Marius Stan

În urmă cu 58 de ani, pe 12 octombrie 1960, avea loc la New York, la sediul Națiunilor Unite, o dezbatere asupra rezoluției sovietice împotriva colonialismului, în care reprezentantul din Filipine, Lorenzo Sumulong, a îndrăznit să critice politica sovietică din țările satelizate, ba chiar să acuze Kremlinul de imperialism: „Rezoluția propusă de URSS privind dreptul inalienabil al popoarelor la independență, și care ar trebui extinsă și la țările din Europa de Est și la oricare altă țară văduvită de exercitarea liberă a drepturilor civile și politice, o vizează, ca să zicem așa, chiar pe Uniunea Sovietică”.

Jignit de moarte, Nikita Hrușciov ar fi scos pantoful și l-ar fi izbit de masă în semn de protest (există încă discuții cu privire la „coregrafia” efectivă). Andrei Gromîko, ministrul de Externe sovietic, care stătea imediat lângă Hrușciov, părea, după toate sursele, extrem de îndurerat. Afișând grimasa unui om „pe cale de a sări într-o piscină rece ca gheața” (William Taubman), ministrul și-a scos propriul pantof și a început să-l lovească delicat în masă, ca și cum spera să fie remarcat de șeful său și de nimeni altcineva.

Excentrica reprezentație survenea la scurtă vreme după ce, pe 26 septembrie 1960, Fidel Castro bătuse recordul cu cel mai lung discurs din istoria Adunării Generale. Gestul lui Hrușciov avea să arunce sala în aer. Era și pentru prima oară când un lider sovietic vizita sediul din New York. Frederick Boland, care era pe atunci președintele Adunării și primul ambasador irlandez la Națiunile Unite, a trebuit să-i întrerupă microfonul.

Nikita, cunoscut pentru temperamentul său vulcanic și excesele de mânie, și-a continuat numărul în fața unei audiențe inițial împietrită, strigându-l pe Sumulong „idiot, neghiob și lacheu al imperialismului”. Am zice însă că era o frazeologie aproape normală pentru acel punct al Războiului Rece - tot în 1960, dar pe 1 mai, avusese loc incidentul „U-2”, când un avion de spionaj american a fost doborât în timpul unui zbor de recunoaștere deasupra teritoriului URSS; o retorică pe care o mai regăsim azi doar la expirații comuniști cubanezi și în puține alte câteva locuri. Nu vorbim totuși epoca social media, prin urmare ziarele care s-au grăbit să acopere incidentul au publicat o poză contrafăcută, adăugând piesa de încălțăminte la montaj (cei câțiva jurnaliști cu care a vorbit Taubman la scrierea biografiei au confirmat).

Din America și până în Europa, din Africa și până în Asia, încălțămintea reprezintă un adevărat fenomen social și chiar o armă politică. Pantoful lui Nikita Hrușciov (1894-1971) a devenit un simbol clasic al sfidării și al impunerii punctului de vedere cu forța. În 2002, la Basic Books, apărea și cartea lui Roy Underhill, Khrushchev’s Shoe and Other Ways to Captivate an Audience of 1 to 1000. Așa cum observa biograful său, William Taubman, „întreabă mulți occidentali, nu doar câțiva ruși, și-și vor aminti cel mai probabil de Nikita Hrușciov ca de un clovn necultivat și grobian care și-a izbit pantoful de masă la Națiunile Unite”. Ironia face ca liderul sovietic să fi fost înconjurat de încălțăminte toată viața. Tânărul Nikita trăise într-o lume de cizmari, rezistase insistențelor tatălui (Serghei) de a îmbrățișa această meserie, dar sfârșise prin a locui cu Ivan Pisarev, tot cizmar la bază și responsabil de ascensor la mina Rutcenkovo. Saltimbancul de la Națiunile Unite avea chiar să se însoare cu fata acestui cizmar, Frosia Pisareva, cu care a avut o fată, Iulia (n. 1915), și un băiat, Leonid (n. 1917).

Cabotinismul lui Nikita a ieșit la suprafață imediat după incidentul de la Națiunile Unite. Același Taubman ne relatează cum Hrușciov fusese de fapt extrem de încântat de mica reprezentație: „Aflând că [Oleg] Troianovski o ratase, acesta i-a spus: «Vai, ai pierdut ceva pe cinste! A fost așa de amuzant! ONU e un fel de parlament, știi doar, în care minoritatea trebuie să se facă auzită într-un fel sau altul. Suntem în minoritate pentru moment, dar nu pentru mult timp».” Troianovski, cel care avea să fie reprezentantul sovietic permanent la ONU în perioada 1977-1986, relata în memoriile sale cum, în seara zilei de 12 octombrie 1960, liderul comunist maghiar János Kádár, cunoscut pentru umorul său, găsise o cale mai blândă de a-i transmite lui Hrușciov, în timpul cinei, indispoziția pe care i-o provocase episodul: „Tovarășe Hrușciov, vă amintiți cum imediat după ce ați izbit pantoful [de masă] v-ați dus la pupitru spre a avea o intervenție? Ei bine, în acel moment, ministrul nostru de Externe, tovarășul [Endre] Sík, s-a întors la mine și m-a întrebat: «Crezi că a avut timp să și-l tragă la loc sau a mers desculț?»”. Troianovski își amintește apoi cum toți cei de la masă au început să chicotească și că, în acel moment, a avut, în fine, senzația unui Hrușciov care „realizase că împinsese lucrurile prea departe”.

A doua zi, pe prima pagină din The New York Times apărea figura liderului sovietic, ținându-și unul din pantofi în mână, alături de inspiratul titlu: „Russia is threatening the world again, this time with its leader’s shoe.” („Rusia amenință din nou lumea, de data aceasta cu pantoful conducătorului”)

Muzeul inocenței este proiectul de suflet a lui Orhan Pamuk, scriitorul turc—laureat al premiului Nobel pentru literatură în 2006—pentru care Istanbulul reprezintă centrul universului nu doar pentru că și-a petrecut întreaga viață acolo, ci și pentru că întreaga lui viață a mărturisit despre cele mai intime ascunzișuri ale sale.

În 1850, Gustave Flaubert (1821–1880) sosea aici și era bulversat de harababura colosală a locului, de contactul într-atât de epidermic al „atât de multor indivizi, a căror prezență o nivelează pur și simplu pe a sa”. Părintele Educației sentimentale vedea în Constantinopol o viitoare „capitală a lumii”.

Naiva lui predicție nu a împiedicat însă prăbușirea Imperiului otoman și dispariția completă; Constantinopolul și-a pierdut apoi numele și a fost epurat de greci, armeni și evrei.

În 1952, când s-a născut Pamuk, Istanbulul era doar o umbră a magnificului oraș de odinioară și își trăia cele mai difuze și lipsite de glorie zile ale unei istorii de două mii de ani. Se înstăpânise, cumva, acea tristețe a străzilor ofilite, șrapnele melancolice ale unui trecut căzut în dizgrație. Această nostalgie îndurerată a saturat deopotrivă peisajul și oamenii.

Ceea ce-l acaparează și-l „locuiește” pe Orhan Pamuk sub forma unei triste melancolii este tocmai această regresie permanentă în pântecele unui Istanbul în alb și negru: „Vechile și obositele camioane pline cu cărbuni, micile băcănii estompate în indolență și praf, cafenelele pline de șomeri excedați, trotuarele murdare, strâmbe și sparte, chiparoșii mai negri ca petrolul, vechile cimitire de pe dealuri... Vapoarele companiilor locale care străbat Bosforul în sus și-n jos și fumul care le pufăie pe coșuri, imaginea orașului sub zăpadă”. Până și „cel mai plin de culoare, mai optimist” roman al său, Mă numesc Roșu, se petrece într-un Istanbul „sub zăpadă”.

Apoi, pentru că melancolia este provocată de calitatea de urmași ai unui vechi imperiu, locuitorii Istanbulului preferă să fugă de acest trecut. Ei desprind pietrele din ziduri și alte clădiri venerabile și le folosesc la propriile construcții.

Distrugerea și arderea tuturor celor vechi, precum și clădirea așezămintelor moderne, sunt motivele care îl fac pe Pamuk să vadă în această cumplită metamorfoză doar tentativa oamenilor de a uita—asemeni iubitului care, pentru a evacua rapid memoria dureroasă a amantei pierdute, azvârle afară hainele, bijuteriile, fotografiile și mobila care îl împovărează.

