Emilian Galaicu-Păun

O săptămînă începută sub semnul căderii Zidului berlinez musai să se încheie tot cu Germania. Printre notele mele de călătorie am găsit acest text, pe care mă bucur să-l „aduc la zi”, pour la bonne bouche...

* * * * * * *

Trei oraşe în trei secvenţe memorabile, ce nedreptate! Cînd doar despre Regensburg lesne-i a încropi un mic jurnal de călătorie, nu atît în spaţiu (cum stă întins pe malul Dunării, împlătoşat pe de-a-ntregul în caldarîmul de secole, cu creasta Domului Sf. Petru în schele, burgul aduce cu un dragon din legendele cavalereşti ale Sfîntului Graal ce s-a înclinat să bea apă, pe care-l poţi străbate cap-coadă în mai puţin de-o oră), cît în timp (2000 de ani de istorie, aşezată straturi-straturi, într-o succesiune complementară de epoci şi stiluri, ca un tort de sărbătoare cu 2000 de lumînări aprinse). Cum însă regula jocului trebuie respectată, mă conformez...

Stop-cadru 1. Mă aflu pe podul de piatră din secolul al XII-lea, în faţa celei mai frumoase porţi a oraşului Regensburg (cîndva Ratisbona), cu turn şi orologiu, căutînd o... pietricică promisă cuiva din Ch-ău pentru colecţia-i de pietre din “locurile care ar merita văzute”. Reperez un frumos exemplar cît un ou de potîrniche, alb-cenuşiu, între două dale de caldarîm. Mă fac că scap o monedă de 5 cenţi şi, aplecîndu-mă s-o ridic, caut să pun mîna pe pietricica ochită. Ţintă ratată! Ea a devenit una cu podul, chiar dacă se cunoaşte după cum arată că s-a rostogolit între dalele pavajului în timpurile noastre. Prins în torentul de turişti, fac alţi cîţiva paşi, mai mult cu ochii în pămînt. Cea de a două pietricică reperată nu vrea în ruptul capului să se desprindă de ansamblu. La fel, cea de a treia, a patra, a cincea etc. Şi atunci în minte-mi vine versul clasicului nostru (de formaţie germană, totuşi!): “Ci noi locului ne ţinem...” Dar, dumnezeule! cum să nu ţii la asemenea locuri?!!

Stop-cadru 2. În faţa Domului Frauenkirche, din Munchen, într-o companie selectă de gură-cască (se aud mai multe limbi de-odată, latine şi anglo-saxone, dar şi asiate — fiecare lieu touristique al Bătrînului Continent este desormais un Babilon regăsit, în miniatură). Între cele două turnuri ameţitor de înalte ale Frauenkirche, încît instinctiv îţi dai capul pe spate, un braţ de fier, la capătul căruia abia de se vede o cabină deschisă cu muncitori, urcă la cer, propulsat de un mecanism pneumatic ce se sprijină pe o duzină de piloni metalici. Seamănă cu un lujer de garoafă, pe care un cavaler nevăzut vrea să îl prindă doamnei inimii sale în decolteul dintre cele două turnuri gemene (ierte-mi-se comparaţia mai puţin ortodoxă, dar sîntem în plin tărîm catolic, Bavaria, unde cultul Fecioarei se simte pînă şi-n văzduh, ce să mai vorbim de arhitectura sacră!...), în timp ce aceasta (Frau...) e undeva cu capul în nori. Hotărît lucru, conceptul de Das Ewig-Weibliche nu putea să se nască decît în Germania. Vorba poetului: “Das Ewig-Weibliche zieht uns hinan” (“Eternul feminin ne-nalţă-n tării”).

