Marius Stan

Hannah Arendt scria în Originile totalitarismului (1951) că soluțiile totalitare pot supraviețui la fel de bine și după prăbușirea regimurilor de acest tip. Cum anume? Cel mai probabil, sub forma unor „ispite” care reapar la suprafața societății atunci când „treburile cetății” (de orice natură ar fi ele, de la cele politice, la cele economice și culturale) nu par a funcționa atât de bine pe cât și-ar dori cetățenii.

Între Hannah Arendt și Ágnes Heller există un remarcabil raport de influență conceptuală. Le apropie ideea că natura umană nu poate fi evaluată ori determinată cu precizie de ființele umane. Heller, sub influența autoarei Originilor, abandonează multe din proiectele de antropologie filosofică ale anilor 1960 și ajunge să considere la rându-i că noțiunea de „condiție umană” nu mai este sinonima condiției umane per se, ci tocmai critica deslușită a acesteia. Marca finală, completă, a apostaziei lui Heller privind marxismul originar este tocmai ideea ei de inspirație arendtiană că umanizarea nu mai are nimic de-a face cu istoria. Cum se traduce acest lucru? Prin asumarea faptului că suntem umani din născare, că determinările sociale își intră în rol încă de când apărem pe această lume, că ceea ce numim instincte nu reprezintă altceva decât vagi urme ale unei condiții pierdute. Procesul de acordare fină între condiția pierdută și cea dobândită, presupune, desigur, ideea unui conflict, unei tensiuni (tensiune care, după Heller, poate fi benefică și creatoare). Pentru Ágnes Heller, condiția umană este negreșit tripartită, potrivit următoarelor propoziții: (1) reglementarea socială înlocuiește instinctul; (2) istoricitatea este concepută ca determinare și auto-determinare; (3) istoricitatea înseamnă totodată traiul în tensiune.

Ágnes Heller era pe deplin conștientă de profunda ineficiență birocratică a regimului sovietic (o concluzie puternic anti-weberiană, dacă privim la rolul pe care sociologul german îl conferă birocratizării). Numai că în loc să privească această ineficiență ca pe un eșec, ea considera că vorbim de fapt despre însuși scopul intim și nedeclarat al regimului: acela de a amâna până la frustrare satisfacerea nevoilor propriilor subiecți (cetățenii). Dacă vrem, este vorba de o formă de perversiune politică inerentă sistemului totalitar. În acest sens, faptul că Heller și soțul ei (Ferenc Fehér, 1933-1994) au privit zorii erei gorbacioviste cu neîncredere, se datorează și concepției potrivit căreia așa-zisele „dezghețuri” n-au fost altceva decât forme mascate de depresurizare internă, strict în sânul partidului. Controlul asupra spațiului social rămâne însă unul de tip total, indiferent de avataruri. În societatea totală nu există pluralism iar când acesta se insinuează totuși (a se citi în diateză pasivă), este doar mimat.

Filosoafa maghiară admite faptul că totalitarismul este un vlăstar al tradiției culturale occidentale. Evident, nu-l plasează la vârful „proiectului modernității” pentru că-l consideră totuși un experiment și, mai mult de atât, unul ratat. Altfel spus, ea respinge ideea că barbaria ar fi trăsătura marcantă a modernității și, în general, respinge orice critică absolută a raționalismului modern. Pentru ea, liberalismul, democrația și totalitarismul fac toate parte din bagajul invențiilor moderne. Pentru ea, esența democrației rezidă în obediența oamenilor în fața unor legi pe care și le-au creat ei înșiși, legi care asigură participarea politică activă (vezi Teoria modernității).

Mai târziu, în 1990, Heller scria că modernitatea este un punct de ruptură în procesul de demontare (în sensul termenului german de Abbauen) a „artificiului natural” (natural în sensul aristotelic de physis, iar artificiu, în sensul contraponderii la natural) care a asigurat supraviețuirea rasei umane în ultimele câteva mii de ani (vezi cartea ei Can Modernity Survive?). Democrația ateniană, spre exemplu, fusese în opinia ei un astfel de efort de Abbauen. Pentru acest lucru, „imaginația modernă începe să lucreze atunci când și acolo unde naturalul apare ca artificial; un construct al omului care poate fi deconstruit”. La Heller, problema modernității rezidă în aceea că prezintă implicații radicale în câmpul eticii, obiceiurilor, religiei, tradiției, etc. Modernitatea este automat și revoluționară, deoarece scepticismul filosofic devine parte integrantă din practica cotidiană.

