Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Azi, 16 noiembrie 2009, bunică-mea Emilia ar fi împlinit 100 de ani. A fost – este! – fiinţa cea mai minunată din cîte-am cunoscut pe lume, pe cît de încercată de viaţă, pe atît de împăcată cu soarta, chit că din cînd în cînd se ruga de Dumnezeu „s-o strîngă”. În marea ei bunătate, a făcut astfel încît primii mei şapte ani, petrecuţi la ţară, să nu fie doar cei şapte ani de-acasă, ci şi prima amintire a Paradisului, pierdut odată cu mutarea la Chişinău, cînd a trebuit să merg în clasa întîi. Nici o şcoală – şi au urmat, una după alta: nr. 1 din Chişinău, Facultatea de Litere de la USM, doctoratul de la Institutul „M. Gorki” din Moscova, la urma urmei „şcoala vieţii” – nu a făcut pentru omul & scriitorul care sunt mai mult decît lecţia de viaţă a bunicii, o lecţie de 85 de ani, la care se adaugă „recreaţia mare” de 15 ani, de la acel 31 august 1994, cînd Dumnezeu i-a auzit ruga.

Tot ce am scris de-atunci încoace stă sub semnul absenţei ei omniprezente, chipul ei – în filigran – conferind autenticitate fiecarei zile/file întoarse. Iată cum mi-o amintesc (dau mai jos două fragmente din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în lucru, din primul şi, respectiv, ultimul capitol, bunică-mea Emilia fiind singurul personaj prezent în toate 10):

* * * * * * *

...nu mai devreme, căci abia în ‘70 se bătuse moneda de 1 rublă, jubiliară, cu chipul lui Lenin (1870-1924). Avea două, nou-nouţe, şi nu s-ar fi despărţit de ele pentru nimic în lume, dacă într-o după-amiază de primăvară nu le-ar fi călcat pragul un om şi-o femeie, uzi din cap pînă-n picioare, cu cîte-o desagă pe umeri. Cutreierau satele din cîmpia Sorocii, cu cerutul, după ce o viitură pe Nistru le luase la vale agoniseala de-o viaţă. Arătau ca vai de ei, încît copilul se refugie speriat pe cuptor, de unde se auzea, la intervale iregulate, glasul bunicii, întrebîndu-i de una de alta – ţăranii se recunosc înde ei după miros, mai ceva ca jivinele; şătrarilor le-ar fi trîntit uşa-n nas fără vorbă! –, înainte să le pună-n sac “ce-a dat dumnezeu”. Terfe, un pumn de făină, o legăturică de fasole. Erau gata să plece, au şi epuizat şirul de “bogdaprosti! bogdaprosti!!”, cînd bunica unde-l strigă pe nume – acelaşi cu al ei, doar că la diminutiv – să se facă pînă la ea, cu ce are el acolo în punguţă. Nu mai auzise pînă atunci că “banu-i ochiul dracului”, atît i-a spus bunica, luîndu-i-le pe amîndouă, rublele, cum ai scopi un godac, nici n-a avut timp să în-cu-vi-...ţăie de ciudă. Nu i-a iertat-o, şi atunci cînd bunica se apucase să strice cuptorul (de fapt, să-l ungă...), de îndată ce s-a mai încălzit pe-afară, i-o trînti de la obraz: “Mîcă, da’ eşti o vacă încălţată!” Zile nenumărate – exceptîndu-le pe cele cu care bunelul îşi data scrisorile către fiu, ofiţer în Armata Sovietică pe punct de a fi lăsat la vatră, cu nelipsita lor formulă de încheiere, încondeiată, cu litere de tipar, cu mînuţa lui de preşcolar: “...ŞI ÎNTOARCERE FĂRĂ PRIMEJDIE” – în care nu a făcut decît să crească. 22, a şasea. 7 ani. Prima zi de naştere sărbătorită-n familie. Gustul de vin ieftin de pe limbă. Uşoara ameţeală – “Mîcă, da’ pămîntu’ se-nvîrteşte!...” –, şi sentimentul inexprimabil că totul abia începe, dacă nu cumva s-a şi terminat. În sfîrşit, cocoşul cîntînd în prag a musafiri, sîngele-i alergat prin ogradă după ce bunica i-a retezat, scurt, capul pe trunchi, iar pasărea a izbutit să se smulgă din mîinile-i noduroase, umplînd curtea cu desene de Kandinsky. “Fuge de moarte, glasul lui ţîşni din senin, cumva fără voia lui, de parcă un înger a sunat într-o trîmbiţă de argint, da’ tot nu scapă!” Altădată, s-ar fi luat după pasăre, cine ştie dacă nu ar fi reuşit chiar să pună mîna pe ea, acum însă, după ce i-a ieşit un înger pe gură – vorba bunicii –, se cheamă că s-ar fi aţinut după moarte. Într-un tîrziu – cocoşul fierbe-n oală, la foc încet, să nu i se dezghioace carnea de pe oase; ţărîna s-a şters şi ea pe gură, nimic de spus; singur, trunchiul de cireş din mijlocul ogrăzii şi-a mai trecut un suflet pe răboj – intră-n scenă părinţii, venind din Crimeea via Ch-ău, tata îmbrăcat în uniformă militară, mama – ca mama. Îşi dă seama de sosirea lor după larma din ogradă, şi acum aleargă din fundul grădinii cu pantalonaşii pe vine – clipa, atît de aşteptată, l-a prins făcîndu-şi nevoile –, să-şi rupă capul, strigînd în gura mare: “Mama şi tata! Mama şi tata!” Va mai reţine din acea după-amiază gestul cu care bunica şi-a dus palma la gură, ca şi cum nu ar fi trebuit să audă, tocmai el, ceea ce ştiuse dintotdeauna: “Sîngele apă nu se face...” De-odată, în atmosfera de sărbătoare se simţi, vag, un aer de cazarmă: tata dădea ordine precise, începînd cu spălarea pe mîini – se pronunţaseră, parcă, şi cuvîntul “holeră”, dacă nu cumva peste faptele acelei zile s-a suprapus o altă amintire, de mai tîrziu, cînd bunelul fusese internat în spitalul raional din cauza unei banale diarei –, tot el supraveghind buna desfăşurare a operaţiunii de igienizare colectivă. O! cu cîtă rîvnă şi le săpuni, pînă la coate, ca şi cum şi-ar fi tras o pereche de mănuşi de mireasă doar să-i fie pe plac tatălui, înainte de a i le prezenta: “Mîinile lui Lenin!” Nimeni nu l-a învăţat să spună aşa, nici măcar nu fusese pînă-n satul vecin, Cuhureştii de Sus, unde, într-o vitrină special amenajată din buricul tîrgului, era reprodus, în miniatură, cabinetul de la Kremlin, cu Ilici scriind de zor la lumina unei lămpi cu abajur verde ce ardea toată noaptea; din contră, bunica bombăni numaidecît: “Da’ mai dă-l încolo de jidan!”, ceea ce i-a atras neîntîrziat admonestarea fiului: “Mamă, nu grăi aşa faţă de copchil!” Dar copilul, copilul nu mai era copchil. Tocmai se lepădase, fără s-o ştie, de bunica al cărei nume îl purta şi s-a dat, cu bună ştiinţă, în credinţa Tatălui în a cărui basilică îngenunche.

