Marius Stan

După Raportul Secret al lui Hrușciov - și spre deosebire de conducerea comunistă poloneză - liderul stalinist maghiar Mátyás Rákosi (1892-1971), supranumit „ultimul mohican al epocii staliniste” și „cel mai bun discipol al lui Stalin”, s-a mai agățat de putere până în iulie 1956. Asemeni activistului comunist polonez Edward Ochab, Rákosi petrecuse anii celui de-Al Doilea Război Mondial în Uniunea Sovietică și devenise extrem de loial Moscovei, deși își cultiva obsesiv propria imagine.

În trecut, folosind ca pretext conflictul din 1948 dintre Tito și Stalin, Rákosi declanșase un teribil val de epurări în sânul propriului partid, începând cu rivalul său, László Rajk (1909-1949). Iugoslavii erau furibunzi, mai ales după arestarea lui Lazar Brankov, consulul Legației iugoslave la Budapesta, și forțarea unei mărturii din partea acestuia împotriva lui Rajk și Tito. Afacerea Rajk fusese de fapt o „afacere Dreyfus” internațională.

Urmare a însângeratelor revolte berlineze din 1953, liderii sovietici au vrut să spargă monopolul puterii lui Rákosi și l-au forțat să accepte conducerea colectivă alături de Imre Nagy, ca premier. Intransigentul stalinist maghiar rămânea secretar general. Ca politician care venea din afara cercului lui Rákosi și nu era evreu, Nagy, credeau liderii sovietici, ar fi putut remedia câte ceva din greșelile staliniștilor din aripa dură și poate chiar avansa politicile Noului Curs (creșterea producției bunurilor de consum, relaxarea terorii, concesii mai multe pentru țărani, etc.). Numai că atât timp cât Rákosi rămânea secretar general al partidului, Noul Curs era sortit eșecului. Rákosi a sabotat neîncetat, din culise, toate eforturile liberalizante ale lui Imre Nagy.

În februarie 1955, îndepărtarea lui Malenkov din funcția de premier al Uniunii Sovietice a însemnat și începutul sfârșitului pentru toate aceste politici economice. Premierul Nagy a fost demis din funcție în aprilie același an, acuzat de deviaționism de dreapta și dat afară din partid (în noiembrie). Rákosi repurta așadar o victorie de etapă, dar era, de fapt, beneficiarul teribilelor lupte interne din PCUS după moartea lui Stalin. Chiar și așa, muncitorii și intelectualii maghiari avuseseră timp să se atașeze de ideile, stilul politic și viziunea lui Nagy asupra socialismului. Deși îndepărtat, Imre Nagy devenise singura alternativă la Rákosi.

La fel ca în Polonia (și în toate celelalte țări), frământările s-au accentuat în Ungaria după discursul secret al lui Nikita Hrușciov. În plus, s-a agravat ruptura dintre „partida moscovită” (staliniștii moscoviți) și comuniștii locali. Critica acestora din urmă, amplificată pe un fond de popularitate crescândă, a găsit un debușeu fantastic în cadrul întâlnirilor Cercului Petőfi (Petőfi Kör), printre cadrele tinere de partid. Pe 29 martie, Rákosi admitea într-un discurs că Rajk fusese victima „provocărilor”. Poliția secretă a indus guvernul în eroare, susținea Rákosi. Tito era, din nou, furibund. Înscenarea lui Rajk fusese odioasă, iugoslavii jucaseră rolul țapului ispășitor.

În cele din urmă, la presiunea Biroului Politic sovietic, Rákosi a fost înlocuit cu Ernő Gerő și apoi forțat să locuiască în Uniunea Sovietică, sub pretextul „unui tratament medical”. Diferența este că, spre deosebire de Ochab în Polonia, care îl susținuse pe reformistul Gomułka, Rákosi promovase un adept fanatic similar în persoana lui Gerő. La acea vreme exista un puternic curent de opinie potrivnic clicii „Rákosi-Gerő” și unui cult al personalității care nu exista, de pildă, în Polonia.

Pe 23 octombrie 1956, peste o sută de mii de studenți participau la un miting tăcut în Budapesta. Ascensiunea lui Gomułka în Polonia le oferise acestor studenți și intelectuali maghiari încrederea că-și pot manifesta nemulțumirea față de liderii staliniști și dominația sovietică. În cele șaisprezece puncte enunțate cu acea ocazie, studenții testau practic limitele autorităților staliniste, cerând cu un incredibil curaj îndepărtarea succesorului lui Rákosi, Ernő Gerő, readucerea lui Imre Nagy la conducerea țării, retragerea completă a trupelor sovietice și multe altele. Este limpede că cererea de întoarcere a lui Nagy, adversarul lui Rákosi, se dorea a fi o replică în oglindă a întoarcerii lui Gomułka la putere, în Polonia.

