Emilian Galaicu-Păun

Ca şi alfabetul, numărătoarea îşi urmează logică implacabilă, chiar dacă-ţi vine să mai zăboveşti la cîte o cifră, de amorul artei, ca să zic aşa. 9, de pildă. Pusă alături de „luni”, ar putea să însemne „9 luni”, adică perioada de gestaţie, dar şi „luni, 9 (noiembrie)” – căderea Zidului. La TV-5 Monde, „luni, 9 (noiembrie)” a durat cît îi ziulica de lungă, cu filme documentare, cu ediţii speciale de la faţa locului (din Berlin), cu dezbateri în direct etc., etc. Aceeaşi zi a trecut aproape neobservată la TVM-1, semn că cimentul ideologic al lui Todercan & Co[muniştii lui Voronin] încă e tare pe poziţii, încît nici buldozerele lui Hruşciov nu-l pot fisura.

A urmat, fireşte, 10 – nu poruncile Decalogului, nu „negri mititei”, ci noiembrie. Tot un soi de aniversare, s-ar zice, de la protestele stradale din 1989 din faţa Ministerului de Interne al RSS Moldoveneşti. Nu mi-aş fi amintit de acele vremi revolute, dacă un telefon de la Ministerul Tineretului nu mă pocnea în moalele capului – eram convocaţi iarăşi, toţi membrii juriului, la dl ministru pentru a „revizui” lista finală de premianţi, prin adăugarea unui nume pe care deja l-am respins, după ce că vineri, 6 noiembrie, trăsesem linia de sosire. Cum ar veni, bastonul pe care nu l-am primit pe 10 noiembrie 1989 de la miliţia lui Voronin mă ajungea din urmă, acum mînuit de liberali?!...

Aşa se face că inabilitatea funcţionarei de la minister a pregătit terenul – minat! – pe care urma să păşim, la 15 trecut de fix, astfel încît însăşi ideea de a rediscuta candidatura X (nu are niciun rost s-o numesc, dat fiind că numele acesteia chiar nu înseamnă nimic în cultura noastră) ni s-a părut o ofensă: am avut două (cu cea de la minister, trei) şedinţe anterioare, de cîte o oră, în care am cîntărit bine, dosar cu dosar. Fie că se accepta decizia unanimă a juriului, fie că se dizolvă acest juriu şi se alege un altul, mai docil. Timida încercare a dlui ministru de a ne înbuna – „Eu unul aş da la toţi 15” –, în loc să ne convingă, mai abitir ne-a pornit împotrivă. „Tocmai am scăpat de Caravela Culturii şi alte catastrofe ale defunctului regim; de ce am începe şi noi cu stîngul?!”

Iar ca lucrurile să fie mai limpezi, am adus exemplul recent al grădinii zoologice din Fîşia Gaza: în lipsa zebrelor, lucrătorii s-au gîndit să vopsească măgarii... în dungi. Zis şi făcut. Toate bune şi frumoase, pînă „zebrele” încep să ragă ca nişte măgari (de data asta, fără ghilimele!). Şi atunci – finita la comedia!
...Am lăsat în urmă un tînăr ministru întristat – îmi imaginez că iniţiativa cu „revizuirea” listei venea de foarte sus, că doar „ai noştri”-s la putere! –, dar care ar putea întoarce această „înfrîngere” personală într-o izbîndă comună: să le transmită acolo, sus de tot, să nu mai umble cu cioara vopsită. În fîşia Basa – altădată un fel de livadă „Память Ильича” la scară unională –, zebrele sunt de-acum înainte zebre, şi măgarii măgari.

72 de ani şi două zile, atît a durat comunismul în Europa de Est (cu excepţia de rigoare a regimului lui Vladimir Voronin, coborîtor din stafia marxistă – vă mai amintiţi: „O stafie bîntuie prin Europa, stafia comunismului” –, parcă spre a-şi justifia numele, pe franţuzeşte revenant). Nu atît anii, echivalenţi speranţei de viaţă în multe ţări europene, cît zilele, două la număr, mi se par – vorba clasicului – „mai lungi decît veacul”. (Formidabilă, replica polonezilor: „– Pe veci cu Uniunea Sovietică! – De-acord, dar nici o clipă mai mult!!!”)