(…)

Era încă un înger, cînd o fetiţă din vecini se aşeză în pirostrii chiar în faţa lui şi, fără a se ascunde sau a schiţa vreun gest de ruşine, făcu pipi. Fascinat de privelişte, nu-şi putea rupe ochii dintr-acolo, unde nu văzu nimic, dar nimic-nimic. În panică de comprehensiune, alergă înrtr-un suflet acasă, strigînd din poartă, să audă toată mahala: “Mîcăăăi, da’ Snejana n-are puţă!!!” Bunica se făcu toată un zîmbet şi, mai mult pentru sine, îl linişti băbeşte, cum crezu ea de cuviinţă: “...să te mai văd cum ai să-i ceri să-ţi deie ceea ce n-are şi pot muri liniştită”. Puţin înainte de a se prăpădi, bătrîna îşi văzu visul cu ochii – pe linia bărbătească a familiei îşi făcea intrarea prima fetiţă, şi tocmai fiica nepotului care-i semăna întru totul, de la înfăţişare la onomastică; fiindcă nu-i putea reţine numele strănepoatei, dar mai ales fiindcă trebuia să poarte un nume, bucuria ochilor ei se chema Puţana mamei, puţană.

* * * * * * *

Mai încoace, mărturisesc că am potrivit în aşa fel încît Arme-le mele grăitoare să apară în preajma Zilei Ei de Naştere, poemul de deschidere al volumului – pentru mine mai mult decît o ars poetica – fiindu-i închinat:

Avant là, l’et(t)re

“să ridici prin puterea de abstractizare, plimbându-te printre morminte şi cruci, cimitirul la schema
unei fraze cu subordonate de timp loc mod cauză ş.a., a zâmbit profesorul
de sintaxă, doar pentru ca-n schema astfel obţinută să torni limba veche
şi-nţeleaptă. dar tu ucenicul meu cum stabileşti tu raporturi de coordonare şi subordonare?”

