Emilian Galaicu-Păun

...nu l-am mai chemat pe Victor Stepaniuc pentru seara de poezie a tinerilor de la revista Clipa – proaspăta laureată a Premiului Tineretului în domeniul Literaturii – din joia aceasta: o fi el invitatul-surpriză un soi de cal troian, cu burta plină de inşi, dar tare mă îndoiesc că Republica Literelor se cucereşte în acest fel! Aşa că atmosfera Librăriei din Centru a fost respirabilă, dacă nu chiar de-a binelea ozonizată... (Între paranteze fie spus, la aceeaşi oră, ex-liderul formaţiei Ozon, Dan Bălan, tocmai se producea pe scena Palatului Naţional.)

Aide-mémoire: am iniţiat Serile Poetice de la Librăria din Centru în vara lui 2009, după o primă lectură publică în cadrul proiectului Noaptea Muzeelor, sincronizîndu-ne astfel, fără s-o ştim, cu Noaptea Uşilor Deschise de la Librăriile Humanitas. De fiecare dată, am avut un invitat de calibru, într-un recital solo, care la rîndu-i îşi invită alţi 5 colegi de breaslă, cu cîte 2-3 poeme. Prima a citit Marcela Benea, care tocmai obţinuse Premiul USM pentru volumul Evadare din frescă, Cartea Moldovei, 2008; i-a succedat maestrul Aureliu Busuioc, coordonatorul colecţiei „Antologia unui autor” de la Ed. Ştiinţa, serie pe care chiar Punct-ul Domniei Sale o inaugurase; a încheiat şirul Dumitru Crudu, revendicat pentru o seară de poezie, după ce că dramaturgia părea să-l fi confiscat definitiv. Scurt pe doi, dacă poezia este ceea ce s-ar numi haute couture a unei literaturi, Serile Poetice... urmau să devină adevărate parade de modă, în doi timpi: primăvara/vară şi, respectiv, toamnă/iarnă.

Primul „podium” din toamna/iarna 2009-2010 i-a revenit, cum era şi firesc – Premiul Tineretului în domeniul Literaturii oblige! –, „colecţiei” de la Clipa, cea mai performantă revistă a foarte tinerilor scriitori: în felul acesta, am înţeles să cinstim performanţa de echipă, care nu umbreşte, ci potenţează creaţia fiecăruia. Şapte voci distincte – 5 prezente la faţa locului (Aurelia Borzin, Ecaterina Bargan, Cristina Mogâldea, Adrian Gavriliuc şi Ion-Mihai Felea) şi altele 2 venind din boxele calculatorului (Aura Maru de la Bucureşti şi Tatiana Dumbravă de la Praga) – dintre care cel puţin două de o maturitate de necontestat (Aura Maru şi Aurelia Borzin), au creat o constelaţie (Ursa Mică?! Ursa Mare?!!) ce şi-a avut, cel puţin pentru o seară, Steaua ei Polară. Iat-o (autor – Aura Maru):

ridul

puteam să-ţi împart perfect faţa în patru
făceam chiar ca la orele de desen
schiţe în aer
pentru proporţii pentru răstignire de obraji
pentru inri aşezat pe frunte pentru perfecţiune în pătrate
aşadar puteam să-ţi împart faţa în patru
era singurul meu curaj faţă de faţa ta
sprijinită într-un rid tânăr foarte tânăr
şi totuşi fruntea ta se sprijinea în el ca într-un baston
fruntea creştea în jurul ridului ca aluatul
fruntea ta adesea se plia după rid ca după o axă de simetrie
ba chiar odată te-am surprins aplaudând
aplaudând cu frunţile-fiice pălmuindu-se
când m-am uitat la picioarele tale planau la câţiva centimetri înălţime
puteam să te împart perfect în patru
şi iar în patru în patru în patru în progresie geometrică
până aş fi ajuns să ţin în palmă ridul ca o aţă de umbră
cu care să dau în pământ aşa cum voiam odată să dau în pământ cu un şarpe
mai devreme sau mai târziu toţi oamenii se spânzură de câte-un rid
am văzut oameni cu portative pe frunte portative de
ştreanguri care coboară în fiecare noapte
dar ridul tău creştea vertical
ridul tău era un cuţit suspendat
pe sub care treceau în fiecare zi cuvintele gesturile privirile tale
era un cuţit suspendat pe care se scurgea sângele din
măcelăria gândurilor tale în creier până la coate
ridul tău nu era decât ţeava de canal unde răbufneau
fâşii colţişoare aţe de gânduri resturi de croială
în fine ridul tău era un semn de carte în centrul
frunţilor tale două foi de aluat uscate uscate şi erai ilizibil singurul meu curaj
să trag de fermoarul ridului să apăs cu creionul în aer să desenez pătrate
gratii de rid să te umfli de dincolo să te spargi să treci prin gratii
în clăbuci de piele în patru în patru în patru în patru
mai devreme sau mai târziu toţi trec prin asta îţi ziceam
voiam să te uiţi la mâinile mele în timp ce eu puteam să te privesc pe nerăsuflate
era atât de devreme
puteam să-ţi împart perfect faţa în patru

Paradoxală ţară şi RM aceasta, al cărei imn de stat ridică-n slăvi Limba noastră, dar care o vorbeşte de te strînge-n spate, păstrînd în Constituţie articolul 13, de tristă faimă. Mai încoace, descopăr că sperietorile nu pun pe fugă, ci atrag zburătoarele mai ceva ca panourile publicitare.