Numai că guvernul maghiar a ales să solicite trupele sovietice spre a înăbuși protestul, care devenise violent către seara zilei de 23 octombrie. Pe 24, a doua zi, Imre Nagy îl înlocuia pe András Hegedüs ca prim-ministru și emitea o serie de decrete reformiste care i-au convins, în cele din urmă, pe liderii sovietici de necesitatea unei intervenții în forță, pe 4 noiembrie 1956. S-a spus adesea că Octombrie polonez („dezghețul lui Gomułka”) a fost scânteia care a aprins Revoluția maghiară. În analiza mișcărilor de protest ale blocului comunist, principiul lui Pascal (mecanica fluidelor) definește cel mai bine reacțiile politice între centru (Kremlin) și periferii (statele sovietizate).

Se știe azi că iugoslavii s-au implicat masiv, prin presă și corpul diplomatic, în diseminarea informației între Polonia și Ungaria, spre iritarea Moscovei și a oficialilor comuniști maghiari. În 1956, mass media iugoslave abundau în știri despre mișcările anti-sovietice din cele două țări. Motivele lui Tito erau clare, Hrușciov însuși ajunsese să admită în spatele ușilor închise că există mai multe căi spre socialism. În plus, Tito și aghiotanții săi îl detestau pe Rákosi mai mult ca pe stalinistul polonez Bolesław Bierut, pentru că maghiarul fusese cel mai îndrăcit reprezentant al campaniei anti-titoiste din 1948.

În primăvara și vara anului 1956, jurnaliștii iugoslavi acreditați în Ungaria participau inclusiv la discuțiile Cercului Petőfi, transmiteau acasă rapoarte detaliate și îi încurajau pe susținătorii lui Imre Nagy. În același fel, iugoslavii i-au informat sârguincios pe polonezi despre cele ce se petreceau în Ungaria. Într-o scrisoare post-intervenție către PCUS, Tito era suficient de arogant să afirme că nu este vina Iugoslaviei că ungurii se uită la această țară ca la un model de urmat.

1956 este și anul în care François Fejtö se întâlnește cu Albert Camus, Manès Sperber, Ignazio Silone, intelectuali pe care îi plasa alături de Raymond Aron și Eugen Ionescu în lupta lor împotriva totalitarismului de tip sovietic. Revoluția maghiară din 1956 l-a reabilitat pe László Rajk și a dat unor intelectuali precum Fejtö sentimentul că dominația comunistă nu mai era ireversibilă. Presiunea asupra sistemului exercitată prin Raportul Secret se transmisese în cadrul Blocului cu aceeași intensitate...

În februarie 1956, la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, Nikita Hrușciov a denunțat regimul criminal al lui Stalin. Patru luni mai târziu, în iunie, scriitorii maghiari s-au revoltat în mod deschis la întâlnirile Cercului Petőfi din Budapesta. Filosoful maghiar Imre Lakatos (1922–1974), de pildă, cel care avea să părăsească definitiv Ungaria și să predea la London School of Economics până la sfârșitul vieții, a avut atunci una din cele mai devastatoare intervenții antistaliniste. Acesta a fost, simbolic vorbind, începutul Revoluției maghiare care a izbucnit, de facto, în urmă cu șaizeci și doi de ani, pe 23 octombrie 1956.

Poate nu s-a realizat în epocă, dar rebeliunea Cercului Petőfi a fost, la rigoare, una a cadrelor partidului comunist. Printre membri se aflau unii care primiseră înalte onoruri și distincții ale statului maghiar, ba chiar și beneficii materiale. Pe scurt, până în 1956, aceștia fuseseră cei mai înfocați și autentici susținători ai guvernului comunist.

Cercul Petőfi—care, în cuvintele fostului reputat politolog, istoric al comunismului și consultant politic al Europei Libere în anii 1950, William E. Griffith, devenise un „forum efervescent al dezghețului maghiar”—era de fapt un organ oficial al partidului, condus de reprezentanți de încredere ai clicii de guvernământ. Însă, în iunie 1956, alți membri de partid (majoritatea până mai ieri pasivă și conformistă) au răsturnat ordinea lucrurilor. Au cerut, nici mai mult, nici mai puțin decât schimbarea poziției acordate gândirii critice în schema marxist-leninistă. Conștiința publică, susținea marxism-leninismul, era o suprastructură a relațiilor de producție subiacente. Prin urmare, opinia publică trebuia să fie un instrument al partidului care controlează producția socialistă.

