăinat de vechii prieteni, alergând haotic din agapă în agapă, ajunsese de fapt un fel de zombie. Era atât de rătăcit încât și-a putut închipui că ar mai avea de jucat un rol în cadrul noii puteri ce-și zicea revoluționară. Iliescu, Roman, Brucan, Stănculescu, Chițac și Măgureanu nu aveau însă nevoie de acest martor stânjenitor. Iliescu îl cunoștea bine, nu dădea doi bani pe el, chiar dacă, la începutul carierei lui Nicu, îl lingușise asemeni celorlalți sicofanți. După ieșirea din închisoare, cel pregătit să devină un Henric al V-lea al României, a fost salvat de la mizeria totală de ajutoarele primite din partea foștilor săi camarazi de sindrofii uteciste. Unii, precum Gheorghe Copos, fost șef al Biroului de Turism al UTC, au devenit nababi financiari în noul regim. Mulți au devenit vedete politice (nu doar Copos, dar și eternul Octav Cozmâncă). Fostul șef de cabinet al lui Constantin Dăscălescu a ajuns secretar general al guvernului Năstase și senator PSD. Au fost și unii dintre acești nouveaux riches care, poate din milă, poate dintr-un soi de stranie nostalgie, l-au susținut material. Fără ei, n-ar fi avut cum să supraviețuiască. Prin unificarea dintre PDSR și PSM, fostul poet de curte Adrian Păunescu a devenit senator al partidului lui Ion Iliescu. Era normal ca aceste două formațiuni să fuzioneze: le uneau nostalgiile și aspirațiile comune. Era normal ca rapsodul comunismului dinastic să fie una din vedetele unui partid ce-și spune social-democrat dar care ignoră programatic tradiția anticomunistă a adevăratei social-democrații din România.

Cel căruia îi plăcea să se laude că diriguiește UTC-ul manu militari, Ion Traian Ștefănescu, a dispărut din viața politică, este profesor universitar la Facultatea de Drept din București și autorul unui tratat de dreptul muncii. Constantin Boștină, apărut meteoric în primul guvern fesenist, este un prosper om de afaceri și director general al revistei „Economistul”, săptămânal al „comunității economico-financiare din Romania”. Nu știu ce s-a mai întâmplat cu Pantelimon Găvănescu pe care revoluția l-a prins prim-secretar de județ la Târgoviște. Secretarul CC al UTC, matematicianul Vasile Bontaș, a ajuns director general al firmei „Ana Electronic SA” și a fost trimis în judecată de către procurorii DNA în decembrie 2008, alături de Gheorghe Copos și Camelia Voiculescu, în dosarul „Loteria II”. Dintre foștii prim-secretari ai UTC-ului doar Ion Iliescu a reușit să se mențină în prim-plan și să rămână, la peste 80 de ani, adevăratul conducător din umbră și principalul strateg al PSD.

Nu știu dacă Nicu s-a gândit să-și scrie memoriile. Declarațiile sale publice au fost rare, prudente și extrem de parcimonioase. Și-a mărturisit sprijinul pentru FSN, dar nu din rațiuni ideologice ci pur și simplu pentru că acolo mai recunoștea niște nume. Nu a exprimat regrete, dar nici nu a încercat să justifice crimele și abuzurile comuniste. A recunoscut eșecul istoric al utopiei marxiste, un proiect cu care se identificase el însuși mai degrabă din mimetism obedient decât din convingere. Într-o discuție cu o jurnalistă din Anglia, cita proverbul latin „Dum spiro spero”. Ce mai avea de sperat? Era incurabil bolnav, era un om sfârșit. S-a stins din viață, la 45 de ani, pe 26 septembrie 1996, într-un spital din Viena. Favorizat de un mediu corupt și corupător, de concentrarea demențială a puterii în mâinile părinților săi, de abulia morală din jur, Nicu Ceaușescu s-a adaptat perfect rolului ce i-a fost desemnat și a devenit simbolul unei situații caligulare care a sintetizat, de o manieră grotescă, jalnica și deliranta, perversa și maligna, tragicomedia comunismului românesc. Ion Iliescu, succesorul lui Nicolae Ceaușescu, a devenit simbolul revoluției uzurpate, trădate și strangulate.