Emilian Galaicu-Păun

Încă mai plutea în aerul Librăriei din Centru atmosfera distinsă de la lansarea studiului dnei Catherine Durandin, Statele Unite şi lumea moştenite de Obama, Cartier, 2009, că o altă carte „la zi” îşi face iată drum spre marele public, şi anume Ultima casă din URSS, de Ştefan Susai, Editura T, 2009. Şi asta exact în săptămîna în care toată Europa sărbătoreşte cea de a 20-a aniversare de la căderea Zidului berlinez; or, Cortina de Fier – adevărat, acum destul de ciuruită! – încă mai desparte nu atît cele două maluri ale Prutului, cît oamenii (în „nostalgici” şi cei care au votat schimbarea), iar venirea jurnalistului ieşean la Chişinău a fost posibilă şi fiindcă „zidul” vizelor impus cetăţenilor români după aprilie ’09 s-a prăbuşit odată cu guvernarea comunistă.

Recomandată călduros de Mihai-Răzvan Ungureanu, ex-ministrul român de Externe – „Volumul Ultima casă din URSS nu este o descriere statică, nu este un tablou, ci o suită de imagini, unele pitoreşti, unele cutremurătoare, disparate în timp, piese ale unui puzzle destul de complicat, de neînţeles pentru mulţi dintre noi. Este o imagine vie, vibrantă a Republicii Moldova şi, poate paradoxal, atemporală” –, cartea lui Ştefan Susai şi-a găsit nişte cititori pe cît de recunoscători, pe atît de exigenţi, în persoanele celor care au ţinut să vorbească pe marginea ei la lansarea de joi, 5 noiembrie, de la Librăriei din Centru din Chişinău: Iurie Colesnic, scriitor, istoric literar, iar acum şi parlamentar; Constantin Cheianu, scriitor şi publicist; Dumitru Crudu, scriitor şi publicist; Alina Radu, jurnalistă, director al Ziarului de gardă. Ei bine, prezentările acestora au fost pe cît de diverse – volens-nolens, experienţele personale şi-au spus cuvîntul: cea de istoric literar, în cazul lui Colesnic; de dramaturg, în cazul lui Cheianu şi Crudu; şi de jurnalist de investigaţie, în cazul Alinei Radu –, pe atît de unanime: cartea lui Stefan Susai face dacă nu cît o ambasada a României la Chişinău, cel puţin cît un consulat. Nu că ar da vize de intrare în Ţară, dar face vizi(bilă) viaţa de zi cu zi a omului simplu de la noi, scoţînd din anonimat destine pentru a le reda umanităţii, dacă nu cumva umanitatea (vezi de ex. „Pentru a scăpa de sărăcie, cetăţenii Moldovei îşi vînd rinichii”, după care s-a făcut un reportaj la TV5).

Ca şi poezia inspirată, publicistica „la zi” trăieşte graţie emoţiei nemijlocite, pe care o comunică cititorului pe scurtătură, uneori în ciuda statutului ontologic care cere „neimplicarea” jurnalistului – în acest sens, Ultima casă din URSS este o rană vie, chit că nu lipsesc zecile de pagini haioase, iar umorul, mai curînd bonom de factură crengiană, detensionează atmosfera. Că tot se vorbeşte despre „Noul Val” al cinematografiei româneşti (mulţam Ambasadei Române – tocmai s-au încheiat la Chişinău zilele filmului românesc), paginile cărţii ar putea fi ecranizate, s-au dat şi nume în acest sens, nu înainte însă de a fi citite...

Din personaj al cărţii, şi încă unul ubicuu, autorul s-a înfăţişat la finalul lansării pe post de... mirabilă fiinţă! Mărturiseşte la un moment dat Ştefan Susai că tot numărîndu-şi ştampilele vămii Albiţa din paşaport pe 2008 (ca, de altfel, şi pe 2007, 2006, 2005...), s-a surprins că le-a pierdut şirul: 54? 56? 62? Carevasăzică, puţin peste numărul de săptămîni ale anului, 52.

Ceea ce înseamnă că, de ani buni, „Operaţia Iaşi-Chişinău” are loc cel puţin o dată pe săptămînă; şi aşa se face că ultima casă din URSS aparţine, de-acum încolo, spaţiului cultural românesc.

