Marius Stan

Motto: „Numai datorită celor fără de speranță ne este dată speranța”—Walter Benjamin

Influenta revistă International Affairs (care apare sub egida Royal Institute of International Affairs) consacra în martie 2014 un număr special acelui eveniment crucial care a fost „The Great War”/„Marele Război”. „Secolul scurt XX”, cum l-a numit Eric Hobsbawm, a început, de fapt, în 1914. Se sfârșea o eră, începea ceea ce același istoric numea „barbarizarea lumii”. Numărul din International Affairs despre care vorbesc aici se deschide cu o reproducere a tabloului lui Paul Klee, Angelus Novus.

Au trecut deci peste 100 de ani de la războiul care pretindea că va termina toate războaiele. Avem astăzi suficiente date pentru o revizitare a temelor, ideilor, simbolurilor care au construit harta mentală a acelui „secol scurt”, început cu un război global și încheiat, în perioada 1989–1991, cu un lanț de revoluții anti-totalitare.

De pildă, ne putem întreba, asemeni lui Alex Danchev (profesor de relații internaționale la University of St Andrews și autor al unor monografii despre Braque și Cézanne, semnatarul unui excelent articol în revista citată): cum ne mai amintim Marele Război și ce (mai) înseamnă pentru noi? Cum poate da arta o formă reprezentărilor noastre despre asemenea evenimente majore? Suntem sau nu condamnați, asemeni lui Paul Bäumer, eroul lui Erich Maria Remarque, la frământarea eternă dată de drama acelui episod definitoriu din istoria umanității? Putem exclama, asemeni lui Paul Fussell, „oh what a literary war!”/„vai, ce război literar!”?

Danchev se ocupa în articolul său de o imagine care a bântuit imaginarul cultural al Europei. Este vorba de acel Angelus Novus, celebrul înger al lui Paul Klee. La acest capital simbolic al ființei spirituale a contribuit din plin și Walter Benjamin, critic literar de geniu și filosof al artei, religiei și istoriei nu mai puțin formidabil, cel care avea să dezvolte o adevărată obsesie pentru desenul nostru (care devine, de fapt, al său Meditationsbild, cum spunea Gershom Scholem), care avea să cumpere lucrarea și să-i dedice un însemnat spațiu hermeneutic în tezele sale despre filosofia istoriei (devenind în același timp esența, sau dificultatea, tezelor sale). Benjamin l-a numit „îngerul istoriei”.

Reproduc aici un pasaj esențial din parabola lui despre Angelus Novus:

„Există un desen de Klee numit Angelus Novus. Înfățișează un înger care pare pe punctul de a se îndepărta de lucrul la care privește. Ochii lui sunt largi, gura este deschisă, aripile sale sunt desfăcute. Astfel trebuie să arate îngerul istoriei. Fața îi e întoarsă către trecut. Acolo unde nouă ne apare un lanț de evenimente, el vede o singură catastrofă, care continuă să adune ruine peste ruine și care le aruncă la picioarele sale. Îngerul ar vrea să rămână, să trezească morții și să refacă întregul care a fost distrus. Dar o furtună suflă dinspre Paradis și i se prinde în aripi; este atât de puternică încât îngerul nu și le mai poate strânge. Această furtună îl împinge în mod irezistibil către viitor, cel către care spatele său este întors, în vreme ce grămada de dărâmături din fața-i crește până la cer. Ceea ce numim progres este această furtună.”

Aceste rânduri au devenit printre cele mai evocate din opera lui Benjamin. Îngerul istoriei, reprezentat de Angelus Novus, este, la rigoare, o imagine dialectică în permanentă mișcare. În actul de vor-stellen (de imaginare sau reprezentare) cerut de text, îngerul ne privește. Benjamin ne spune însă că în vreme ce noi vedem „un lanț de evenimente”, îngerul vede înaintea-i una și aceeași catastrofă, adică nesfârșita criză a umanității.

