Nu vom osteni vreodată citind mărturii despre timpurile de groază, ură, suspiciune şi minciună ale dictaturilor totalitare, fasciste ori comuniste. Nu este vorba de cine ştie ce masochism, ci de vitala necesitate de a cunoaşte cît mai detaliat ceea ce s-a întîmplat, o condiţie fundamentală pentru exorcizarea demonilor trecutului. Am citit pe nerăsuflate cele două volume de amintiri ale doamnei Annie Bentoiu apărute sub titlul melancolic şi vag-ironic „Timpul ce ni s-a dat”. Prima ediţie a fost publicată la editura Vitruviu, volumul I al ediţiei a doua a fost republicat în 2007 la Humanitas, iar volumul al II-lea a apărut, tot acolo, în 2009.
Spun „vag-ironic” pentru că amintirile acestei martore de excepţie, scrise cu o impresionantă luciditate, fără patimă ori dorinţa de revanşă, vorbesc de fapt despre anii ce i-au fost luaţi, ei şi atâtor milioane de români. Sistemul comunist şi-a bătut joc de supuşii săi, a făcut tot posibilul pentru umilirea lor. Iar când aceştia proveneau din „clasele învinse”, din rândul „foştilor”, acţiunile punitive erau de-a dreptul diabolice.
Anunț acum, cu tristețe, că Annie Bentoiu s-a stins din viață pe 21 decembrie 2015. Născută într-o familie din clasa de mijloc a României democratice, doamna Bentoiu a absorbit valorile culturii umaniste şi s-a identificat cu ideea de decenţă în viaţa politică şi în plan moral. Tocmai de aceea i-au repugnat radicalismele fanatice, de dreapta şi de stânga. Cartea ei recreează o lume distrusă de zelul barbar al comuniştilor înfeudaţi Moscovei. Fiica doctorului Deculescu, secretar de stat ţărănist la sănătate în anii '30, nora fruntaşului liberal Aurelian Bentoiu (mort în închisorile comuniste), căsătorită cu fiul acestuia, compozitorul Pascal Bentoiu, autoarea a trăit pe viu tragedia României sub comunism. A supravieţuit prin speranţă, asemeni Nadejdei Mandelstam, o altă scriitoare de mare nobleţe care ne-a lăsat o mărturie definitivă despre logica teroristă a stalinismului.
Cele două volume de amintiri, pe cât de atent documentate, pe atât de profunde la nivelul analizelor politice şi psihologice, recompun un tablou istoric ce nu poate să nu provoace revoltă oricui crede în libertate şi demnitate. Am citit aceste pagini cu creionul în mână şi le recomand drept texte esenţiale ale literaturii anti-totalitare. Scopul sistemului, al celor care l-au servit din cinism, carierism, oportunism ori ardoare ideologică (acestea s-au contopit adeseori) a fost anihilarea verticalităţii etice. S-a cultivat pe toate căile resentimentul social, ura pentru cei definiţi, pe baza unei dogme maladive, drept „duşmanii poporului”. Cultul egalităţii, sancţionat de ghilotinele Revoluţiei Franceze şi exacerbat în masacrele bolşevice, a urmărit tocmai suprimarea oricărei insule de rezistenţă. Trebuia distrus sufletul uman, iar în acest scop ideologia a funcţionat ca miraj justificator şi ca instituţie a degradării mentale.
Pentru cei care şi astăzi celebrează „gesturile” lui Robespierre, Lenin ori Troţki, cuvintele doamnei Annie Bentoiu ar trebui să răsune ca un avertisment bazat pe experienţa maximei disperări: „În ultimele două secole, toate uciderile în masă au fost precedate de o lungă campanie ideologică, menită să trezească ura împotriva viitoarelor victime. Şi comunismul şi nazismul şi-au construit teorii sistematice, generale, menite să-i convingă pe viitorii criminali că nu au doar dreptul, ci chiar datoria de a ucide sau de a pedepsi preventiv, în vreme de pace, viitoarele victime fiindu-le prezentate în culorile cele mai odioase, ca nişte fiinţe răufăcătoare”.
Asemeni lui Gabriel Liiceanu în cartea sa „Despre ură”, Annie Bentoiu identifică tocmai această maniacală pulsiune purificator-egalitaristă drept sursă a politicilor exterminatoare ale statelor totalitare. Sunt întru totul de acord cu Alex. Ştefănescu: „Citind volumul II din Timpul ce ni s-a dat de Annie Bentoiu am înţeles însă că a apărut, în sfârşit, cartea din care se poate afla ce experienţă tragică au trăit românii, după cel de-al Doilea Război Mondial, timp de mai mult de patru decenii.”
Ideologia a fost substanţa narcotică, drogul atent aplicat maselor atomizate şi terifiate spre a obţine nu doar consimţământul, dar şi participarea la politicile criminale. În numele „umanismului revoluţionar”, a fost redefinită condiţia umană prin reducţie la statutul de termită. Fiorul etic din individ, acea pâlpâire a libertăţii care se naşte, scria Hannah Arendt în finalul „Originilor totalitarismului”, citindu-l pe Sf. Augustin, cu fiecare fiinţă venită pe lume, trebuia anihilat: „Cursurile de marxism au fost prima, dar şi cea mai eficace, mai violentă şi mai constantă metodă de deformare a conştiinţelor. (…) Discursul se deprindea din şcoală şi se perfecţiona în tot cursul vieţii.(…) Ani şi ani de zile, nu doar studenţii şi elevii, ci toţi ‚oamenii muncii’ au fost supuşi obligaţiei de a memora, de a conspecta, de a reproduce cu propriul lor glas şi prin urmare de a integra întregii lor fiinţe o sumă incalculabilă de propoziţii prezentate ca neîndoielnice”. Aceştia au fost aberanţii piloni ai unei propagande imbecilizante, menită „să călească oţelul”, deci să zămislească fiinţa total condiţionată şi amorală, „Omul Nou” cu care, din nefericire, ne întâlnim şi după peste un sfert de veac de la prăbuşirea sistemului.
Am întâlnit-o de câteva ori pe această mare doamnă. Am avut cinstea să vorbesc la lansarea unuia din volumele sale de memorii. Dedicația pe care mi-a scris-o mă va onora în veci. Odihnească-se în pace!
