Marius Stan

În 1933, terifiat de ascensiunea nazismului în Germania și având reședința de vară din Caputh confiscată, Albert Einstein (1879–1955) accepta invitația unei vizite academice definitive din partea Institutului de Studii Avansate de la Universitatea Princeton. Predase în același an, prin invitație, la California Institute of Technology din Pasadena, și se întorsese cu vaporul în Belgia, în luna martie, doar pentru a afla că reședința aflată la 30 km de Berlin fusese devastată în urma unei razii. Până în vara lui 1933, avea să se convingă de faptul că devenise ținta plutoanelor de execuție ale naziștilor (se pusese o recompensă pe capul său). A locuit, așadar, pentru puțin timp în Belgia, apoi în Anglia, iar în urmă cu exact 85 de ani, pe 17 octombrie 1933, s-a întors în Statele Unite, dând curs invitației prestigioasei instituții și salvându-și, practic, viața.

Centrul de excelență pentru studii postdoctorale din New Jersey fusese recent înființat, în 1930, cu sprijinul filantropistului Louis Bamberger și al educatorului american Abraham Flexner. Fizicianul ajuns la 55 de ani regăsea, astfel, după multe tribulații, liniștea unei vieți bucolice alături de a doua soție, Elsa Löwenthal, care îi era și verișoară, de secretara Helen Dukas și, curând după aceea, de fiica vitregă, Margot Einstein-Marianoff (Löwenthal). Imaginea vechii reședințe germane, construită de arhitectul modernist Konrad Wachsmann în Caputh, se estompa, dar nu era complet kaputt...

Îi plăceau mai ales lungile escapade prin pădurile dimprejurul institutului și plimbările cu mica sa ambarcațiune pe lacul Carnegie și vacanțele din Long Island... Albie iubea enorm copiii, drept care le confecționa adesea bărcuțe din hârtie, le lansa la apă și le explica legile fizicii, precum și traiectoriile. În anii exilului de la Princeton, obișnuia să-i scrie prietenului său fizician, Max Born: „Hibernez ca un urs în grota lui și mă simt cu adevărat acasă, ca nicăieri altundeva, în această foarte variată existență a mea”.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Einstein avea să-și lase deoparte proiectele științifice pentru a se implica, trup și suflet, în afacerile globale. O făcea pentru că, atunci când părăsise Europa, nu-și abandonase și convingerile politice. Odată ajuns în Statele Unite, părintele teoriei relativității (care fusese publicată, în forma ei finală, în 1916) s-a dedicat unor cauze generoase, de la ajutorul efectiv acordat refugiaților, la crearea statului Israel și chiar lupta pentru drepturile civile ale cetățenilor afro-americani din țara de adopție. Tot el, s-a folosit adesea de propria-i vioară, alături de muzicieni celebri, spre a strânge bani și a susține diverse campanii de întrajutorare.

În 1939, a semnat, împreună cu reputații fizicieni de origine maghiară Leo Szilard și Eugene Wigner, o scrisoare prin care solicita președintelui american Franklin Delano Roosevelt înarmarea nucleară. Era un gest aparent contradictoriu din partea unui pacifist notoriu precum Albert Einstein, însă contextul epocii, trauma antisemitismului, atrocitățile din Europa justificau o viziune mai complexă și nuanțată asupra viitorului (la acea dată). Chiar și așa, Albert n-a fost implicat în proiectele laboratoarelor de la Los Alamos—parte dintr-o supraexpunere care-i însoțea permanent pașii, parte din neîncrederea unui guvern de adopție care nu-i digera tocmai bine activismul de stânga. La scurt timp, Einstein avea să-și schimbe radical opinia și să se alăture mișcării antinucleare. În 1955, pe finalul vieții, i se confesa prietenului său, chimistul american, laureat al premiului Nobel, Linus Pauling: „Am făcut cea mai mare greșeală a vieții când am semnat acea scrisoare”.

Albert Einstein a petrecut două perioade importante în Statele Unite: între 1920–1933, când a beneficiat de patru călătorii majore pe noul continent; și între 1933–1955, ca rezident permanent la Princeton. S-a intersectat de fiecare dată cu vedete mondiale, varii politicieni și oameni de stat, activiști sau artiști printre care Gary Cooper și Charlie Chaplin; s-a apropiat enorm de Ben-Gurion, fondatorul statului Israel, care i-a propus, în 1952, să devină președinte al noului stat; a navigat, în mica sa ambarcațiune, alături de Roosevelt și a avut relații apropiate, printre alții, cu Bertrand Russell și George Bernard Shaw.