Stop-cadru 3. Ori de cîte ori aterizez la Berlin, plouă. Timpul urît însoţeşte Berlinul meu la fel cum istoria recentă, a noastră a tuturor, se ţine scai de el. Oraşul a fost ras de Armata Roşie în ‘45, puţinele clădiri istorice (altminteri reconstruite, mai puţin Kaiser-Wilhelm-Gedächtniskirche, de pe Kurfürstenstrasse, întru aducere-aminte) ce s-au mai păstrat nu ar fi suficiente pentru a forma un orăşel medieval nici cît Regensburgul. De unde senzaţia de “goluri” imense ce populează oraşul, atunci cînd te deplasezi de la un monument istoric la altul. Ca şi cum timpul s-a retras discret, făcînd loc spaţiului, din belşug. Distanţele imense doar accentuează la manque d’histoire a capitalei germane, cel puţin în comparaţie cu burgurile din Bavaria. Ideea îmi vine pe podul din imediata apropiere a Reichstagului, de unde culeg o a treia pietricică (la Munchen mi-am făcut rost de una din chiar buricul tîrgului, pe Marienplatz), cînd de-odată desluşesc o melodie cunoscută la acordeon, ei da, nişte “ceastuşte” ruseşti, “cu prostii”, cîntate în gura mare de o femeie îmbrăcată şleampăt într-un fel de manta de împrumut, spre deliciul numeroşilor turişti (nu şi al nemţilor, impecabili la capitolul memorie) veniţi să sărbătorească aniversarea a cincisprezecea de la căderea zidului berlinez. Mi-am imaginat pentru o clipă cum s-ar simţi ruşii dacă cineva — un neamţ sau o nemţoaică — ar intona de 9 Mai “Deutschland über alles“ pe Piaţa Roşie, sub geamurile lui Putin; din fericire însă istoria nu se conjugă la condiţional.
...şi-n timp ce o mînă implacabilă tocmai se pregăteşte să răstoarne clepsidra periplului nostru german, exclam aproape faustian: “Opreşte-te, clipă!...” Pre limba lui Goethe: “Verweile doch, du bist so schön!”

Ca şi alfabetul, numărătoarea îşi urmează logică implacabilă, chiar dacă-ţi vine să mai zăboveşti la cîte o cifră, de amorul artei, ca să zic aşa. 9, de pildă. Pusă alături de „luni”, ar putea să însemne „9 luni”, adică perioada de gestaţie, dar şi „luni, 9 (noiembrie)” – căderea Zidului. La TV-5 Monde, „luni, 9 (noiembrie)” a durat cît îi ziulica de lungă, cu filme documentare, cu ediţii speciale de la faţa locului (din Berlin), cu dezbateri în direct etc., etc. Aceeaşi zi a trecut aproape neobservată la TVM-1, semn că cimentul ideologic al lui Todercan & Co[muniştii lui Voronin] încă e tare pe poziţii, încît nici buldozerele lui Hruşciov nu-l pot fisura.

A urmat, fireşte, 10 – nu poruncile Decalogului, nu „negri mititei”, ci noiembrie. Tot un soi de aniversare, s-ar zice, de la protestele stradale din 1989 din faţa Ministerului de Interne al RSS Moldoveneşti. Nu mi-aş fi amintit de acele vremi revolute, dacă un telefon de la Ministerul Tineretului nu mă pocnea în moalele capului – eram convocaţi iarăşi, toţi membrii juriului, la dl ministru pentru a „revizui” lista finală de premianţi, prin adăugarea unui nume pe care deja l-am respins, după ce că vineri, 6 noiembrie, trăsesem linia de sosire. Cum ar veni, bastonul pe care nu l-am primit pe 10 noiembrie 1989 de la miliţia lui Voronin mă ajungea din urmă, acum mînuit de liberali?!...

Aşa se face că inabilitatea funcţionarei de la minister a pregătit terenul – minat! – pe care urma să păşim, la 15 trecut de fix, astfel încît însăşi ideea de a rediscuta candidatura X (nu are niciun rost s-o numesc, dat fiind că numele acesteia chiar nu înseamnă nimic în cultura noastră) ni s-a părut o ofensă: am avut două (cu cea de la minister, trei) şedinţe anterioare, de cîte o oră, în care am cîntărit bine, dosar cu dosar. Fie că se accepta decizia unanimă a juriului, fie că se dizolvă acest juriu şi se alege un altul, mai docil. Timida încercare a dlui ministru de a ne înbuna – „Eu unul aş da la toţi 15” –, în loc să ne convingă, mai abitir ne-a pornit împotrivă. „Tocmai am scăpat de Caravela Culturii şi alte catastrofe ale defunctului regim; de ce am începe şi noi cu stîngul?!”

Iar ca lucrurile să fie mai limpezi, am adus exemplul recent al grădinii zoologice din Fîşia Gaza: în lipsa zebrelor, lucrătorii s-au gîndit să vopsească măgarii... în dungi. Zis şi făcut. Toate bune şi frumoase, pînă „zebrele” încep să ragă ca nişte măgari (de data asta, fără ghilimele!). Şi atunci – finita la comedia!
...Am lăsat în urmă un tînăr ministru întristat – îmi imaginez că iniţiativa cu „revizuirea” listei venea de foarte sus, că doar „ai noştri”-s la putere! –, dar care ar putea întoarce această „înfrîngere” personală într-o izbîndă comună: să le transmită acolo, sus de tot, să nu mai umble cu cioara vopsită. În fîşia Basa – altădată un fel de livadă „Память Ильича” la scară unională –, zebrele sunt de-acum înainte zebre, şi măgarii măgari.