Marius Stan

În 30 septembrie 2018, s-a stins din viață remarcabilul istoric american de origine germană Walter Laqueur, cel care și-a câștigat reputația internațională prin numeroase publicații despre național-socialism, Rusia, Războiul Rece, Orientul Mijlociu, Europa, sau terorism. S-a născut în 1921, în Breslau, pe atunci Germania Weimareză, într-o familie de comercianți evrei.

A emigrat în Palestina în 1938, cu puțin timp înainte de Kristallnacht, și a studiat la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Părinții și majoritatea rudelor au pierit în lagărele de concentrare naziste. După război, Laqueur s-a mutat la Londra, acolo unde avea că conducă Institutul de Istorie Contemporană (celebra „Wiener Library”). Mai târziu, avea să lucreze la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale din Washington, un think tank dedicat problemelor de securitate și afacerilor externe. Laqueur a predat la Brandeis (1968–1972) și Georgetown (1976–1988), și a pus bazele studiilor despre terorism. Volumul The Last Days of Europe (2007) l-a consacrat ca pe un puternic euro-pesimist, deși fusese printre puținii care preziseseră recenta criză politică și financiară.

Mai recent, la peste 90 de ani, Laqueur s-a aplecat din nou asupra problemelor și crizelor Uniunii Europene în cartea sa After the Fall (2012). A avut micile lui poziții controversate, în special în privința revizioniștilor din sovietologie, dar a rămas mereu un spirit informat, curios și dispus la noi ipoteze explicative. Per ansamblu, era convins că în goana lor după obiectivitate și adevăr, istoricii ar trebui să rămână modești și mulțumiți cu o „mai bună înțelegere a probabilităților”. Acest text este dedicat memoriei lui Walter.

În urmă cu doi ani, am avut plăcerea să scriu pentru International Affairs o recenzie a ultimei lui mari cărți, Putinism: Russia and Its Future with the West (New York: Thomas Dunne Books, 2015). Fără îndoială, există o abundentă literatură pe marginea regimului lui Vladimir Putin, dar cartea experimentatului istoric Walter Laqueur a furnizat la acea dată o explorare superb documentată și instructivă a mecanismelor intime ale sistemului politic rus, precum și un portret complet studiat al autocratului care deține frâiele puterii de la Kremlin de mai bine de, iată, 18 ani...

De-a lungul timpului, mulți analiști s-au întrebat dacă există într-adevăr o doctrină Putin și, dacă da, din ce este ea alcătuită. Să fie vorba oare de conservatorism naționalist, neo-bolșevism, Eurasianism sau toate trei la un loc? Esențialul volum al lui Laqueur la care mă refer aici discută acest subiect urgent și o face într-un cadru istoric. Asemeni prietenului său apropiat George Mosse, care a studiat cultura nazistă, Laqueur ne avertiza asupra faptului că ideologia unui stat precum Rusia lui Putin nu poate fi redusă la o singură componentă. „Căutarea unei noi doctrine ruse este în mod special unică pentru că existau puține tranziții de la comunism și fiecare a fost diferită, fie că vorbim de China, Vietnam sau Europa de Est” (p. 119), scria autorul care, în timpul Războiului Rece, fusese redactorul fondator al influentei reviste Survey.

Laqueur sugera că putinismul ar fi mai degrabă un construct neconvențional, aproape baroc, amestecând naționalismul, anti-occidentalismul, anumite trăsături care amintesc de fascism („Țara n-a devenit fascistă, chiar dacă s-a mișcat în acea direcție”, p. 120), tentațiile autocratice, militarismul expansionist, bolșevismul rezidual, etc. Combinarea unei nostalgii manipulative pentru stalinism cu un anti-stalinism de fațadă nu poate decât să exacerbeze confuzia exasperantă despre originile și implicațiile fenomenului: „Excesul de anti-stalinism nu este văzut cu ochi buni de către autorități... [și] anumite atitudini care fuseseră prevalente în epoca lui Stalin au devenit din nou acceptabile”. (pp. 106–107)

În mod simptomatic, „doctrina” cunoscută drept putinism este strâns legată de personalitatea „noului Țar” de la Kremlin (spre a apela la titlul biografiei din 2015 a lui Steven Lee Myers). Portretul-robot al „magnatului din Leningrad” a fost reconstruit într-o manieră extrem de vie de către Masha Gessen în The Man Without a Face: The Unlikely Rise of Vladimir Putin, dar așa cum sublinia Walter Laqueur, există o anumită trăsătură în alcătuirea lui Volodia care trebuie avută în vedere atunci când încercăm să elucidăm politica enigmatică a Kremlinului zilelor noastre: o nesiguranță fundamentală și adaptabilitatea la condiții nefavorabile, cu alte cuvinte, un complex de inferioritate tradus în opusul său, adică nevoia de dominație și control.

Stilul politic al lui Putin este consecința directă a straniei lui alchimii psihologice. Vladimir Putin și-a procurat în mod deliberat această morgă „gri”, de „om fără față” (p. 110), de-a lungul carierei sale în KGB. Tot el și-a perfecționat această mască în luptele dramatice pentru succesiunea lui Boris Elțîn. În mod paradoxal, aroganța lui Putka derivă din modestia lui de paradă iar „intendența” sa politică este în mod deliberat decolorată. Pe scurt, președintele rus întruchipează o ambiguitate viclean construită.

Nu putem pătrunde sursa puterii politice de la Kremlin în absența unei înțelegeri profunde a gândirii lui Vladimir Putin (La pensée Poutine, cum spunea în urmă cu trei ani istoricul francez Alain Besançon, într-un articol pentru revista Commentaire). Știm că autocratul este obsedat de istorie, un subiect atins de Laqueur și în acest ultim volum pe care l-a scris. Înțelegerea comportamentului lui Putin în ultimii ani, inclusiv respingerea vehementă a Revoluției din Ucraina din 2014 și invazia Crimeii, presupune identificarea mentalului său autoritar, incluzând convingerea că puterea naște drepturi speciale. La toate acestea se adaugă machismul narcisist, grandilocvența de operetă, pugilismul verbal și convingerea fermă că îi revine lui misiunea de a mântui Rusia.

Putin nu este un doctrinar sofisticat. Principalele lui idei provin din surse eterogene precum profetul imperialismului eurasianist, anti-liberalul turbat Aleksandr Dughin, și filosoful ultra-naționalist Ivan Ilin: „Ilin fusese bine cunoscut de emigrația rusă din anii 1920 și 1930, apoi uitat și redescoperit abia recent. Republicat pe larg în anii din urmă, a fost citat adesea de Putin în discursuri și articole, precum și de alte figuri tutelare apropiate lui. Așa cum spunea ministrul rus al dezvoltării regionale: «Cererea pentru ideile sale în Rusia de azi este atât de mare încât ai sentimentul că Ivan Ilin este contemporanul nostru »”. (p. 178) Vladimir Putin se simte ca acasă în cultul imnurilor și marșurilor imperialiste, în doctrinele rasiste care inspiră, în anumite feluri, proiectul eurasianist. Acțiunile lui politice par impregnate de un spirit cvasi-religios, de ceea ce un alt idol și apostol al eurasianismului, „Spengler-ul rus” Lev Gumilev, a numit, cu aroganță, passionarnost'. „Pasionaritatea [caracteristică psihologică: abilitatea, dar și nevoia de a schimba contextul, atât cel social, cât și cel natural, adică distrugerea inerției de ansamblu a unui mediu] poate însemna disponibilitatea unei națiuni sau a unui grup de oameni de a face sacrificii în numele convingerilor”, conchidea Laqueur. (p. 9)

Pe de altă parte, modul de raportare la trecut este elocvent pentru calea pe care anumiți lideri și adepții lor o apucă. Demagogia politică putinistă, auto-centrată și auto-definită, pare să-i contamineze din ce în ce mai tare pe liderii din fostele state comuniste, din România, Ungaria și până în Polonia. Altfel spus, asistăm la un recul neo-autoritar având Rusia care prim suspect ce dă tonul corului antiliberal. Conceput astfel, putinismul este mai mult decât o doctrină: este mitul politic al unui viitor luminos, direct legat de un trecut idealizat, mistificat și romantizat.

Superb documentatul (ultim) volum al lui Walter Laqueur ne ajută astfel să înțelegem natura unui fatal „ism” post-totalitar (putinism) ca pe un conglomerat ideologic care exprimă emoții, sentimente și aspirații populiste, adesea xenofobe. În cuvintele regretatului istoric, acestea sunt „principiile de bază ale convingerii”, cele care motivează, inspiră și mobilizează anumite strategii politice, altfel imposibil de înțeles, precum aventura din Crimeea.

După 1991, au fost vehiculate multe teorii în tentativa de a explica cum și de ce anume moștenirea istorică a terorii sovietice a fost concomitent reamintită și uitată. Nu există în schimb prea multe dubii că actuala conducere de la Kremlin este angajată, cu arme și bagaje, într-o teribilă campanie de extindere a termenului de valabilitate pentru o seamă întreagă de „bunuri” sovietice: liderii URSS, realizările lor și moștenirea, minus, desigur, „regretabilele excese” ale epurărilor și colectivizării forțate, care sunt de obicei conceptualizate nu ca evenimente intrinseci sau fundamentale regimului, ci ca aberații. Până la urmă, Vladimir Putin a fost cel care a descris prăbușirea Uniunii Sovietice ca pe „cea mai mare catastrofă geopolitică” a secolului XX (într-un discurs din 2005, pe larg discutat, la acel moment, în presa rusă și internațională).

Dar am putut vedea această campanie de reabilitare manifestându-se în retorica guvernamentală și în mesajele filtrate prin mass-media controlate de Kremlin, în închiderea arhivelor, rescrierea manualelor de istorie ori în nenumăratele raiduri ilegale la sediile societății pentru drepturile omului „Memorial”. Să ne aducem aminte fie și de decizia unei curți din Sankt Petersburg, din 2009, prin care un astfel de raid al poliției putiniste asupra arhivei Gulagului de la „Memorial” era declarat ilegal. La acel moment, Orlando Figes scria pentru Index on Censorship un text elocvent, intitulat „A Victory for Russian History”.