încă din facultate ştiam pe de rost cimitirul central toate sub-
ordonatele lui: temporala din poartă (sectorul soldaţilor ruşi morţi în primul
mondial) cauzala mai înghesuită-ntr-o margine (foarte mulţi tineri copii
morţi în '46-'47 de foamete) sau concesiva (morminte cu steaua lui moise

desfăcută la capătul braţelor crucii lui christ). mă duceam la
cimitir cu senzaţia reconfortantă c-aş merge neanunţat într-o vizită la
joseph grand (pentru mine mai mult decât un personaj). şi acelaşi regretul
de-a nu-l prinde chiar dacă de fiece dată-mi lăsa la vedere mesajul său — fraza-ntr-o ultimă

(vorba vine) redacţie. cred c-am citit-o în sute de feluri: căţelul pământului
tropăind pe aleile când înflorite când mai scuturate mereu mi-a ieşit înainte
într-o zi-l îngropam pe-un confrate când am auzit nişte sunete (ca ale vocii
lui emil cioran din exerciţii de admiraţie): “am suprimat

adjectivele”. “să adânceşti săpătura-n cuvânt, a rânjit profesorul de mor-
fologie prin cumul gropar, cu un rând de hârleţe în plus decât cum
cere norma doar pentru ca sensu-ngropat în cuvânt să rămână
nepătruns de prostime şi ploi cât mai mult timp posibil. dar tu

ucenicul meu astăzi când duci la ureche cuvântul şi-l scuturi ca pe o cutie
de chibrituri tu câte-nţelesuri în liniştea lui de mormânt desluşeşti?”
eu de sus de pe marginea gropii când o petrecui cu privirea pentru totdeauna
am văzut frumuseţea turnată în forme noi/moi de femeie şi-acestea intrând în pământ ca

(viţa verde de iadără pusă-ntre foile bibliei vechi de familie să se usuce şi care
răzbunându-se intră în sfânta scriptură pătrunde în litera legii urmând
la-ntâmplare geneza şi apocalipsa exodul şi pildele ecleziastul şi faptele
până dă de cântarea cântărilor până se culcă-n versetul 5,3: “mi-am scos haina...”)

pentru-a face reclamă mormântului decapotat bun de călătoria de nuntă
am văzut golul dezlocuit de acesta acelaşi cu golul pe care l-ar fi dislocat
în mai mult ca perfectul un infinitiv m-am văzut peste ani prohodit de
bustuariae-n capela sintaxă şi locul în frază/în schemă mi-l ştiu. n-am văzut doar

cum pe 31 a VIII-a A.D. MCMXCIV ma gra(nde-)mere emilia murind i-a ieşit un
sfânt pe gură prin cumul docent profesor de fonetică. n-a spus nimic. a citit
poezia. bunicii i-a pus între degete-o cretă şi mâna ca unei fetiţe la
prima lecţie de scris i-a condus-o încet de la stânga la dreapta-mpreună

peste numele meu iscălindu-se: n
O săptămînă începută sub semnul căderii Zidului berlinez musai să se încheie tot cu Germania. Printre notele mele de călătorie am găsit acest text, pe care mă bucur să-l „aduc la zi”, pour la bonne bouche...

* * * * * * *

Trei oraşe în trei secvenţe memorabile, ce nedreptate! Cînd doar despre Regensburg lesne-i a încropi un mic jurnal de călătorie, nu atît în spaţiu (cum stă întins pe malul Dunării, împlătoşat pe de-a-ntregul în caldarîmul de secole, cu creasta Domului Sf. Petru în schele, burgul aduce cu un dragon din legendele cavalereşti ale Sfîntului Graal ce s-a înclinat să bea apă, pe care-l poţi străbate cap-coadă în mai puţin de-o oră), cît în timp (2000 de ani de istorie, aşezată straturi-straturi, într-o succesiune complementară de epoci şi stiluri, ca un tort de sărbătoare cu 2000 de lumînări aprinse). Cum însă regula jocului trebuie respectată, mă conformez...