La sfârșitul zilei, toată această terapie de șoc și „trecere prin foc” n-a făcut decât să amplifice sentimentul melancoliei, adăugându-i tonurile disperării și mizeriei, pur și simplu.

„Efortul de occidentalizare”, spune Orhan Pamuk, „a deschis calea spre transformarea interioarelor locuibile în adevărate muzee ale unei culturi niciodată trăită”. Cum inspirat spunea scriitoarea armeană Nouritza Matossian (ea însăși crescută în Cipru și educată la Londra și Paris), Orhan Pamuk este extrem de „elocvent în empatia cu care se uită la marea dilemă a țării sale: occidentalizare și Europa versus tradiție și Islam”.​

Vorbind despre celebrul său roman omonim, Orhan se confesa: „Când am scris Istanbul, m-am descris pe mine, și când m-am descris pe mine, am descris Istanbulul”. Această suprapunere completă dintre suflet și oraș, dintre prezent și istorie, dublată de o splendidă mânuire a detaliilor și colajelor, reprezintă marca înregistrată a scriitorului.

În 2008, publica Muzeul inocenței, roman în care relata o tragică poveste de dragoste plasată în Istanbulul anilor 1970. Patru ani mai târziu, în 2012, Orhan Pamuk a deschis un muzeu real în oraș, cu același nume, în care a expus obiecte de uz curent desprinse din narațiunea cărții.

Privit ca atare, Muzeul inocenței este un obiect hibrid între document și ficțiune, literatură și artă (dedicată memoriei). Este un roman de peste 700 de pagini care ne spune obsesia bolnavă a stambuliotului Kemal, un turc bogat care colecționează toate obiectele ce-l leagă de dragostea lui imposibilă pentru mai tânăra sa rudă îndepărtată, Füsun.

Dar este și un muzeu cât se poate de real, cum spuneam, în care sunt expuse sute de obiecte colecționate de personajul fictiv al romanului: rochii, bijuterii, agrafe de păr, ciorapi, ustensile de bucătărie, creioane, 4.213 mucuri de țigară fumate de Füsun, afișe ale filmelor văzute împreună, ornamente furate de la părinții ei (înlocuite, spre a nu stârni suspiciuni, apoi furate din nou), biletele de loterie cumpărate împreună, mânerele unor uși ale Istanbulului pe care ea le-ar fi atins, cândva...

Orhan Pamuk a lucrat vreme de câteva decenii la proiect și în paralel a scris romanul. Se pare că ideea i-a venit în anii ’80, în urma unei cine petrecută în compania ultimului prinț al dinastiei otomane, Ertuğrul Osman, cel care sfârșise în exil după proclamarea republicii turce.

După cum se zvonește, în timpul exilului său (avea să revină în țară abia în 1992 și să-și reprimească cetățenia turcă în 2004), prințul Osman fusese directorul unui muzeu și, la momentul cinei cu Pamuk, se întreba ce-ar putea face el, la o adică, în (acel) Istanbul. Cineva a glumit că ar putea să fie ghid la muzeul palatului otoman, Topkapî. Această ironie ar fi inspirat însă în scriitor ideea ghidului propriei vieți și al propriului destin, ideea cuiva care introduce pe nesimțite vizitatorii în tainele casei în care, cândva, a locuit.

Mai târziu, așadar, câțiva artiști și curatori l-au ajutat să dea viață ideii unui muzeu. L-a plasat într-o clădire de secol XIX, renovată, pe una din străzile tăcute ale vechiului cartier Çukurcuma, districtul european Beyoğlu, la doi pași de miriadele de magazine ale unor designeri de interior, mici galerii de artă ori buticuri de antichități ce dau farmec acestui foarte pestriț „ciob” de Istanbul. Întreaga mizanscenă este despre clasa înstărită—o cronică a eforturilor înaltei burghezii stambuliote de a se redefini în termenii valorilor occidentale, plasată în anii ’70, pe vremea când Pamuk creștea cu nostalgiile districtului Nişantaşı.