Să revedem însă, ca într-o secvență de film alb-negru, decisiva zi de 17 octombrie 1933:

Einstein sosește la New York după multele-i peripeții din Europa, refugiul temporar în Belgia și traumele primelor contacte cu național-socialismul. Este întâmpinat de doi reprezentanți ai Institutului de Studii Avansate de la Princeton. Aceștia îi înmânează o scrisoare alarmistă din partea directorului, Abraham Flexner: „Nu încape îndoială că există bande de naziști iresponsabili în această țară […] părerea tuturor […] este că securitatea dumneavoastră în America va depinde de tăcerea dumneavoastră și de neparticiparea la adunări publice”. Rebelul Albert îi dă fiori unui Abraham care dorește să controleze totul, pe de-o parte, pentru că așa este natura lui, pe de alta, pentru că vrea să-și protejeze finanțatorii conservatori.

Dar Flexner încercase deja să-l împiedice pe Einstein să-și țină prelegerea de la Royal Albert Hall, Londra, pe 3 octombrie, 1933. Lucrurile vor continua în același fel și după mutarea familiei Einstein în New Jersey. De pildă, când fizicianul este invitat să participe la New York la un concert de caritate pentru refugiați, Flexner le telefonează organizatorilor și amenință că-l va concedia pe savant dacă aceștia nu anulează evenimentul. Directorul de la Princeton îi interceptează apoi corespondența venită pe adresa institutului și declină, în numele său, o invitație din partea Casei Albe. Lucrurile merseseră prea departe...

Rabinul Stephen Wise a fost cel care aranjase o întrevedere cu Roosevelt deoarece, spera el, Einstein ar fi putut să-l sensibilizeze cel mai bine pe președinte cu privire la soarta refugiaților germani evrei. Când fizicianul află absolut întâmplător de manevrele lui Flexner, turbează. Amenință cu ruperea relațiilor cu Institutul de Studii Avansate dacă aceste interferențe vor continua. Tot el decide pe loc să-i scrie soției președintelui, Eleanor Roosevelt, spre a-l asigura, prin intermediul acesteia, de dorința puternică de „a-l cunoaște pe omul care, cu imensă energie, se luptă cu cele mai mari și importante probleme ale epocii noastre”. Exilul lui Albert nu debuta, așadar, sub cele mai bune auspicii: a fost permanent în vizorul lui J. Edgar Hoover și al agenților FBI.

Povestea exilului american al lui Albert este, la rigoare, una despre libertate și despre lupta permanentă pentru afirmarea acestui principiu. În urmă cu 85 de ani, marele fizician era convins că fără libertatea individuală și fără cea intelectuală „n-ar mai fi existat vreun Shakespeare, un Goethe, un Newton, un Pastor, ori vreun Lister... Doar oamenii care sunt liberi pot produce invențiile și creațiile intelectuale care dau sens vieții noastre, a modernilor”.

În urmă cu 58 de ani, pe 12 octombrie 1960, avea loc la New York, la sediul Națiunilor Unite, o dezbatere asupra rezoluției sovietice împotriva colonialismului, în care reprezentantul din Filipine, Lorenzo Sumulong, a îndrăznit să critice politica sovietică din țările satelizate, ba chiar să acuze Kremlinul de imperialism: „Rezoluția propusă de URSS privind dreptul inalienabil al popoarelor la independență, și care ar trebui extinsă și la țările din Europa de Est și la oricare altă țară văduvită de exercitarea liberă a drepturilor civile și politice, o vizează, ca să zicem așa, chiar pe Uniunea Sovietică”.

Jignit de moarte, Nikita Hrușciov ar fi scos pantoful și l-ar fi izbit de masă în semn de protest (există încă discuții cu privire la „coregrafia” efectivă). Andrei Gromîko, ministrul de Externe sovietic, care stătea imediat lângă Hrușciov, părea, după toate sursele, extrem de îndurerat. Afișând grimasa unui om „pe cale de a sări într-o piscină rece ca gheața” (William Taubman), ministrul și-a scos propriul pantof și a început să-l lovească delicat în masă, ca și cum spera să fie remarcat de șeful său și de nimeni altcineva.