Stop-cadru 1. Mă aflu pe podul de piatră din secolul al XII-lea, în faţa celei mai frumoase porţi a oraşului Regensburg (cîndva Ratisbona), cu turn şi orologiu, căutînd o... pietricică promisă cuiva din Ch-ău pentru colecţia-i de pietre din “locurile care ar merita văzute”. Reperez un frumos exemplar cît un ou de potîrniche, alb-cenuşiu, între două dale de caldarîm. Mă fac că scap o monedă de 5 cenţi şi, aplecîndu-mă s-o ridic, caut să pun mîna pe pietricica ochită. Ţintă ratată! Ea a devenit una cu podul, chiar dacă se cunoaşte după cum arată că s-a rostogolit între dalele pavajului în timpurile noastre. Prins în torentul de turişti, fac alţi cîţiva paşi, mai mult cu ochii în pămînt. Cea de a două pietricică reperată nu vrea în ruptul capului să se desprindă de ansamblu. La fel, cea de a treia, a patra, a cincea etc. Şi atunci în minte-mi vine versul clasicului nostru (de formaţie germană, totuşi!): “Ci noi locului ne ţinem...” Dar, dumnezeule! cum să nu ţii la asemenea locuri?!!

Stop-cadru 2. În faţa Domului Frauenkirche, din Munchen, într-o companie selectă de gură-cască (se aud mai multe limbi de-odată, latine şi anglo-saxone, dar şi asiate — fiecare lieu touristique al Bătrînului Continent este desormais un Babilon regăsit, în miniatură). Între cele două turnuri ameţitor de înalte ale Frauenkirche, încît instinctiv îţi dai capul pe spate, un braţ de fier, la capătul căruia abia de se vede o cabină deschisă cu muncitori, urcă la cer, propulsat de un mecanism pneumatic ce se sprijină pe o duzină de piloni metalici. Seamănă cu un lujer de garoafă, pe care un cavaler nevăzut vrea să îl prindă doamnei inimii sale în decolteul dintre cele două turnuri gemene (ierte-mi-se comparaţia mai puţin ortodoxă, dar sîntem în plin tărîm catolic, Bavaria, unde cultul Fecioarei se simte pînă şi-n văzduh, ce să mai vorbim de arhitectura sacră!...), în timp ce aceasta (Frau...) e undeva cu capul în nori. Hotărît lucru, conceptul de Das Ewig-Weibliche nu putea să se nască decît în Germania. Vorba poetului: “Das Ewig-Weibliche zieht uns hinan” (“Eternul feminin ne-nalţă-n tării”).

Stop-cadru 3. Ori de cîte ori aterizez la Berlin, plouă. Timpul urît însoţeşte Berlinul meu la fel cum istoria recentă, a noastră a tuturor, se ţine scai de el. Oraşul a fost ras de Armata Roşie în ‘45, puţinele clădiri istorice (altminteri reconstruite, mai puţin Kaiser-Wilhelm-Gedächtniskirche, de pe Kurfürstenstrasse, întru aducere-aminte) ce s-au mai păstrat nu ar fi suficiente pentru a forma un orăşel medieval nici cît Regensburgul. De unde senzaţia de “goluri” imense ce populează oraşul, atunci cînd te deplasezi de la un monument istoric la altul. Ca şi cum timpul s-a retras discret, făcînd loc spaţiului, din belşug. Distanţele imense doar accentuează la manque d’histoire a capitalei germane, cel puţin în comparaţie cu burgurile din Bavaria. Ideea îmi vine pe podul din imediata apropiere a Reichstagului, de unde culeg o a treia pietricică (la Munchen mi-am făcut rost de una din chiar buricul tîrgului, pe Marienplatz), cînd de-odată desluşesc o melodie cunoscută la acordeon, ei da, nişte “ceastuşte” ruseşti, “cu prostii”, cîntate în gura mare de o femeie îmbrăcată şleampăt într-un fel de manta de împrumut, spre deliciul numeroşilor turişti (nu şi al nemţilor, impecabili la capitolul memorie) veniţi să sărbătorească aniversarea a cincisprezecea de la căderea zidului berlinez. Mi-am imaginat pentru o clipă cum s-ar simţi ruşii dacă cineva — un neamţ sau o nemţoaică — ar intona de 9 Mai “Deutschland über alles“ pe Piaţa Roşie, sub geamurile lui Putin; din fericire însă istoria nu se conjugă la condiţional.
...şi-n timp ce o mînă implacabilă tocmai se pregăteşte să răstoarne clepsidra periplului nostru german, exclam aproape faustian: “Opreşte-te, clipă!...” Pre limba lui Goethe: “Verweile doch, du bist so schön!”

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG