Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

72 de ani şi două zile, atît a durat comunismul în Europa de Est (cu excepţia de rigoare a regimului lui Vladimir Voronin, coborîtor din stafia marxistă – vă mai amintiţi: „O stafie bîntuie prin Europa, stafia comunismului” –, parcă spre a-şi justifia numele, pe franţuzeşte revenant). Nu atît anii, echivalenţi speranţei de viaţă în multe ţări europene, cît zilele, două la număr, mi se par – vorba clasicului – „mai lungi decît veacul”. (Formidabilă, replica polonezilor: „– Pe veci cu Uniunea Sovietică! – De-acord, dar nici o clipă mai mult!!!”)

Estimp, primesc de la Iaşi un ditamai pachet cu romanul lui Nichita Danilov, în şpalturi, Ambasadorul invizibil, predat editurii Polirom în iulie 2009, pe care mă apuc să-l citesc „peste rînd” (regretînd, o dată în plus, că nu am şi o rubrică a cărţilor anunţate), şi iată-mă-s deja pe la jumătatea volumului, parcurgînd – acum şi pentru Domniile Voastre – capitolul „O zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei Romanovilor”. După ce că, la şcoală & universitate, ne-au tot intoxicat cu Leniniana sovietică multinaţională & a lagărului socialist, lectura lui Danilov are o putere dacă nu taumaturgică, cel puţin tămăduitoare, chit că majoritatea rănilor s-au cicatrizat. Dar ce uşurare să citeşti, după sutele de pagini băgate pe gît cu de-a sila, această satiră vitriolantă în care Gogol îşi dă mîna cu Hieronymus Bosch:

„Lenin judeca lumea din punct de vedere statistic. Sîngele pe care-l vedea în faţă (eu eram acolo) se confunda cu petele de cerneală scurse peste literele bileţelelor pe care el le expedia pe front. Şi totuşi, în ciuda acestor pete (...), informaţiile privind violurile, pogromurile şi jafurile pe care le întreprindea Armata Roşie în teritoriu nu numai că i se păreau normale, ci unele dintre ele chiar îl încîntau, stîrnindu-i fantezia (...) „Auzi, zicea el, ce le-a mai trecut prin minte... He, he”, şi Lenin îşi freca palmele, cuprins de-o bucurie copilărească.

O altă telegramă, făcută ferfeniţă de atîta citit şi răscitit, relata un fapt cu totul ieşit din comun. După cucerirea unei staniţe, soldaţii au prins un episcop şi trei preoţi ce mergeau într-o cotigă. Au deshămat calul, au pornit moara, şi au legat feţele bisericeşti (...) de aripile ei. La fiecare rafală de vînt strigau ura (...), apoi se repezeau să spintece burţile prelaţilor ce se învîrteau în faţa lor (...)

Lenin citi întreg pasajul din telegramă, făcînd adnotări pe margine. (...) Se gîndi la execuţiile publice din timpul Revoluţiei franceze, la Robespierre, încercînd să inventeze, măcar în imaginaţia sa, o nouă ghilotină, adaptată vremurilor moderne (...) Un fel de moară de vînt, ale cărei aripi să reteze capetele înşirate unul după altul pe eşafod. O astfel de maşină instalată în Piaţa Roşie, în apropiere de Kremlin, ar fi putut deveni un simbol al Revoluţiei (...)

Se gîndi, de asemeni, să transforme bisericile în nişte mori de vînt. Aripile lor ar fi urmat să fie asamblate din mulţimea de icoane, la care încă se mai închina poporul întunecat. Întreaga Rusie ar fi putut să devină o imensă moară roşie, care să macine vînt şi teroare, alegînd neghina de sămînţa curată.”
Şi aşa preţ de 50 de pagini!

Că „visătorul din Kremlin” (degrabă vărsător de sînge nevinovat) e de fapt un revenant, mai pe româneşte spus strigoi, avea să mă conving sîmbătă, 7 noiembrie, cînd televiziunea de stat Moldova-1 a dat la „Mesager” un amplu reportaj despre mitingul organizat de PCRM cu ocazia celei de-a 92-a aniversări a „Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie”, alias lovitura de stat bolşevică. Totul într-o singură culoare, roşie! Asta în timp ce nu există mişcare a AIE care să nu fie comentată – bineînţeles critic! – de locotenenţii lui Vladimir Voronin, numiţii Igor Donon, Grigore Petrenco, Eduard Muşuc ş.a. Exact în acest timp, la TV-5, restul europenilor sărbătoresc cea de-a 20-a aniversare a căderii Zidului berlinez, despre care „imparţiala” M-1 abia de-şi aduce aminte. Or, dacă 7 noiembrie 1917 a schimbat lumea în rău, 9 noiembrie 1989 i-a radat o şansă.