Scurt pe doi, săptămîna trecută anunţam lansarea carţii lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, Polirom, 2009, printre vorbitori figurînd şi Mark Tkaciuk, adevărat – pus în ecuaţie cu Oleg Serebrian. Replicile nu au întîrziat: „Mark Tkaciuk la/şi Cartier?!!” (În realitate, este vorba de lansările de la Librăria din Centru, pe care le moderez de ceva timp, avînd invitaţi de toată mînă, de la ex-preşedintele Petru Lucinschi la ex-pepecedistul Ion Varta.) Că însuşi autorul şi-a propus să aibă o dezbatere de idei şi nu o baie de mulţime, nu mai conta – îi ofeream, vezi Doamne, duşmanului de clasă/neam o tribună, iar aşa ceva nu e cu putinţă, dom’le! (Mea culpa: şi eu am avut o reacţie asemănătoare cînd am dat nas în nas în studioul chişinăuean al Europei Libere de Victor Stepaniuc...)

Ca să vadă cu ochii lor ceea ce nu e cu putinţă, şi anume cum ex-consilierul lui Voronin lansează cartea unui scriitor român originar din Basarabia, a venit lume de pe lume – niciodată Libăria din Centru nu fu mai plină. Cei 160 mp s-au dovedit neîncăpători pentru toţi doritorii să ia parte la minune, unde mai pui că – respectînd parcă toate convenţiile genului – aceasta se lăsa aşteptată. Pierduţi în mulţime, alţi doi vorbitori anunţaţi – romancierul Vladimir Beşleagă şi prozatorul & traducătorul Oleg Pamfil – treceau neobservaţi, chit că anume ei erau ceea ce s-ar numi „din domeniu”. Doar că, între timp, avusese loc o extindere a domeniului luptei (ca să-l citez pe Michel Houellebecq), de la dezbaterea de idei la una politică.

Starea en-attendant-godot devenind insuportabilă, s-a început şi fără. Nu-i vorba, autorul era bine prezent, iar prezenţa sa de spirit decrispase nişte feţe, dar sentimentul aproape general era că are loc o lansare in absentia (lipseau de fapt doi, Tkaciuk şi Serebrian, unul însă în mod special). Şi atunci, dînd puţin peste cap scenariul iniţial, a ieşit la rampă auctorele nostru, cu următoarea afirmaţie bulversantă: „Mark Tkaciuk nu există...” (pour les connaisseurs, o parafrază adusă la zi după cele scrise la pag. 87 a cărţii: „Ceauşescu nu a existat, a existat însă o hologramă cu chipul lui, proiecţie a propriului său popor, a oamenilor lui din aparat şi a intelectualilor din ţara lui (...) Dacă Ceauşescu ar fi avut curajul să-şi privească supuşii, s-ar fi îngrozit, căci şi-ar fi văzut propriul chip monstruos. Iar noi am fost prea fricoşi şi laşi pentru a-l privi şi a ne vedea chipul”). Altfel spus, Mark Tkaciuk „este un produs prin excelenţă al industriei cultural-politice” a RM. Or, miturile trebuiesc deconstruite tocmai prin coborîrea lor în realitatea imediată.

Excelenta analiză pe text a lui Vladimir Beşleagă, cu răsturnarea de perspectivă în final: nu autorul îi dăruieşte cititorului său (foarte exigent!) volumul proaspăt apărut, ci acesta din urmă îi înmînează lui Vasile Ernu cartea înnegrită de notiţele sale pe marginea textului; memorabila formulă a lui Oleg Pamfil („periuţă de dinţi pentru creier”); cancanurile verbale ale autorului; oferta (Ernu: „Daţi-mi orice mit şi-l deconstruiesc în 3 luni de zile!”) şi cererea (o voce din sală: „Cît face să deconstruiţi Mitul – ştim cu toţii care – pentru bunică-mea?”), nici nu am observat cum a trecut o oră şi mai bine. Godot n-a mai venit; Serebrian s-a rotit o oră deasupra Chişinăului, apoi cursa Tarom a făcut cale-ntoarsă spre Bucureşti, ceaţa împiedicînd avionul să aterizeze. Deja după lansare, aveam să aflu că şi Tkaciuk se afla în aeroportul din Chişinău, aşteptînd pe cineva de la Viena. Era 19.30 şi nimeni nu se mai grăbea nicăieri – baia de mulţime a lui Vasile Ernu nu s-a transformat, aşa cum îşi dorise aurorul, într-un duş scoţian.

La ieşire vorbeau doi tineri: „Vezi, dacă tot spui că Mark Tkaciuk nu există, el chiar ia (Sic!!!) şi nu există!”, zise primul; „Şi atunci, de ce n-am spus asta timp de 8 ani de zile?”, a venit replica celuilalt. I-am lăsat în prag, sigur că-n cele din urmă se vor descurca – aveau în mîini cîte o „periuţă de dinţi pentru creier”...

Şi încă: dacă tot atrag atîta lume sperietorile de ieri, mă gîndesc să-l chem pentru seara de poezie a revistei Clipa de joia aceasta pe Victor Stepaniuc, cel care se temea că, acordîndu-le burse copiilor basarabeni, România ne fură viitorul.