În concluzie, și nu este deloc una confortabilă, noi suntem ceea ce vede îngerul, adică tocmai catastrofa istoriei. Pentru a vedea totuși ceea ce percepe îngerul, este nevoie să ne rotim privirea, să comitem o reversiune. Desigur, nu este tocmai în spiritul progresului, poate că de aceea ne și este greu să o facem. Îngerul se află în procesul de distanțare de obiectul privirii sale. Cunoașterea lui Angelus Novus apare astfel într-un moment de pericol, ceea ce Benjamin numește clipa cunoașterii posibile. Imperativul lui Walter Benjamin devine: „întoarce-te”! (adică o schimbare radicală de perspectivă). Tot în teza a IX-a, Benjamin atribuie îngerului o relație redemptivă cu fragmentele istoriei. În mod evident, el respinge ideea istoriei ca proces rațional. Faptul că îngerul preferă să rămână cantonat în peisajul ruinelor trecutului, contemplându-le, reprezintă de fapt la Benjamin puterea rememorării trecutului (aceasta este funcția sa redemptivă). Nu intru în discuția despre materialismul istoric, nu face obiectul acestui text. Cert este că Benjamin rămâne în tezele sale, așa cum sesizează și Gershom Scholem, un gânditor metafizic și teologic, chiar dacă utilizează categorii materialiste.

După cum și spunea Danchev, soarta istorică a Marelui Război avea să devină un fel de prequel, în măsura în care cel de-Al Doilea Război Mondial presupune o primă conflagrație. Tot Danchev ne aduce aminte că originea unei opere de artă este parte din fascinația pe care o exercită. Sau, cum ar spune același, Benjamin: aura sa, inepuizabilul ei mister. Acest înger este supraviețuitorul prin excelență al secolului XX (să nu uităm că desenul a trecut prin mâinile unora dintre cei mai de seamă intelectuali ai epocii, Walter Benjamin, Theodor W. Adorno, Gershom Scholem; că a avut o viață clandestină, mai întâi în Germania, apoi Franța, apoi în Statele Unite, din nou Germania și, finalmente, acolo unde se găsește și astăzi, la Muzeul Israel din Ierusalim).

Benjamin avea să se sinucidă la scurt timp după scrierea acelor rânduri despre Angelus Novus. Fusese mai întâi internat într-un lagăr din Burgundia, dar la eliberare, Gestapo era din nou pe urmele sale pentru că germanii ocupaseră Franța. Benjamin își ratează fuga din Europa mistuită de nazism. Este blocat la frontiera dintre Franța și Spania franchistă și-și pune capăt zilelor cu o supradoză de tablete de morfină. Același lucru îl încearcă și Arthur Koestler, dar ratează sinuciderea.

Pe această temă a disperării, a dezrădăcinării și a exilului, tulburătoare și, vai, cât de actuală, rămâne cartea scrisă de Kati Marton, despre soarta unor faimoși evrei maghiari care au reușit în cele din urmă să scape din împresurarea nazistă și să se refugieze în Statele Unite, acolo unde aveau să schimbe fața domeniilor lor. Este vorba de Leó Szilárd (inventator și fizician), Edward Teller (fizician, „părintele bombei cu hidrogen”), Eugene Wigner (fizician și matematician; a împărțit un Nobel în 1963 cu Maria Goeppert-Mayer și J. Hans D. Jensen, pentru contribuția la teoria nucleului atomic), John von Neumann (o adevărată natură enciclopedică, având contribuții esențiale în matematică, fizică, statistică, geometrie, analiză numerică, sisteme de calcul, etc.), Arthur Koestler (celebrul scriitor care, în 1983, avea să-și pună capăt zilelor împreună cu soția sa, după ce, cum amintisem, ratase un gest similar în 1940), Robert Capa (jurnalist de război, primul fotograf de pe țărmul Normandiei în celebra „Zi-Z” a debarcării), André Kertész (reprezentant de seamă al foto-jurnalismului modern), Sir Alexander Korda (regizor), Michael Curtiz (alias Mihály Kertész, regizor).