Şi atunci – Memento mori 7 Noiembrie 1917; Memento vivere 9 Noiembrie 1989.
Încă mai plutea în aerul Librăriei din Centru atmosfera distinsă de la lansarea studiului dnei Catherine Durandin, Statele Unite şi lumea moştenite de Obama, Cartier, 2009, că o altă carte „la zi” îşi face iată drum spre marele public, şi anume Ultima casă din URSS, de Ştefan Susai, Editura T, 2009. Şi asta exact în săptămîna în care toată Europa sărbătoreşte cea de a 20-a aniversare de la căderea Zidului berlinez; or, Cortina de Fier – adevărat, acum destul de ciuruită! – încă mai desparte nu atît cele două maluri ale Prutului, cît oamenii (în „nostalgici” şi cei care au votat schimbarea), iar venirea jurnalistului ieşean la Chişinău a fost posibilă şi fiindcă „zidul” vizelor impus cetăţenilor români după aprilie ’09 s-a prăbuşit odată cu guvernarea comunistă.

Recomandată călduros de Mihai-Răzvan Ungureanu, ex-ministrul român de Externe – „Volumul Ultima casă din URSS nu este o descriere statică, nu este un tablou, ci o suită de imagini, unele pitoreşti, unele cutremurătoare, disparate în timp, piese ale unui puzzle destul de complicat, de neînţeles pentru mulţi dintre noi. Este o imagine vie, vibrantă a Republicii Moldova şi, poate paradoxal, atemporală” –, cartea lui Ştefan Susai şi-a găsit nişte cititori pe cît de recunoscători, pe atît de exigenţi, în persoanele celor care au ţinut să vorbească pe marginea ei la lansarea de joi, 5 noiembrie, de la Librăriei din Centru din Chişinău: Iurie Colesnic, scriitor, istoric literar, iar acum şi parlamentar; Constantin Cheianu, scriitor şi publicist; Dumitru Crudu, scriitor şi publicist; Alina Radu, jurnalistă, director al Ziarului de gardă. Ei bine, prezentările acestora au fost pe cît de diverse – volens-nolens, experienţele personale şi-au spus cuvîntul: cea de istoric literar, în cazul lui Colesnic; de dramaturg, în cazul lui Cheianu şi Crudu; şi de jurnalist de investigaţie, în cazul Alinei Radu –, pe atît de unanime: cartea lui Stefan Susai face dacă nu cît o ambasada a României la Chişinău, cel puţin cît un consulat. Nu că ar da vize de intrare în Ţară, dar face vizi(bilă) viaţa de zi cu zi a omului simplu de la noi, scoţînd din anonimat destine pentru a le reda umanităţii, dacă nu cumva umanitatea (vezi de ex. „Pentru a scăpa de sărăcie, cetăţenii Moldovei îşi vînd rinichii”, după care s-a făcut un reportaj la TV5).

Ca şi poezia inspirată, publicistica „la zi” trăieşte graţie emoţiei nemijlocite, pe care o comunică cititorului pe scurtătură, uneori în ciuda statutului ontologic care cere „neimplicarea” jurnalistului – în acest sens, Ultima casă din URSS este o rană vie, chit că nu lipsesc zecile de pagini haioase, iar umorul, mai curînd bonom de factură crengiană, detensionează atmosfera. Că tot se vorbeşte despre „Noul Val” al cinematografiei româneşti (mulţam Ambasadei Române – tocmai s-au încheiat la Chişinău zilele filmului românesc), paginile cărţii ar putea fi ecranizate, s-au dat şi nume în acest sens, nu înainte însă de a fi citite...

Din personaj al cărţii, şi încă unul ubicuu, autorul s-a înfăţişat la finalul lansării pe post de... mirabilă fiinţă! Mărturiseşte la un moment dat Ştefan Susai că tot numărîndu-şi ştampilele vămii Albiţa din paşaport pe 2008 (ca, de altfel, şi pe 2007, 2006, 2005...), s-a surprins că le-a pierdut şirul: 54? 56? 62? Carevasăzică, puţin peste numărul de săptămîni ale anului, 52.

Ceea ce înseamnă că, de ani buni, „Operaţia Iaşi-Chişinău” are loc cel puţin o dată pe săptămînă; şi aşa se face că ultima casă din URSS aparţine, de-acum încolo, spaţiului cultural românesc.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG