Emilian Galaicu-Păun

Paradoxală ţară şi RM aceasta, al cărei imn de stat ridică-n slăvi Limba noastră, dar care o vorbeşte de te strînge-n spate, păstrînd în Constituţie articolul 13, de tristă faimă. Mai încoace, descopăr că sperietorile nu pun pe fugă, ci atrag zburătoarele mai ceva ca panourile publicitare.

Scurt pe doi, săptămîna trecută anunţam lansarea carţii lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, Polirom, 2009, printre vorbitori figurînd şi Mark Tkaciuk, adevărat – pus în ecuaţie cu Oleg Serebrian. Replicile nu au întîrziat: „Mark Tkaciuk la/şi Cartier?!!” (În realitate, este vorba de lansările de la Librăria din Centru, pe care le moderez de ceva timp, avînd invitaţi de toată mînă, de la ex-preşedintele Petru Lucinschi la ex-pepecedistul Ion Varta.) Că însuşi autorul şi-a propus să aibă o dezbatere de idei şi nu o baie de mulţime, nu mai conta – îi ofeream, vezi Doamne, duşmanului de clasă/neam o tribună, iar aşa ceva nu e cu putinţă, dom’le! (Mea culpa: şi eu am avut o reacţie asemănătoare cînd am dat nas în nas în studioul chişinăuean al Europei Libere de Victor Stepaniuc...)

Ca să vadă cu ochii lor ceea ce nu e cu putinţă, şi anume cum ex-consilierul lui Voronin lansează cartea unui scriitor român originar din Basarabia, a venit lume de pe lume – niciodată Libăria din Centru nu fu mai plină. Cei 160 mp s-au dovedit neîncăpători pentru toţi doritorii să ia parte la minune, unde mai pui că – respectînd parcă toate convenţiile genului – aceasta se lăsa aşteptată. Pierduţi în mulţime, alţi doi vorbitori anunţaţi – romancierul Vladimir Beşleagă şi prozatorul & traducătorul Oleg Pamfil – treceau neobservaţi, chit că anume ei erau ceea ce s-ar numi „din domeniu”. Doar că, între timp, avusese loc o extindere a domeniului luptei (ca să-l citez pe Michel Houellebecq), de la dezbaterea de idei la una politică.

Starea en-attendant-godot devenind insuportabilă, s-a început şi fără. Nu-i vorba, autorul era bine prezent, iar prezenţa sa de spirit decrispase nişte feţe, dar sentimentul aproape general era că are loc o lansare in absentia (lipseau de fapt doi, Tkaciuk şi Serebrian, unul însă în mod special). Şi atunci, dînd puţin peste cap scenariul iniţial, a ieşit la rampă auctorele nostru, cu următoarea afirmaţie bulversantă: „Mark Tkaciuk nu există...” (pour les connaisseurs, o parafrază adusă la zi după cele scrise la pag. 87 a cărţii: „Ceauşescu nu a existat, a existat însă o hologramă cu chipul lui, proiecţie a propriului său popor, a oamenilor lui din aparat şi a intelectualilor din ţara lui (...) Dacă Ceauşescu ar fi avut curajul să-şi privească supuşii, s-ar fi îngrozit, căci şi-ar fi văzut propriul chip monstruos. Iar noi am fost prea fricoşi şi laşi pentru a-l privi şi a ne vedea chipul”). Altfel spus, Mark Tkaciuk „este un produs prin excelenţă al industriei cultural-politice” a RM. Or, miturile trebuiesc deconstruite tocmai prin coborîrea lor în realitatea imediată.

Excelenta analiză pe text a lui Vladimir Beşleagă, cu răsturnarea de perspectivă în final: nu autorul îi dăruieşte cititorului său (foarte exigent!) volumul proaspăt apărut, ci acesta din urmă îi înmînează lui Vasile Ernu cartea înnegrită de notiţele sale pe marginea textului; memorabila formulă a lui Oleg Pamfil („periuţă de dinţi pentru creier”); cancanurile verbale ale autorului; oferta (Ernu: „Daţi-mi orice mit şi-l deconstruiesc în 3 luni de zile!”) şi cererea (o voce din sală: „Cît face să deconstruiţi Mitul – ştim cu toţii care – pentru bunică-mea?”), nici nu am observat cum a trecut o oră şi mai bine. Godot n-a mai venit; Serebrian s-a rotit o oră deasupra Chişinăului, apoi cursa Tarom a făcut cale-ntoarsă spre Bucureşti, ceaţa împiedicînd avionul să aterizeze. Deja după lansare, aveam să aflu că şi Tkaciuk se afla în aeroportul din Chişinău, aşteptînd pe cineva de la Viena. Era 19.30 şi nimeni nu se mai grăbea nicăieri – baia de mulţime a lui Vasile Ernu nu s-a transformat, aşa cum îşi dorise aurorul, într-un duş scoţian.

La ieşire vorbeau doi tineri: „Vezi, dacă tot spui că Mark Tkaciuk nu există, el chiar ia (Sic!!!) şi nu există!”, zise primul; „Şi atunci, de ce n-am spus asta timp de 8 ani de zile?”, a venit replica celuilalt. I-am lăsat în prag, sigur că-n cele din urmă se vor descurca – aveau în mîini cîte o „periuţă de dinţi pentru creier”...

Şi încă: dacă tot atrag atîta lume sperietorile de ieri, mă gîndesc să-l chem pentru seara de poezie a revistei Clipa de joia aceasta pe Victor Stepaniuc, cel care se temea că, acordîndu-le burse copiilor basarabeni, România ne fură viitorul.

Azi, 16 noiembrie 2009, bunică-mea Emilia ar fi împlinit 100 de ani. A fost – este! – fiinţa cea mai minunată din cîte-am cunoscut pe lume, pe cît de încercată de viaţă, pe atît de împăcată cu soarta, chit că din cînd în cînd se ruga de Dumnezeu „s-o strîngă”. În marea ei bunătate, a făcut astfel încît primii mei şapte ani, petrecuţi la ţară, să nu fie doar cei şapte ani de-acasă, ci şi prima amintire a Paradisului, pierdut odată cu mutarea la Chişinău, cînd a trebuit să merg în clasa întîi. Nici o şcoală – şi au urmat, una după alta: nr. 1 din Chişinău, Facultatea de Litere de la USM, doctoratul de la Institutul „M. Gorki” din Moscova, la urma urmei „şcoala vieţii” – nu a făcut pentru omul & scriitorul care sunt mai mult decît lecţia de viaţă a bunicii, o lecţie de 85 de ani, la care se adaugă „recreaţia mare” de 15 ani, de la acel 31 august 1994, cînd Dumnezeu i-a auzit ruga.

Tot ce am scris de-atunci încoace stă sub semnul absenţei ei omniprezente, chipul ei – în filigran – conferind autenticitate fiecarei zile/file întoarse. Iată cum mi-o amintesc (dau mai jos două fragmente din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în lucru, din primul şi, respectiv, ultimul capitol, bunică-mea Emilia fiind singurul personaj prezent în toate 10):

* * * * * * *

...nu mai devreme, căci abia în ‘70 se bătuse moneda de 1 rublă, jubiliară, cu chipul lui Lenin (1870-1924). Avea două, nou-nouţe, şi nu s-ar fi despărţit de ele pentru nimic în lume, dacă într-o după-amiază de primăvară nu le-ar fi călcat pragul un om şi-o femeie, uzi din cap pînă-n picioare, cu cîte-o desagă pe umeri. Cutreierau satele din cîmpia Sorocii, cu cerutul, după ce o viitură pe Nistru le luase la vale agoniseala de-o viaţă. Arătau ca vai de ei, încît copilul se refugie speriat pe cuptor, de unde se auzea, la intervale iregulate, glasul bunicii, întrebîndu-i de una de alta – ţăranii se recunosc înde ei după miros, mai ceva ca jivinele; şătrarilor le-ar fi trîntit uşa-n nas fără vorbă! –, înainte să le pună-n sac “ce-a dat dumnezeu”. Terfe, un pumn de făină, o legăturică de fasole. Erau gata să plece, au şi epuizat şirul de “bogdaprosti! bogdaprosti!!”, cînd bunica unde-l strigă pe nume – acelaşi cu al ei, doar că la diminutiv – să se facă pînă la ea, cu ce are el acolo în punguţă. Nu mai auzise pînă atunci că “banu-i ochiul dracului”, atît i-a spus bunica, luîndu-i-le pe amîndouă, rublele, cum ai scopi un godac, nici n-a avut timp să în-cu-vi-...ţăie de ciudă. Nu i-a iertat-o, şi atunci cînd bunica se apucase să strice cuptorul (de fapt, să-l ungă...), de îndată ce s-a mai încălzit pe-afară, i-o trînti de la obraz: “Mîcă, da’ eşti o vacă încălţată!” Zile nenumărate – exceptîndu-le pe cele cu care bunelul îşi data scrisorile către fiu, ofiţer în Armata Sovietică pe punct de a fi lăsat la vatră, cu nelipsita lor formulă de încheiere, încondeiată, cu litere de tipar, cu mînuţa lui de preşcolar: “...ŞI ÎNTOARCERE FĂRĂ PRIMEJDIE” – în care nu a făcut decît să crească. 22, a şasea. 7 ani. Prima zi de naştere sărbătorită-n familie. Gustul de vin ieftin de pe limbă. Uşoara ameţeală – “Mîcă, da’ pămîntu’ se-nvîrteşte!...” –, şi sentimentul inexprimabil că totul abia începe, dacă nu cumva s-a şi terminat. În sfîrşit, cocoşul cîntînd în prag a musafiri, sîngele-i alergat prin ogradă după ce bunica i-a retezat, scurt, capul pe trunchi, iar pasărea a izbutit să se smulgă din mîinile-i noduroase, umplînd curtea cu desene de Kandinsky. “Fuge de moarte, glasul lui ţîşni din senin, cumva fără voia lui, de parcă un înger a sunat într-o trîmbiţă de argint, da’ tot nu scapă!” Altădată, s-ar fi luat după pasăre, cine ştie dacă nu ar fi reuşit chiar să pună mîna pe ea, acum însă, după ce i-a ieşit un înger pe gură – vorba bunicii –, se cheamă că s-ar fi aţinut după moarte. Într-un tîrziu – cocoşul fierbe-n oală, la foc încet, să nu i se dezghioace carnea de pe oase; ţărîna s-a şters şi ea pe gură, nimic de spus; singur, trunchiul de cireş din mijlocul ogrăzii şi-a mai trecut un suflet pe răboj – intră-n scenă părinţii, venind din Crimeea via Ch-ău, tata îmbrăcat în uniformă militară, mama – ca mama. Îşi dă seama de sosirea lor după larma din ogradă, şi acum aleargă din fundul grădinii cu pantalonaşii pe vine – clipa, atît de aşteptată, l-a prins făcîndu-şi nevoile –, să-şi rupă capul, strigînd în gura mare: “Mama şi tata! Mama şi tata!” Va mai reţine din acea după-amiază gestul cu care bunica şi-a dus palma la gură, ca şi cum nu ar fi trebuit să audă, tocmai el, ceea ce ştiuse dintotdeauna: “Sîngele apă nu se face...” De-odată, în atmosfera de sărbătoare se simţi, vag, un aer de cazarmă: tata dădea ordine precise, începînd cu spălarea pe mîini – se pronunţaseră, parcă, şi cuvîntul “holeră”, dacă nu cumva peste faptele acelei zile s-a suprapus o altă amintire, de mai tîrziu, cînd bunelul fusese internat în spitalul raional din cauza unei banale diarei –, tot el supraveghind buna desfăşurare a operaţiunii de igienizare colectivă. O! cu cîtă rîvnă şi le săpuni, pînă la coate, ca şi cum şi-ar fi tras o pereche de mănuşi de mireasă doar să-i fie pe plac tatălui, înainte de a i le prezenta: “Mîinile lui Lenin!” Nimeni nu l-a învăţat să spună aşa, nici măcar nu fusese pînă-n satul vecin, Cuhureştii de Sus, unde, într-o vitrină special amenajată din buricul tîrgului, era reprodus, în miniatură, cabinetul de la Kremlin, cu Ilici scriind de zor la lumina unei lămpi cu abajur verde ce ardea toată noaptea; din contră, bunica bombăni numaidecît: “Da’ mai dă-l încolo de jidan!”, ceea ce i-a atras neîntîrziat admonestarea fiului: “Mamă, nu grăi aşa faţă de copchil!” Dar copilul, copilul nu mai era copchil. Tocmai se lepădase, fără s-o ştie, de bunica al cărei nume îl purta şi s-a dat, cu bună ştiinţă, în credinţa Tatălui în a cărui basilică îngenunche.