Nu că aş fi expert în toate, dar de la o vreme mă pomenesc în tot felul de jurii şi comisii, fie că este vorba de acordarea premiilor Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, fie că urmează să descoperim tinere talente, în cadrul concursului naţional de literatură organizat de revista Clipa, iar mai încoace – să consfinţim intrarea acestora în lumea profesioniştilor. Un lucru cît se poate de firesc, de vreme ce concurenţa sta la baza societăţii pe care tocmai ne propunem s-o edificăm.

Doar că, de la primii paşi, practica dă peste cap calculele hîrtiei, aşa cum s-a întîmplat în acest început de toamnă, cînd juriul Clipei pur şi simplu nu a acordat „Marele Premiu” la nicio categorie din cele 3 (poezie, proză, eseu) x 2 (gimnaziu, liceu). Şi nici nu a recomandat vreun manuscris spre publicare – spre deosebire de anul trecut, cînd volumul de debut Fata din prag, al Tatianei Dumbravă, întrunise sufragiile juriului (din nefericire, rămas la etapa de manuscris pînă în ziua de azi). Or, adevăraţii învingători au fost – după cum a ţinut să sublinieze unul dintre membrii juriului – cîţiva profesori de limbă şi literatură română, în primul rînd dna Veronica Postolache de la liceul „Mircea Eliade”, ai cărei discipoli au ridicat majoritatea premiilor.

Colac peste pupăză, iata-mă-s în juriul, prezidat de pictorul Tudor Zbîrnea, care acordă Premiul Ministerului Tineretului. O primă şedinţă de faţă cu ministrul, în care stabilim de comun acord „regulile jocului”. Binevoitor, foarte atent la tot ce se vorbeşte şi reacţionînd imediat la propunerile noastre, tînărul (de numai 26 de ani!) ocupant al înaltului fotoliu se arată de-a dreptul contrariat cînd juriul pune la îndoială atît valoarea bănească a premiului (15.000 lei, exagerată în opinia tuturor), cît şi întruchiparea lui simbolică (la auzul numelui celui care ar urma să realizeze statueta, cei doi artişti plastici din juriu se arată cel puţin nedumeriţi, iar ministrul dă dispoziţia să se revină la acest subiect, cu macheta pe masă). Aşadar, nu-i chiar totul bătut în cuie ca pe vremea Caravelei Culturii, astfel încît perspectiva de a acorda nu 5, ci doar 4 sau 3 premii nu mai sperie pe nimeni.

A urmat o şedinţă de lucru a juriului în cadrul căreia s-a discutat dosar cu dosar, în total 15, într-o atmosferă mai degrabă îngheţată, la propriu şi la figurat, decît însufleţită. Şi asta dintr-un motiv cît se poate de simplu – niciun dosar, dar absolut NICI UNUL (!!!), nu a entuziasmat pe nimeni, şi vede Dumnezeu, chiar ne aşteptam să-i descoperim & premiem pe (încă neştiuţii de marele public) viitorii noştri Mozart, Rimbaud sau Modigliani, alias tinere talente de pînă la 35 de ani. Sigur, în cele din urmă am selectat pentru turul doi şase candidaturi, dintre care trei, cel mult patru, au toate şansele să se învrednicească de Premiul Tineretului, în valoare de 10.000 lei. Dincolo însă de valoarea bănească, premiul din acest an nu va consacra pe nimeni, la modul absolut (aşa cum se întîmplase în cazul Ochiul-ui al treilea de Nicolae Dabija, să zicem). Un bun nivel mediu face din viitoarele finaliste nişte vase comunicante, cu sau fără voia lor.

Şi atunci a venit replica unuia dintre membrii juriului – nu-i spun numele, fiindcă dînsul nu făcu decît să dea glas unei idei comune –, ceva în genul: iată rezultatul practic al politicii în domeniul tineretului din ultimi 8 ani de guvernare comunistă. Cei mai buni s-au reorientat spre profesii liberale din care se poate trăi (aici sau peste hotarele republicii), cei mai oportunişti au îngroşat rîndurile tineretului comunist & pepecedist, şi doar puţinii entuziaşti nu au renunţat la căutările lor artistice, adevărat cu rezultate tot mai modeste. 35 – 8 = o generaţie furată, chit că răzbunată prin votul din 29 iulie.

Scrieţi (pictaţi, jucaţi teatru, compuneţi muzică etc., etc.), băieţi, numai scrieţi!