Benjamin n-a rămas singurul intelectual sceptic cu privire la progres. De asemenea, John Gray, într-o fascinantă carte care sper să apară într-o bună zi și în traducere românească (The Silence of Animals. On Progress and Other Modern Myths, Farrar, Straus and Giroux, 2014), prezintă strămoșul ancestral al umanității drept „o recădere în barbarie a istoriei”. Gray își deschide volumul chiar cu un citat din Arthur Koestler (Întuneric la amiază):

„Cât se poate de civilizatele maimuțe se legănau grațios de pe o cracă pe alta; omul de Neanderthal era necivilizat și legat de pământ. Maimuțele, saturate și jucăușe, trăiau într-o joacă sofisticată, sau prindeau purici într-o contemplare filosofică; omul de Neanderthal călca posomorât în lung și-n latul lumii, izbind cu bâta de jur împrejur. Maimuțele s-au uitat amuzate, în jos, la el, din înălțimea copacilor și au început să arunce cu nuci. Uneori le acapara groaza: mâncau fructe și ofereau plante cu un rafinament delicat; omul de Neanderthal devora carne crudă și măcelărea animalele cu egalii lui. A tăiat copaci care stătuseră mereu în picioare, a mutat pietre din locul lor etern, a încălcat orice lege și tradiție a junglei. El era sălbatic, crud, fără demnitate animală – din punctul de vedere al maimuțelor extrem de civilizate, era o recădere în barbarie a istoriei.”

Revenind la secolul XX, cel scurt al lui Hobsbawm, nu putem să trecem peste constatarea acestei combinații ciudate dintre barbarie și modernitate deraiată (acea încarnare a „diavolului în istorie” pe care o descrie elocvent Vladimir Tismăneanu în cartea omonimă apărută la Humanitas). Barbaria este de fapt o formă a ceea ce Hannah Arendt numea în Men in Dark Times „condiția de a nu (mai) aparține unei lumi”. Planeta noastră. Lumea noastră. Există o calitate seductivă în figura Diavolului, ceva care ne împinge mereu către aneantizarea esenței umanității. Pesimismul lui Benjamin trebuie înțeles în contextul reprezentării acestei ineluctabilități a răului în substanța progresului și modernității. Ceea ce Walter Benjamin numea „timp mesianic” a fost permanent o căutare și o dorință a oamenilor, inclusiv în post-totalitarism. O știm de la Norman Cohn, utopiile revoluționare pariază pe primatul unei speranțe ajunsă la paroxism. Sectele mesianice și profeții iluminați sunt încarnarea anticipativă a acestui Diavol ce va să vie, implacabil…

Îngerul istoriei pare el însuși condamnat la inexorabilitatea acestei sentințe. A privi înapoi în vreme ce ești împins înainte. Singura salvare a noastră, în această formulă existențială fatală, pare a fi doar memoria (funcția redemptivă de care pomeneam discutând tezele lui Benjamin). Este și singura pildă de care avem parte pentru că, altfel, dacă am putea reparcurge anumite episoade istorice, nu am învăța niciodată nimic din ele. Este, iată, inevitabil să trecem prin ele, dar este inevitabil să vrem să nu le repetăm. Acesta este sensul a ceea ce gânditoarea politică Judith Shklar a numit „liberalismul fricii”. Modul în care ațintim privirea, înainte sau înapoi, dictează maniera în care se produce istoria.

Walter Benjamin a simbolizat, ca să folosesc o imagine a Monicăi Lovinescu, o luciditate primejduită, rănită, un fior al solitudinii și o așteptare a unei mântuiri mereu amânată. Nu este de mirare că Paul Celan l-a citit cu intensă pasiune. Aveau multe, foarte multe lucruri în comun. Între acestea, o spaimă că demonizarea timpului istoric poate să se eternizeze. Dacă vreți o imagine a acestei neliniști tragice, priviți un tablou de Anselm Kiefer...

În 30 septembrie 2018, s-a stins din viață remarcabilul istoric american de origine germană Walter Laqueur, cel care și-a câștigat reputația internațională prin numeroase publicații despre național-socialism, Rusia, Războiul Rece, Orientul Mijlociu, Europa, sau terorism. S-a născut în 1921, în Breslau, pe atunci Germania Weimareză, într-o familie de comercianți evrei.

A emigrat în Palestina în 1938, cu puțin timp înainte de Kristallnacht, și a studiat la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Părinții și majoritatea rudelor au pierit în lagărele de concentrare naziste. După război, Laqueur s-a mutat la Londra, acolo unde avea că conducă Institutul de Istorie Contemporană (celebra „Wiener Library”). Mai târziu, avea să lucreze la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale din Washington, un think tank dedicat problemelor de securitate și afacerilor externe. Laqueur a predat la Brandeis (1968–1972) și Georgetown (1976–1988), și a pus bazele studiilor despre terorism. Volumul The Last Days of Europe (2007) l-a consacrat ca pe un puternic euro-pesimist, deși fusese printre puținii care preziseseră recenta criză politică și financiară.

Mai recent, la peste 90 de ani, Laqueur s-a aplecat din nou asupra problemelor și crizelor Uniunii Europene în cartea sa After the Fall (2012). A avut micile lui poziții controversate, în special în privința revizioniștilor din sovietologie, dar a rămas mereu un spirit informat, curios și dispus la noi ipoteze explicative. Per ansamblu, era convins că în goana lor după obiectivitate și adevăr, istoricii ar trebui să rămână modești și mulțumiți cu o „mai bună înțelegere a probabilităților”. Acest text este dedicat memoriei lui Walter.

În urmă cu doi ani, am avut plăcerea să scriu pentru International Affairs o recenzie a ultimei lui mari cărți, Putinism: Russia and Its Future with the West (New York: Thomas Dunne Books, 2015). Fără îndoială, există o abundentă literatură pe marginea regimului lui Vladimir Putin, dar cartea experimentatului istoric Walter Laqueur a furnizat la acea dată o explorare superb documentată și instructivă a mecanismelor intime ale sistemului politic rus, precum și un portret complet studiat al autocratului care deține frâiele puterii de la Kremlin de mai bine de, iată, 18 ani...

De-a lungul timpului, mulți analiști s-au întrebat dacă există într-adevăr o doctrină Putin și, dacă da, din ce este ea alcătuită. Să fie vorba oare de conservatorism naționalist, neo-bolșevism, Eurasianism sau toate trei la un loc? Esențialul volum al lui Laqueur la care mă refer aici discută acest subiect urgent și o face într-un cadru istoric. Asemeni prietenului său apropiat George Mosse, care a studiat cultura nazistă, Laqueur ne avertiza asupra faptului că ideologia unui stat precum Rusia lui Putin nu poate fi redusă la o singură componentă. „Căutarea unei noi doctrine ruse este în mod special unică pentru că existau puține tranziții de la comunism și fiecare a fost diferită, fie că vorbim de China, Vietnam sau Europa de Est” (p. 119), scria autorul care, în timpul Războiului Rece, fusese redactorul fondator al influentei reviste Survey.

Laqueur sugera că putinismul ar fi mai degrabă un construct neconvențional, aproape baroc, amestecând naționalismul, anti-occidentalismul, anumite trăsături care amintesc de fascism („Țara n-a devenit fascistă, chiar dacă s-a mișcat în acea direcție”, p. 120), tentațiile autocratice, militarismul expansionist, bolșevismul rezidual, etc. Combinarea unei nostalgii manipulative pentru stalinism cu un anti-stalinism de fațadă nu poate decât să exacerbeze confuzia exasperantă despre originile și implicațiile fenomenului: „Excesul de anti-stalinism nu este văzut cu ochi buni de către autorități... [și] anumite atitudini care fuseseră prevalente în epoca lui Stalin au devenit din nou acceptabile”. (pp. 106–107)

În mod simptomatic, „doctrina” cunoscută drept putinism este strâns legată de personalitatea „noului Țar” de la Kremlin (spre a apela la titlul biografiei din 2015 a lui Steven Lee Myers). Portretul-robot al „magnatului din Leningrad” a fost reconstruit într-o manieră extrem de vie de către Masha Gessen în The Man Without a Face: The Unlikely Rise of Vladimir Putin, dar așa cum sublinia Walter Laqueur, există o anumită trăsătură în alcătuirea lui Volodia care trebuie avută în vedere atunci când încercăm să elucidăm politica enigmatică a Kremlinului zilelor noastre: o nesiguranță fundamentală și adaptabilitatea la condiții nefavorabile, cu alte cuvinte, un complex de inferioritate tradus în opusul său, adică nevoia de dominație și control.

