Marius Stan

Motto: „Despre lucrurile pe care oamenii le-au făcut cu pasiune nu se poate scrie fără pasiune.” - Richard Pipes

Două au fost marile iubiri din viața lui Lenin. Prima, definitivă, absolută, non-negociabilă, s-a numit Revoluția. A iubit Revoluția așa cum un adolescent se dedică unei passione d’amore, cu toată ființa sa. I-a subordonat totul: prietenii (ruptura cu Iuli Martov), loialități (ruptura cu Gheorghi Plehanov), atașamente ce păreau inoxidabile. A murit crezând în cauza revoluționară, în pofida tuturor semnelor rău-prevestitoare. A doua mare iubire s-a numit Inessa Armand (1874-1920). Pasiunea pentru Revoluție s-a consumat în maelstrom-ul istoriei buimăcitoare a secolului pe care l-a influențat mai puternic ca orice alt personaj politic. Nu știm dacă dragostea pentru Inessa Armand s-a consumat și fizic. Lenin era un pudibond și, în fond, un inhibat. Nu era singurul: venea din specia lui Rahmetov, eroul revoluționar din romanul pedagogic Ce-i de făcut? al lui Cernîșevski.

În privința Nadejdei Krupskaia, să spunem că a fost vorba de o solidaritate de idealuri, de devotamentul maniacal al acesteia pentru cel pe care îl socotea geniul Revoluției. Micul lor apartament din Geneva a fost, în anii exilului, centrul unei continue conspirații. Krupskaia a fost, mai presus de orice, ființa în care Vladimir Ilici avea încredere totală, în raport cu care nu avea niciun secret. Micro-cosmosul bolșevic era unul al conjurației, al planurilor secrete, al numelor conspirative și al mesajelor scrise cu „cerneală simpatică”. Amintirile lui Nikolai Valentinov, carte esențială pe subiect, depun mărturie în acest sens. Tot Valentinov vorbește și despre colosala influență a Nadejdei Konstantinovna. Era extrem de primejdios să cazi în dizgrația ei, urmau fulgerele lui Lenin…

Istoricul Bruce Mazlish, autorul unei pătrunzătoare cărți apărută la Basic Books în 1976 și re-editată acum patru ani, The Revolutionary Ascetic: Evolution of a Political Type (Transaction Publishers, 2014), considera că revoluționarul ascetic reprezintă un arhetip politic autentic, ilustrat mai ales de figuri precum Cromwell, Robespierre, Lenin și Mao Zedong: „Ascetul revoluționar ideal [este] cineva care și-a identificat narcisismul cu o abstracțiune și care este capabil să evite contratransferurile [psihologic vorbind] către adepții săi și să-i controleze prin intermediul «sugestiei». El este, de asemenea, «ascetic» în sensul uzual al termenului: anume, el se abține de la «vin, femei și muzică»” (pp. 28-29, op. cit.). În această cheie, se poate spune, revoluționarul ascetic poate afișa dragoste - spre exemplu - pentru mase, proletariat (etc.), dar capacitatea lui de a stabili relații cordiale cu oameni în carne și oase rămâne limitată.

Dacă acceptăm explicația de natură psiho-istorică și psiho-biografică, atunci relația dintre Vladimir Ilici Lenin și Inessa Armand apare cu atât mai paradoxală și mai fascinantă. Iar dacă mai adăugăm acestei rețete și definiția adeptului fanatic, via Eric Hoffer, adică cel ce nutrește un fel de pasiune arzătoare pentru autorenunțare și care ajunge să-și sacrifice propria viață în numele unei cauze, atunci realizăm de îndată că prezența Inessei Armand în biografia fondatorului bolșevismului reprezintă o excentricitate a firii.

Deși vizibil agasat de subiectul sexualității, Vladimir Ilici și-a expus totuși, în anumite ocazii, teoriile cu privire la relațiile dintre bărbați și femei. A făcut-o, de pildă, și în 1920 (anul morții Inessei), cu Clara Zetkin, atunci când aceasta l-a intervievat asupra „chestiunii femeilor”. Citez din Lenin: „…Deși nu sunt altceva decât un ascet posac, așa-zisa «nouă viață sexuală» a tinerilor - și uneori a celor în vârstă - îmi pare adesea a fi pur și simplu burgheză, o extensie a bordelurilor burgheze. Acest lucru nu are nimic de-a face cu dragostea liberă așa cum o înțelegem noi, comuniștii. Trebuie să fii la curent [îi spune Clarei Zetkin] cu faimoasa teorie conform căreia, în societățile comuniste, satisfacerea dorințelor sexuale, a dragostei, este la fel de simplă și neimportantă precum a bea un pahar cu apă.”

În mod cert, tribunul bolșevic avea o imagine reprimată despre sexualitate. Așa se explică, poate, și reacția lui aspră, după 1917, față de Alexandra Kollontai, care, în opinia sa, întrecuse limitele cuviinței. Însăși relația lui cu Inessa Armand nu poate fi încadrată în ceea ce înțelegem astăzi printr-o relație de amor, cunoscând atât personalitatea lui Lenin, repulsia lui înnăscută pentru orice tip de vulgaritate (cuvintele lui Troțki), cât și relațiile de familie, viața alături de soția lui, Nadejda Krupskaia, sau propriile lui precepte despre sexualitate sintetizate în teoria „paharului cu apă”. Krupskaia a acceptat-o pe Inessa Armand, după toate datele biografice existente, iar cele două au fost singurele femei semnificative din viața liderului bolșevic.