Muzeul prezintă 83 de casete/vitrine, fiecare numită după cele 83 de capitole ale cărții. Pe lângă obiectele care i-ar fi aparținut, pesemne, lui Füsun, există și instalații video și de sunet care redau Istanbulul anilor 1950, precum și fotografii menite să reprezinte scene desprinse din roman. Un adevărat exhibiționism al eșecului în dragoste, dacă vreți, dar mai ales detaliile infinitezimale ale scriitorului la lucru...

Pamuk a cumpărat clădirea în anul 2000, având în cap ideea clară a transformării ei ulterioare într-un muzeu al istoriei imaginare. Imobilul în sine este destul de îngust, dar are patru etaje: sunt expuse aici toate obiectele care apar în roman. Orhan Pamuk a cumpărat rochiile lui Füsun înainte de scrierea poveștii. Totul a fost gândit, planificat și executat în detaliu.

Există însă și obiecte imaginare, de pildă un sortiment fictiv de băutură răcoritoare—Meltem, „primul suc carbogazos de fructe al Turciei”—la care autorul a lucrat cu o echipă de experți în publicitate. Pamuk nu a lăsat vreodată portrete pe copertele cărților sale, așa că nu vom găsi nici în adevăratul muzeu al inocenței figurile protagoniștilor Kemal și Füsun. Ceea ce nu poate acoperi realul, acoperă în schimb imaginația.​

Cartea a fost lansată cu un bilet gratuit la deschiderea (ulterior amânată a) muzeului, cheie simbolică spre inocența unei vieți care, cum spunea Edward Norton într-un film despre (un alt tip de) regrete și predestinare, „a fost atât de aproape de a nu exista vreodată”. La finalul poveștii, sfâșietoarea aventură spirituală a lui Kemal se metamorfozează în împăcare: „Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită”.

În anii din urmă, Orhan Pamuk a devenit un critic vocal al autoritarismului bizantin al președintelui Recep Tayyip Erdoğan. De cealaltă parte, presa turcă pro-guvernamentală l-a acuzat adesea că ar face parte, împreună cu scriitoarea Elif Shafak, dintr-o mare „cabală a literaturii internaționale”, că ar fi fost recrutați de „puterile occidentale” spre a ataca guvernul și interesele Turciei. Să nu uităm, vorbim despre o țară în care procurorii puterii au deschis mii de dosare împotriva unor oameni (jurnaliști, caricaturiști, simpli adolescenți, etc.) pentru „crima” de a-l fi insultat pe Erdoğan. În Turcia Muzeului inocenței lui Pamuk, intimidarea și amuțirea opoziției politice au devenit o rutină pe care Nobelul turc pentru literatură o resimte din ce în ce mai acut.​

Relevanța Muzeului inocenței pentru orașul de pe Bosfor rămâne însă una colosală, în pofida presiunilor, agresiunilor și feluritelor campanii de calomniere la adresa părintelui spiritual. Odată pătrunși în labirintul mnemonic al lui Pamuk, drumul către Muzeu taie străduțele vălurite ale Çukurcumei, printre casele lăsate în urmă de victimele grecești ale pogromului din Istanbul (1955) sau de cei expulzați în anii ’60, transformate acum, desigur, de sosirea comercianților și cumpărătorilor boemi.

În această morfologie a tuturor lumilor posibile, „colțul lui Pamuk” de pe malul european al Bosforului reprezintă una din puținele „oaze” care te mai pot face să uiți, fie și numai pentru o clipă, de satrapicul Recep Erdoğan, de Piața Taksim, Parcul Gezi ori islamism.

Prin această cochilie de Istanbul în care a crescut și de care s-a îndrăgostit iremediabil Orhan Pamuk, Europa mijește neîncetat spre a nu se mai întrupa vreodată. În turcă, starea de spirit, această „molimă” care a devastat orașul, poartă numele de Hüzün. Nu este melancolia unui singur individ, ci dispoziția întunecată a milioane de oameni. Una căutată, dorită, a cărei absență istovește. În universul pamukean, agonia ființează în iminență. „Este eșecul de a trece prin starea de Hüzün [melancolie]”, spune cel mai cunoscut scriitor al Turciei, „cel care te face, în cele din urmă, s-o resimți”... și, probabil, s-o accepți. ​