În iunie 1956, întâlnirile Cercului Petőfi au respins această doctrină. Ele au afirmat faptul că adevărul trebuie recunoscut ca putere independentă în viața publică, că presa trebuie să fie lăsată să spună acest adevăr. Au cerut apoi ca sângeroasele procese bazate pe acuzații false să fie condamnate public iar cei responsabili trași la răspundere. În cadrul acelorași întâlniri, s-a spus răspicat că trebuie reinstituită domnia legii. În fine, s-a clamat dreptul artelor, sens larg, de a se scutura de servitutea datorată partidului și de a se întoarce la valorile creative ale adevărului și imaginației nestăvilite. A fost tocmai această reacție cea care a pus bazele opoziției care avea, mai târziu, să răstoarne guvernul comunist al Ungariei.

Cum putem explica astăzi această metanoia radicală, o adevărată răzgândire printre mulți care fuseseră cei mai înfocați staliniști maghiari? Sunt întrebări esențiale pentru oricine vrea să înțeleagă schilodita condiție umană în secolul lagărelor fizice și mentale. Cert este că revoluția din 1956 s-a întors la idealurile de libertate, egalitate și fraternitate ale anului 1848, iar revoluționarii maghiari au crezut că idealurile adevărului, justiției și libertății sunt valide și au fost dispuși să lupte, din nou, în numele acestora.

Dar a vorbi atunci despre intelectuali care luptă pentru adevăr era considerat, cum poate că mai este și astăzi, o chestiune de naivitate. În 1964, Richard Pipes, pe atunci Director asociat al celebrului Russian Research Center de la Universitatea Harvard, scria cu deplină sinceritate în revista Encounter: „Acum patru ani, pe când redactam un eseu despre intelighenția rusă pentru revista Dædalus, am vrut să închei cu o frază scurtă despre cum intelectualul rus modern a avut o misiune foarte specială de îndeplinit: «lupta pentru adevăr». La sfatul prietenilor, am omis acest pasaj pentru că suna naiv și neștiințific. Acum regret că am făcut asta...”.

Când privim la evenimente desfășurate în trecut, ideal ar fi să putem înțelege întreaga dispoziție a epocii, inclusiv semnificațiile diferite ale fenomenologiei sociale, ale modului în care conștiința individuală modelează ansamblul relațiilor sociale.

Același Pipes continua: „Cuvântul «adevăr» are o proastă reputație printre noi pentru că îi atașăm conotații etice generale; anume, îl înțelegem ca pe un concept care presupune existența unui singur criteriu al binelui și al răului—ceva la care nu vrem să renunțăm. Reacționăm astfel pentru că, în mediul în care trăim, dreptul nostru de a percepe nu este pus sub semnul întrebării; ceea ce poate fi discutat este interpretarea pe care o dăm realității percepute. Însă într-un mediu în care însuși dreptul de a percepe realitatea este îngrădit de pretențiile statului, cuvântul «adevăr» capătă un cu totul alt înțeles”.

Așadar, despre ce adevăr vorbim aici? Și cât de naivă este—dacă mai este—această reacție a unor intelectuali maghiari în 1956? Scriitorii care s-au revoltat la întrunirile Cercului Petőfi nu clamau, de fapt, dreptul la anumite „percepții asupra realității”. Ei cereau ca execuția lui László Rajk pe baza unor false acuzații să fie asumată public iar tirania care își impune falsele valori asupra oamenilor să fie denunțată.

Este evident că metamorfoza nu s-a produs peste noapte. Sunt de acord că au existat câteva etape importante în această succedare istorică. Prima dată, s-a produs plecarea marilor figuri intelectuale în Occident, abandonându-și „zeul care a dat greș”. Alții s-au trezit în timpul proceselor din 1937–1938, alții după Pactul Ribbentrop-Molotov, alții mult mai târziu. Alții niciodată. Însă până spre sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, se coagulase deja o masă critică de foști comuniști care avertizau frenetic împotriva pericolelor sovietismului, a căror filosofie i-a făcut imuni la valorile dominante ale epocii. Următorul moment de răscruce, cu reverberațiile adiacente, s-a petrecut la moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953. Prima decizie a succesorilor săi, dacă ne amintim, a fost eliberarea celor treisprezece doctori care abia fuseseră condamnați la moarte sub false acuzații de atentat la viața dictatorului.

Acest gest, straniu în economia hecatombei generale a stalinismului, a avut un efect devastator asupra partidului. Altfel spus, însemna că dacă adevărul partidului poate fi respins prin simplul obiectivism burghez, atunci întregul univers fictiv al lui Stalin se va nărui. Toate tribulațiile erau, de pe acum, justificate...