(…)

Era încă un înger, cînd o fetiţă din vecini se aşeză în pirostrii chiar în faţa lui şi, fără a se ascunde sau a schiţa vreun gest de ruşine, făcu pipi. Fascinat de privelişte, nu-şi putea rupe ochii dintr-acolo, unde nu văzu nimic, dar nimic-nimic. În panică de comprehensiune, alergă înrtr-un suflet acasă, strigînd din poartă, să audă toată mahala: “Mîcăăăi, da’ Snejana n-are puţă!!!” Bunica se făcu toată un zîmbet şi, mai mult pentru sine, îl linişti băbeşte, cum crezu ea de cuviinţă: “...să te mai văd cum ai să-i ceri să-ţi deie ceea ce n-are şi pot muri liniştită”. Puţin înainte de a se prăpădi, bătrîna îşi văzu visul cu ochii – pe linia bărbătească a familiei îşi făcea intrarea prima fetiţă, şi tocmai fiica nepotului care-i semăna întru totul, de la înfăţişare la onomastică; fiindcă nu-i putea reţine numele strănepoatei, dar mai ales fiindcă trebuia să poarte un nume, bucuria ochilor ei se chema Puţana mamei, puţană.

* * * * * * *

Mai încoace, mărturisesc că am potrivit în aşa fel încît Arme-le mele grăitoare să apară în preajma Zilei Ei de Naştere, poemul de deschidere al volumului – pentru mine mai mult decît o ars poetica – fiindu-i închinat:

Avant là, l’et(t)re

“să ridici prin puterea de abstractizare, plimbându-te printre morminte şi cruci, cimitirul la schema
unei fraze cu subordonate de timp loc mod cauză ş.a., a zâmbit profesorul
de sintaxă, doar pentru ca-n schema astfel obţinută să torni limba veche
şi-nţeleaptă. dar tu ucenicul meu cum stabileşti tu raporturi de coordonare şi subordonare?”

încă din facultate ştiam pe de rost cimitirul central toate sub-
ordonatele lui: temporala din poartă (sectorul soldaţilor ruşi morţi în primul
mondial) cauzala mai înghesuită-ntr-o margine (foarte mulţi tineri copii
morţi în '46-'47 de foamete) sau concesiva (morminte cu steaua lui moise

desfăcută la capătul braţelor crucii lui christ). mă duceam la
cimitir cu senzaţia reconfortantă c-aş merge neanunţat într-o vizită la
joseph grand (pentru mine mai mult decât un personaj). şi acelaşi regretul
de-a nu-l prinde chiar dacă de fiece dată-mi lăsa la vedere mesajul său — fraza-ntr-o ultimă

(vorba vine) redacţie. cred c-am citit-o în sute de feluri: căţelul pământului
tropăind pe aleile când înflorite când mai scuturate mereu mi-a ieşit înainte
într-o zi-l îngropam pe-un confrate când am auzit nişte sunete (ca ale vocii
lui emil cioran din exerciţii de admiraţie): “am suprimat

adjectivele”. “să adânceşti săpătura-n cuvânt, a rânjit profesorul de mor-
fologie prin cumul gropar, cu un rând de hârleţe în plus decât cum
cere norma doar pentru ca sensu-ngropat în cuvânt să rămână
nepătruns de prostime şi ploi cât mai mult timp posibil. dar tu

ucenicul meu astăzi când duci la ureche cuvântul şi-l scuturi ca pe o cutie
de chibrituri tu câte-nţelesuri în liniştea lui de mormânt desluşeşti?”
eu de sus de pe marginea gropii când o petrecui cu privirea pentru totdeauna
am văzut frumuseţea turnată în forme noi/moi de femeie şi-acestea intrând în pământ ca

(viţa verde de iadără pusă-ntre foile bibliei vechi de familie să se usuce şi care
răzbunându-se intră în sfânta scriptură pătrunde în litera legii urmând
la-ntâmplare geneza şi apocalipsa exodul şi pildele ecleziastul şi faptele
până dă de cântarea cântărilor până se culcă-n versetul 5,3: “mi-am scos haina...”)

pentru-a face reclamă mormântului decapotat bun de călătoria de nuntă
am văzut golul dezlocuit de acesta acelaşi cu golul pe care l-ar fi dislocat
în mai mult ca perfectul un infinitiv m-am văzut peste ani prohodit de
bustuariae-n capela sintaxă şi locul în frază/în schemă mi-l ştiu. n-am văzut doar

cum pe 31 a VIII-a A.D. MCMXCIV ma gra(nde-)mere emilia murind i-a ieşit un
sfânt pe gură prin cumul docent profesor de fonetică. n-a spus nimic. a citit
poezia. bunicii i-a pus între degete-o cretă şi mâna ca unei fetiţe la
prima lecţie de scris i-a condus-o încet de la stânga la dreapta-mpreună

peste numele meu iscălindu-se: n