Estimp, primesc de la Iaşi un ditamai pachet cu romanul lui Nichita Danilov, în şpalturi, Ambasadorul invizibil, predat editurii Polirom în iulie 2009, pe care mă apuc să-l citesc „peste rînd” (regretînd, o dată în plus, că nu am şi o rubrică a cărţilor anunţate), şi iată-mă-s deja pe la jumătatea volumului, parcurgînd – acum şi pentru Domniile Voastre – capitolul „O zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei Romanovilor”. După ce că, la şcoală & universitate, ne-au tot intoxicat cu Leniniana sovietică multinaţională & a lagărului socialist, lectura lui Danilov are o putere dacă nu taumaturgică, cel puţin tămăduitoare, chit că majoritatea rănilor s-au cicatrizat. Dar ce uşurare să citeşti, după sutele de pagini băgate pe gît cu de-a sila, această satiră vitriolantă în care Gogol îşi dă mîna cu Hieronymus Bosch:

„Lenin judeca lumea din punct de vedere statistic. Sîngele pe care-l vedea în faţă (eu eram acolo) se confunda cu petele de cerneală scurse peste literele bileţelelor pe care el le expedia pe front. Şi totuşi, în ciuda acestor pete (...), informaţiile privind violurile, pogromurile şi jafurile pe care le întreprindea Armata Roşie în teritoriu nu numai că i se păreau normale, ci unele dintre ele chiar îl încîntau, stîrnindu-i fantezia (...) „Auzi, zicea el, ce le-a mai trecut prin minte... He, he”, şi Lenin îşi freca palmele, cuprins de-o bucurie copilărească.

O altă telegramă, făcută ferfeniţă de atîta citit şi răscitit, relata un fapt cu totul ieşit din comun. După cucerirea unei staniţe, soldaţii au prins un episcop şi trei preoţi ce mergeau într-o cotigă. Au deshămat calul, au pornit moara, şi au legat feţele bisericeşti (...) de aripile ei. La fiecare rafală de vînt strigau ura (...), apoi se repezeau să spintece burţile prelaţilor ce se învîrteau în faţa lor (...)

Lenin citi întreg pasajul din telegramă, făcînd adnotări pe margine. (...) Se gîndi la execuţiile publice din timpul Revoluţiei franceze, la Robespierre, încercînd să inventeze, măcar în imaginaţia sa, o nouă ghilotină, adaptată vremurilor moderne (...) Un fel de moară de vînt, ale cărei aripi să reteze capetele înşirate unul după altul pe eşafod. O astfel de maşină instalată în Piaţa Roşie, în apropiere de Kremlin, ar fi putut deveni un simbol al Revoluţiei (...)

Se gîndi, de asemeni, să transforme bisericile în nişte mori de vînt. Aripile lor ar fi urmat să fie asamblate din mulţimea de icoane, la care încă se mai închina poporul întunecat. Întreaga Rusie ar fi putut să devină o imensă moară roşie, care să macine vînt şi teroare, alegînd neghina de sămînţa curată.”
Şi aşa preţ de 50 de pagini!

Că „visătorul din Kremlin” (degrabă vărsător de sînge nevinovat) e de fapt un revenant, mai pe româneşte spus strigoi, avea să mă conving sîmbătă, 7 noiembrie, cînd televiziunea de stat Moldova-1 a dat la „Mesager” un amplu reportaj despre mitingul organizat de PCRM cu ocazia celei de-a 92-a aniversări a „Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie”, alias lovitura de stat bolşevică. Totul într-o singură culoare, roşie! Asta în timp ce nu există mişcare a AIE care să nu fie comentată – bineînţeles critic! – de locotenenţii lui Vladimir Voronin, numiţii Igor Donon, Grigore Petrenco, Eduard Muşuc ş.a. Exact în acest timp, la TV-5, restul europenilor sărbătoresc cea de-a 20-a aniversare a căderii Zidului berlinez, despre care „imparţiala” M-1 abia de-şi aduce aminte. Or, dacă 7 noiembrie 1917 a schimbat lumea în rău, 9 noiembrie 1989 i-a radat o şansă.

Şi atunci – Memento mori 7 Noiembrie 1917; Memento vivere 9 Noiembrie 1989.