Ágnes Heller nu-și permite concluzii apodictice și ca atare demonstrează permanent că rămâne o gânditoare mai degrabă liberală (în sens de comprehensivă, lipsită de idei preconcepute): pentru Heller, modernitatea reprezintă atât „concretizarea libertății”, cât și încarnarea „pericolului relativist”. Împotriva variilor primejdii ale modernității, Heller oferă imaginea optimistă a unui fenomen complex care asigură, mai presus de toate, mai multă speranță, egalitate, stabilitate, libertate (ș.a.m.d.) decât orice altă perioadă/ societate premodernă (inclusiv decât democrația ateniană). Principala miză a acestui lanț de gândire și transformare calitativă a ideilor se traduce prin despărțirea de Georg Lukács și apropierea de Hannah Arendt. Cum ar spune chiar Heller, citată de Vladimir Tismăneanu într-un articol intitulat Georg Lukács, Școala de la Frankfurt și problema convertirii, „Lukács s-a ales pe sine ca marxist”. În aceeași ordine de idei, putem spune, în fine, că Heller s-a ales pe sine ca arendtiană…

După Raportul Secret al lui Hrușciov - și spre deosebire de conducerea comunistă poloneză - liderul stalinist maghiar Mátyás Rákosi (1892-1971), supranumit „ultimul mohican al epocii staliniste” și „cel mai bun discipol al lui Stalin”, s-a mai agățat de putere până în iulie 1956. Asemeni activistului comunist polonez Edward Ochab, Rákosi petrecuse anii celui de-Al Doilea Război Mondial în Uniunea Sovietică și devenise extrem de loial Moscovei, deși își cultiva obsesiv propria imagine.

În trecut, folosind ca pretext conflictul din 1948 dintre Tito și Stalin, Rákosi declanșase un teribil val de epurări în sânul propriului partid, începând cu rivalul său, László Rajk (1909-1949). Iugoslavii erau furibunzi, mai ales după arestarea lui Lazar Brankov, consulul Legației iugoslave la Budapesta, și forțarea unei mărturii din partea acestuia împotriva lui Rajk și Tito. Afacerea Rajk fusese de fapt o „afacere Dreyfus” internațională.

Urmare a însângeratelor revolte berlineze din 1953, liderii sovietici au vrut să spargă monopolul puterii lui Rákosi și l-au forțat să accepte conducerea colectivă alături de Imre Nagy, ca premier. Intransigentul stalinist maghiar rămânea secretar general. Ca politician care venea din afara cercului lui Rákosi și nu era evreu, Nagy, credeau liderii sovietici, ar fi putut remedia câte ceva din greșelile staliniștilor din aripa dură și poate chiar avansa politicile Noului Curs (creșterea producției bunurilor de consum, relaxarea terorii, concesii mai multe pentru țărani, etc.). Numai că atât timp cât Rákosi rămânea secretar general al partidului, Noul Curs era sortit eșecului. Rákosi a sabotat neîncetat, din culise, toate eforturile liberalizante ale lui Imre Nagy.

În februarie 1955, îndepărtarea lui Malenkov din funcția de premier al Uniunii Sovietice a însemnat și începutul sfârșitului pentru toate aceste politici economice. Premierul Nagy a fost demis din funcție în aprilie același an, acuzat de deviaționism de dreapta și dat afară din partid (în noiembrie). Rákosi repurta așadar o victorie de etapă, dar era, de fapt, beneficiarul teribilelor lupte interne din PCUS după moartea lui Stalin. Chiar și așa, muncitorii și intelectualii maghiari avuseseră timp să se atașeze de ideile, stilul politic și viziunea lui Nagy asupra socialismului. Deși îndepărtat, Imre Nagy devenise singura alternativă la Rákosi.

La fel ca în Polonia (și în toate celelalte țări), frământările s-au accentuat în Ungaria după discursul secret al lui Nikita Hrușciov. În plus, s-a agravat ruptura dintre „partida moscovită” (staliniștii moscoviți) și comuniștii locali. Critica acestora din urmă, amplificată pe un fond de popularitate crescândă, a găsit un debușeu fantastic în cadrul întâlnirilor Cercului Petőfi (Petőfi Kör), printre cadrele tinere de partid. Pe 29 martie, Rákosi admitea într-un discurs că Rajk fusese victima „provocărilor”. Poliția secretă a indus guvernul în eroare, susținea Rákosi. Tito era, din nou, furibund. Înscenarea lui Rajk fusese odioasă, iugoslavii jucaseră rolul țapului ispășitor.