Cum se face trecerea de la încercarea de a „mântui” umanitatea prin intermediul eliberării proletariatului (situație în care persoanele reale devin orice, numai libere nu), la „mântuirea” aceleiași umanități printr-o politică adecvată și comprehensivă a modernității?

În Lukács Reappraised, colecția de eseuri din 1983, Ágnes Heller este cât se poate de explicită. De asemenea, este deopotrivă delicată, în măsura în care nimeni nu poate reparcurge cu maximă obiectivitate relația cu fostul mentor. Pentru Heller, exilată în „mentalul occidental” al anilor 1980 (la propriu și la figurat), „dogmatismul aproape sublim” al lui Lukács (așa cum îl descrie în termeni absoluți Leszek Kołakowski) este dificil de anatomizat și/sau anatemizat. Cu alte cuvinte, este aproape infernal de împăcat obsesia de tinerețe a lui Lukács („posibilitatea de a trăi o viață lipsită de alienare”, așa cum i-o descrie un alt fost discipol, György Márkus) cu ulteriorul elogiu delabrat adus politicilor lui Stalin de control total exercitat în numele unei perversiuni dialectice. „A cădea la pace cu așa ceva”, iată dificultatea foștilor discipoli lukácsieni! Cu aceste date esențiale, putem înțelege mai bine (deși poate niciodată complet) „paricidul” și „apostazia” ideatic/ă. Dificultatea nu constă doar în „despărțirea afectivă”, ci în însăși natura complexă, ambiguă, enigmatică, a lui Georg Lukács. Foștii săi discipoli au pus întrucâtva bazele unei asemenea necesare reevaluări, dar o înțelegere (dublată de analiză) completă a operei celui citat lipsește, încă…

Întreg efortul apostaziei la Heller este remarcabil. Pe linia acestei rupturi dublată de tensiunile inerente, avem de-a face inclusiv cu parcurgerea unui fel de „moment psihologic” extra-ordinar: de la o gânditoare cu puternice rădăcini și influențe marxiste, fostă discipolă a lui Lukács și reprezentantă de seamă a Școlii de la Budapesta (la rându-i un curent de idei trecut printr-un marxism umanist, apoi printr-un liberalism de opoziție, prin varii apostazii și metamorfozări datorate reprezentanților Heller, Fehér, Márkus, Vajda, etc.), la una puternic arendtiană și, în orice caz, „dezvrăjită”.

Teoria sa asupra modernității capătă un contur mai clar abia în anii 1980 (Class, Modernity, Democracy, 1983; The Power of Shame: A Rational Perspective, 1985). Noțiunea de „nemulțumire” (de insatisfacție, dacă vrem) pe care marxismul o transforma în cele din urmă în alienare, este preluată de Heller și pusă să lucreze în folosul modernității: pentru ea, departe de a fi o meteahnă care trebuie extirpată ori înlăturată, nemulțumirea devine chiar motorul modernității. „Dinamismul modernității este dat de faptul că aceasta generează mai multe nevoi decât poate satisface”. Cu acest tip de gândire, cred că Heller își câștigă definitiv eticheta liberală. Ruptura de marxism este totală și evidentă. Nemulțumirea/ insatisfacția nu sunt pentru Ágnes Heller fenomene necesar înlăturabile, cum ziceam. Ea nu neagă efectele dureroase născute din incapacitatea de a satisface nevoile tuturor, dar, în același timp vede în această stare de lucruri motorul esențial al schimbării și al dinamicii sociale în general. În interiorul acestui aparat critic cred că trebuie înțeleasă și condiția umană la Ágnes Heller (de inspirație arendtiană, dar mai ales de inspirație liberală).

Ágnes Heller cunoaște personal, intim și dureros ororile totalitarismelor secolului XX. Cunoaște atât nazismul (tatăl său moare la Auschwitz), cât și comunismul de tip stalinist-exterminist-exclusivist (începând cu anii 1970, atât ea, cât și ceilalți membri ai fostei Școli budapestane devin victimele persecuției politice, în special după moartea mentorului—1971). Urmează exilul în Australia, alături de soțul ei (Ferenc Fehér), dar codul totalitarist fusese în sfârșit înțeles și „spart”.

Experiența contează. Fie directă sau indirectă, ea devine o circumstanță auxiliară! Heller a fost permanent o umanistă, una de tipul clasei de mijloc comode, retrase, boeme, suficiente. Cu toate acestea nu a deplâns niciodată soarta modernității și aneantizarea vechilor habitudini, pentru că le-a înțeles rostul. Refuză, pur și simplu, cum spun alți autori, să întoarcă spatele achizițiilor cu adevărat emancipatorii ale modernității. Într-un fel, ea asumă că modernitatea (lucru pozitiv) vine „la pachet” cu anumite costuri. Iar în pofida metehnelor acesteia — în fața cărora nu închide ochii, dar le subsumează valorii mai mari, mai generoase —, Heller concede că omul modern este demn de și îndreptățit la un anumit tip de aspirație, putere și prestigiu, toate legitime. Vorbim, în fond, despre cineva care a cunoscut profund cele două mari familii, de stânga și de dreapta, și care a ales, tocmai datorită acestei cunoașteri temeinice, un anumit tip de transformare. Din nou, Ágnes Heller „s-a ales pe sine”…