Excentrica reprezentație survenea la scurtă vreme după ce, pe 26 septembrie 1960, Fidel Castro bătuse recordul cu cel mai lung discurs din istoria Adunării Generale. Gestul lui Hrușciov avea să arunce sala în aer. Era și pentru prima oară când un lider sovietic vizita sediul din New York. Frederick Boland, care era pe atunci președintele Adunării și primul ambasador irlandez la Națiunile Unite, a trebuit să-i întrerupă microfonul.

Nikita, cunoscut pentru temperamentul său vulcanic și excesele de mânie, și-a continuat numărul în fața unei audiențe inițial împietrită, strigându-l pe Sumulong „idiot, neghiob și lacheu al imperialismului”. Am zice însă că era o frazeologie aproape normală pentru acel punct al Războiului Rece - tot în 1960, dar pe 1 mai, avusese loc incidentul „U-2”, când un avion de spionaj american a fost doborât în timpul unui zbor de recunoaștere deasupra teritoriului URSS; o retorică pe care o mai regăsim azi doar la expirații comuniști cubanezi și în puține alte câteva locuri. Nu vorbim totuși epoca social media, prin urmare ziarele care s-au grăbit să acopere incidentul au publicat o poză contrafăcută, adăugând piesa de încălțăminte la montaj (cei câțiva jurnaliști cu care a vorbit Taubman la scrierea biografiei au confirmat).

Din America și până în Europa, din Africa și până în Asia, încălțămintea reprezintă un adevărat fenomen social și chiar o armă politică. Pantoful lui Nikita Hrușciov (1894-1971) a devenit un simbol clasic al sfidării și al impunerii punctului de vedere cu forța. În 2002, la Basic Books, apărea și cartea lui Roy Underhill, Khrushchev’s Shoe and Other Ways to Captivate an Audience of 1 to 1000. Așa cum observa biograful său, William Taubman, „întreabă mulți occidentali, nu doar câțiva ruși, și-și vor aminti cel mai probabil de Nikita Hrușciov ca de un clovn necultivat și grobian care și-a izbit pantoful de masă la Națiunile Unite”. Ironia face ca liderul sovietic să fi fost înconjurat de încălțăminte toată viața. Tânărul Nikita trăise într-o lume de cizmari, rezistase insistențelor tatălui (Serghei) de a îmbrățișa această meserie, dar sfârșise prin a locui cu Ivan Pisarev, tot cizmar la bază și responsabil de ascensor la mina Rutcenkovo. Saltimbancul de la Națiunile Unite avea chiar să se însoare cu fata acestui cizmar, Frosia Pisareva, cu care a avut o fată, Iulia (n. 1915), și un băiat, Leonid (n. 1917).

Cabotinismul lui Nikita a ieșit la suprafață imediat după incidentul de la Națiunile Unite. Același Taubman ne relatează cum Hrușciov fusese de fapt extrem de încântat de mica reprezentație: „Aflând că [Oleg] Troianovski o ratase, acesta i-a spus: «Vai, ai pierdut ceva pe cinste! A fost așa de amuzant! ONU e un fel de parlament, știi doar, în care minoritatea trebuie să se facă auzită într-un fel sau altul. Suntem în minoritate pentru moment, dar nu pentru mult timp».” Troianovski, cel care avea să fie reprezentantul sovietic permanent la ONU în perioada 1977-1986, relata în memoriile sale cum, în seara zilei de 12 octombrie 1960, liderul comunist maghiar János Kádár, cunoscut pentru umorul său, găsise o cale mai blândă de a-i transmite lui Hrușciov, în timpul cinei, indispoziția pe care i-o provocase episodul: „Tovarășe Hrușciov, vă amintiți cum imediat după ce ați izbit pantoful [de masă] v-ați dus la pupitru spre a avea o intervenție? Ei bine, în acel moment, ministrul nostru de Externe, tovarășul [Endre] Sík, s-a întors la mine și m-a întrebat: «Crezi că a avut timp să și-l tragă la loc sau a mers desculț?»”. Troianovski își amintește apoi cum toți cei de la masă au început să chicotească și că, în acel moment, a avut, în fine, senzația unui Hrușciov care „realizase că împinsese lucrurile prea departe”.

A doua zi, pe prima pagină din The New York Times apărea figura liderului sovietic, ținându-și unul din pantofi în mână, alături de inspiratul titlu: „Russia is threatening the world again, this time with its leader’s shoe.” („Rusia amenință din nou lumea, de data aceasta cu pantoful conducătorului”)