Stilul politic al lui Putin este consecința directă a straniei lui alchimii psihologice. Vladimir Putin și-a procurat în mod deliberat această morgă „gri”, de „om fără față” (p. 110), de-a lungul carierei sale în KGB. Tot el și-a perfecționat această mască în luptele dramatice pentru succesiunea lui Boris Elțîn. În mod paradoxal, aroganța lui Putka derivă din modestia lui de paradă iar „intendența” sa politică este în mod deliberat decolorată. Pe scurt, președintele rus întruchipează o ambiguitate viclean construită.

Nu putem pătrunde sursa puterii politice de la Kremlin în absența unei înțelegeri profunde a gândirii lui Vladimir Putin (La pensée Poutine, cum spunea în urmă cu trei ani istoricul francez Alain Besançon, într-un articol pentru revista Commentaire). Știm că autocratul este obsedat de istorie, un subiect atins de Laqueur și în acest ultim volum pe care l-a scris. Înțelegerea comportamentului lui Putin în ultimii ani, inclusiv respingerea vehementă a Revoluției din Ucraina din 2014 și invazia Crimeii, presupune identificarea mentalului său autoritar, incluzând convingerea că puterea naște drepturi speciale. La toate acestea se adaugă machismul narcisist, grandilocvența de operetă, pugilismul verbal și convingerea fermă că îi revine lui misiunea de a mântui Rusia.

Putin nu este un doctrinar sofisticat. Principalele lui idei provin din surse eterogene precum profetul imperialismului eurasianist, anti-liberalul turbat Aleksandr Dughin, și filosoful ultra-naționalist Ivan Ilin: „Ilin fusese bine cunoscut de emigrația rusă din anii 1920 și 1930, apoi uitat și redescoperit abia recent. Republicat pe larg în anii din urmă, a fost citat adesea de Putin în discursuri și articole, precum și de alte figuri tutelare apropiate lui. Așa cum spunea ministrul rus al dezvoltării regionale: «Cererea pentru ideile sale în Rusia de azi este atât de mare încât ai sentimentul că Ivan Ilin este contemporanul nostru »”. (p. 178) Vladimir Putin se simte ca acasă în cultul imnurilor și marșurilor imperialiste, în doctrinele rasiste care inspiră, în anumite feluri, proiectul eurasianist. Acțiunile lui politice par impregnate de un spirit cvasi-religios, de ceea ce un alt idol și apostol al eurasianismului, „Spengler-ul rus” Lev Gumilev, a numit, cu aroganță, passionarnost'. „Pasionaritatea [caracteristică psihologică: abilitatea, dar și nevoia de a schimba contextul, atât cel social, cât și cel natural, adică distrugerea inerției de ansamblu a unui mediu] poate însemna disponibilitatea unei națiuni sau a unui grup de oameni de a face sacrificii în numele convingerilor”, conchidea Laqueur. (p. 9)

Pe de altă parte, modul de raportare la trecut este elocvent pentru calea pe care anumiți lideri și adepții lor o apucă. Demagogia politică putinistă, auto-centrată și auto-definită, pare să-i contamineze din ce în ce mai tare pe liderii din fostele state comuniste, din România, Ungaria și până în Polonia. Altfel spus, asistăm la un recul neo-autoritar având Rusia care prim suspect ce dă tonul corului antiliberal. Conceput astfel, putinismul este mai mult decât o doctrină: este mitul politic al unui viitor luminos, direct legat de un trecut idealizat, mistificat și romantizat.

Superb documentatul (ultim) volum al lui Walter Laqueur ne ajută astfel să înțelegem natura unui fatal „ism” post-totalitar (putinism) ca pe un conglomerat ideologic care exprimă emoții, sentimente și aspirații populiste, adesea xenofobe. În cuvintele regretatului istoric, acestea sunt „principiile de bază ale convingerii”, cele care motivează, inspiră și mobilizează anumite strategii politice, altfel imposibil de înțeles, precum aventura din Crimeea.