Însă o astfel de campanie nu poate avea cu adevărat succes dacă o parte semnificativă a populației nu acceptă premisele de bază enunțate, explicit sau implicit, de către stat și de către toate acele instituții media sau grupuri religioase aflate sub patronajul statului. Sociologul Boris Dubin (1946–2014), fost director al departamentului de cercetări sociopolitice de la respectatul Centru Levada, argumenta la un moment dat că societatea rusă este una căreia îi lipsește „adâncimea”, o societate a planeității desăvârșite. O societate care obosește repede în fața chestiunilor complexe și apăsătoare, și care nu a putut să valorifice momentul de conștientizare istorică (privind crimele sovietice) care a fost gorbaciovismul. Într-un fel, „revărsarea” de memorie de la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 a fost mai apoi folosită ca o unealtă de confruntare politică cu vechiul regim. După prăbușirea Uniunii Sovietice, această confruntare s-a sleit și odată cu ea și imperativele sociale și culturale ale Memoriei. Ideea că o societate civilă puternică se bazează pe conștiința istorică activă a fiecărui membru reprezintă o pură abstracțiune în Rusia zilelor noastre.

Regretatul Arseni Roginski (1946–2017), președintele societății „Memorial” de la Moscova, considera că reabilitarea lui Stalin nu fusese obiectivul în sine al erei Putin. Mai degrabă, susținea el, a fost efectul reabilitării ideii Rusiei ca „națiune măreață” și al unei campanii concertate de legitimare a autorității statului, care a debutat la începutul anilor ’90 ca răspuns la criza de legitimitate a autorităților după prăbușirea URSS. Golul lăsat de colapsul regimului sovietic a fost umplut de anumite momente mitologizate preluate din istoria sovietică, în primul și în primul rând victoria sovietică în Al Doilea Război Mondial. Prin urmare, victoria din 1945 nu este doar nodul semantic central al istoriei ruse, una care începe cu revoluția din 1917 și se termină cu prăbușirea colosului sovietic din 1991, ci este chiar „singura referință pozitivă pentru conștiința națională a societății post-sovietice”. (Lev Gudkov, sociolog și redactor la The Russian Public Opinion Herald)

Accentul pe victoria din război legitimează pentru Kremlin regimul totalitar în ansamblu, precum și principiul „puterii nelimitate” care l-a definit. Al Doilea Război Mondial este într-atât de inextricabil legat de figura lui Iosif Vissarionovici Stalin încât orice sporire a puterii sale simbolice este sortită să adauge legitimității lui Koba. Narațiunea triumfătoare a războiului funcționează azi ca un ecran de protecție pentru alte tipuri de memorii ale regimului, precum și ca scut protector în jurul figurii artizanului Marii Terori. În acest sens, cu cât figura tiranului este asociată mai mult cu războiului, cu atât mai slabe par a fi legăturile sale cu istoria terorii politice și a represiunii în masă. Din acest unghi, istoria acceptată a conflagrației mondiale nu funcționează doar întru legitimarea „Plăieșului de la Kremlin” (Osip Mandelștam), ci și pentru a evacua din mințile oamenilor și din discursurile sociale istoria represiunilor lui Stalin.

Un alt motiv frecvent citat pentru a explica felul în care stalinismul poate fi împins (cu intenție) la periferia dezbaterilor publice este puținătatea a ceea ce Alexander Etkind numește memoria „hard” a represiunilor (Alexander Etkind, „Hard and Soft in Cultural Memory: Political Mourning in Russia and Germany”, în Grey Room, 16 (2004): 36-59, MIT Press). Etkind, care este Profesor „Mikhail M. Bakhtin” de istorie și relații ruso-europene la The European University Institute (EUI) în Florența, distinge între memoria „soft”, texte și mărturii de tot felul, și memoria „hard”, indicatorii materiali stabili ai lumii fizice, precum memorialele și monumentele. Și deși acceptă faptul că există o serie întreagă de genuri mnemonice care presară un continuum complex între memoria hard și cea soft, Etkind arată cum cultura memoriei în Rusia post-sovietică a fost în mod disproporționat dominată de memoriile „soft”. Acestea, poate fi demonstrat, n-au putut să asigure o rezistență suficientă în fața ciclurilor permanente de respingere și negare. Pare că nici statul, nici societatea n-au făcut suficient spre prezerva memoria, spre a înțelege catastrofa prin care au trecut.

Așadar, memoria trebuie ancorată și în lucruri tangibile. Acestea includ numirea (tuturor) victimelor, identificarea și marcarea locurilor de veci și a altor spații fizice asociate cu epurările și represiunile—rămășițe materiale ale Gulagului, închisorilor, minelor și altor tipuri de proiecte industriale realizate cu sacrificiul deținuților din lagărele de muncă și deportaților cu regim special. La fel de important, locurile de memorie trebuie să devină parte din materialul urban al orașelor rusești. Nevoia de a contracara imaterialitatea persistentă a memoriei totalitarismului sovietic ia astfel forma uneia din cele mai importante bătălii istorice (și istoriografice) ale zilelor noastre.