În cele din urmă, la presiunea Biroului Politic sovietic, Rákosi a fost înlocuit cu Ernő Gerő și apoi forțat să locuiască în Uniunea Sovietică, sub pretextul „unui tratament medical”. Diferența este că, spre deosebire de Ochab în Polonia, care îl susținuse pe reformistul Gomułka, Rákosi promovase un adept fanatic similar în persoana lui Gerő. La acea vreme exista un puternic curent de opinie potrivnic clicii „Rákosi-Gerő” și unui cult al personalității care nu exista, de pildă, în Polonia.

Pe 23 octombrie 1956, peste o sută de mii de studenți participau la un miting tăcut în Budapesta. Ascensiunea lui Gomułka în Polonia le oferise acestor studenți și intelectuali maghiari încrederea că-și pot manifesta nemulțumirea față de liderii staliniști și dominația sovietică. În cele șaisprezece puncte enunțate cu acea ocazie, studenții testau practic limitele autorităților staliniste, cerând cu un incredibil curaj îndepărtarea succesorului lui Rákosi, Ernő Gerő, readucerea lui Imre Nagy la conducerea țării, retragerea completă a trupelor sovietice și multe altele. Este limpede că cererea de întoarcere a lui Nagy, adversarul lui Rákosi, se dorea a fi o replică în oglindă a întoarcerii lui Gomułka la putere, în Polonia.

Numai că guvernul maghiar a ales să solicite trupele sovietice spre a înăbuși protestul, care devenise violent către seara zilei de 23 octombrie. Pe 24, a doua zi, Imre Nagy îl înlocuia pe András Hegedüs ca prim-ministru și emitea o serie de decrete reformiste care i-au convins, în cele din urmă, pe liderii sovietici de necesitatea unei intervenții în forță, pe 4 noiembrie 1956. S-a spus adesea că Octombrie polonez („dezghețul lui Gomułka”) a fost scânteia care a aprins Revoluția maghiară. În analiza mișcărilor de protest ale blocului comunist, principiul lui Pascal (mecanica fluidelor) definește cel mai bine reacțiile politice între centru (Kremlin) și periferii (statele sovietizate).

Se știe azi că iugoslavii s-au implicat masiv, prin presă și corpul diplomatic, în diseminarea informației între Polonia și Ungaria, spre iritarea Moscovei și a oficialilor comuniști maghiari. În 1956, mass media iugoslave abundau în știri despre mișcările anti-sovietice din cele două țări. Motivele lui Tito erau clare, Hrușciov însuși ajunsese să admită în spatele ușilor închise că există mai multe căi spre socialism. În plus, Tito și aghiotanții săi îl detestau pe Rákosi mai mult ca pe stalinistul polonez Bolesław Bierut, pentru că maghiarul fusese cel mai îndrăcit reprezentant al campaniei anti-titoiste din 1948.

În primăvara și vara anului 1956, jurnaliștii iugoslavi acreditați în Ungaria participau inclusiv la discuțiile Cercului Petőfi, transmiteau acasă rapoarte detaliate și îi încurajau pe susținătorii lui Imre Nagy. În același fel, iugoslavii i-au informat sârguincios pe polonezi despre cele ce se petreceau în Ungaria. Într-o scrisoare post-intervenție către PCUS, Tito era suficient de arogant să afirme că nu este vina Iugoslaviei că ungurii se uită la această țară ca la un model de urmat.

1956 este și anul în care François Fejtö se întâlnește cu Albert Camus, Manès Sperber, Ignazio Silone, intelectuali pe care îi plasa alături de Raymond Aron și Eugen Ionescu în lupta lor împotriva totalitarismului de tip sovietic. Revoluția maghiară din 1956 l-a reabilitat pe László Rajk și a dat unor intelectuali precum Fejtö sentimentul că dominația comunistă nu mai era ireversibilă. Presiunea asupra sistemului exercitată prin Raportul Secret se transmisese în cadrul Blocului cu aceeași intensitate...