Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Foarte puține cărți ale secolului XX au fost la fel de provocatoare ca romanul 1984 al lui George Orwell. Pentru el, cartea se dorea o satiră politică („într-un fel, o fantezie”) menită să reflecte decepția autorului față de prezent (povestea a fost scrisă în 1947–1948), precum și teama sa de viitor. Departe de a ceda misticismului violenței, vocea lui Orwell acționează ca un semnal de alarmă, deplânge decesul valorilor liberale și eterna cizmă totalitară care strivește ființa umană.

Încercând, apoi, să ghicească ce va urma după barbaria unor maeștri ai inumanității precum Hitler și Stalin, autorul ne obligă să simțim prin toți porii incertitudinea acestui ce va să vie. Desigur, teama lui morbidă față de un viitor totalitar își are originea în experiența directă a Războiului Civil Spaniol, acolo unde a luptat el însuși în 1937, de partea cauzei socialiste. Pe frontul catalan, în Barcelona, Orwell a fost martorul direct al unei eșuate lovituri de stat a comuniștilor, care au încercat să-și strivească aliații de stânga în loc să se coalizeze spre a lupta împotriva fasciștilor lui Francisco Franco. Experiența sa în războiul civil stă, de altfel, la baza cărții Omagiu Cataloniei, publicată inițial în 1938.

Deziluzionat de atâta vrajbă și rănit el însuși pe front, Orwell se întoarce acasă în Anglia convins că va urma un război major. Această teamă nedeslușită legată de inevitabilitatea unei calamități este cel mai bine reflectată în romanul său O gură de aer. Personajul principal, George Bowling, personificarea unui John Bull de secol XX, este cât se poate de obsedat de posibilitatea unor raiduri aeriene și a violenței totalitare: „Totul se va întâmpla. Toate lucrurile pe care le-ai refulat, lucrurile de care ești terifiat, lucrurile despre care îți spui că sunt doar un coșmar sau se întâmplă doar în alte țări. Bombele, tricourile colorate, sloganurile, fețele enorme, mitraliere împroșcând de pe geamurile dormitoarelor... Nu există nicio scăpare.”

Nici măcar victoria Aliaților împotriva fascismului în Al Doilea Război Mondial nu l-a lecuit de pesimismul său proverbial. În 1945, Orwell a publicat Ferma animalelor, o alegorie care sondează tema trădării revoluționare. Animalele vestesc o societate egalitară, dar, în timp, porcii ajung să trădeze revoluția. Conduși de Napoleon (Stalin), porcii susțin că dacă toate animalele sunt egale, unele sunt mai egale ca altele. Astfel, revoluția sfârșește în exploatare, deși animalele nu sunt întru totul conștiente de condiția lor pentru că memoria li s-a estompat. Ferma animalelor este despre istoria anilor 1940. Jocul de cărți dintre oameni și animale de la sfârșitul romanului vrea să reprezinte Conferința de la Teheran, care a debutat pe 28 noiembrie 1943, în urmă cu exact șaptezeci și cinci de ani. Morala Fermei este aceea că revoluția a devenit o nouă formă de tiranie, distinsă de cele care i-au premers doar printr-o mai mare eficiență a stăpânilor și metodelor lor. Dar succesul acestui nou despotism naște și posibilitatea unui viitor totalitar pentru întreaga omenire. Așa cum demonstrează jocul de cărți, domnul Pilkington, reprezentantul oamenilor, nu este moral superior lui Napoleon sau locotenenților acestuia.

Altfel spus, Orwell era convins că liderii occidentali, cel puțin în fazele incipiente ale Războiului Rece, erau la fel de corupți de putere precum omologii lor ruși, și că vărsarea de sânge din timpul războiului nu-i vindecase de racilele politice pe care scriitorul-jurnalist englez le detectase încă din anii 1930. Chiar și așa, în eseurile sale, Orwell mărturisea o formă de rezistență: „Cred că omul trebuie să continue lupta politică așa cum doctorul trebuie să încerce să salveze viața pacientului care probabil va muri oricum”. Menține așadar un licăr de speranță cu privire la remediul pentru maladiile culturii politice a vremii lui. Într-un eseu adesea neglijat, Toward European Unity, scris în 1947 în timp ce lucra la romanul 1984, Orwell descria trei scenarii ale viitorului. În primul scenariu, Orwell discuta un posibil atac preventiv al Americii împotriva Uniunii Sovietice, deși nu era pe deplin convins că se va petrece în realitate. În al doilea scenariu, susținea că „războiul rece” poate continua până când rușii obțin bomba atomică. Finalul, în această ipotetică situație, n-ar fi decât ciuperca atomică și distrugerea civilizației, urmate de peisajul post-apocaliptic clasic. Însă Orwell miza cel mai tare pe un al treilea scenariu:

„Teama de bomba atomică și alte arme care vor apărea va fi atât de mare încât toată lumea se va abține din a le folosi. Aceasta îmi pare cea mai rea posibilitate dintre toate. Ar însemna împărțirea lumii între două sau trei superputeri, incapabile să se cucerească una pe alta și imposibil de răsturnat printr-o rebeliune internă. După toate probabilitățile, structura lor va fi ierarhică, cu o castă semi-divină la vârf și sclavie la bază, iar distrugerea libertății va depăși tot ce a văzut omenirea până acum. Civilizațiile de acest tip pot rămâne statice pentru mii de ani”.

Există, în mod clar, destulă similitudine între această predicție funestă și politica internațională descrisă în 1984. Dar este la fel de important de observat că George Orwell nu vede emergența unui astfel de sistem de putere ca inevitabilă. Cea mai bună soluție—credea el—pentru prevenirea ororilor unei astfel de lumi viitoare ar fi ca o mare regiune—precum Europa—să recurgă, din punct de vedere politic, la o formă de socialism democratic. Un astfel de stat—se arăta el convins—nu doar că ar oferi un model paralel pentru un viitor „mai uman”, dar ar acționa și ca un bastion împotriva tendințelor totalitare. Chiar și așa, scriind 1984, Orwell lăsa deschisă posibilitatea transformării ficțiunii în realitate...

Exceptându-i pe „inventatorii” elvețieni, nu au existat vreodată grupuri independente dadaiste. Acest curent a apărut mai degrabă ca acompaniament și stimul pentru alte tendințe avangardiste. Dadaiștii au preferat faptele unice de viață în defavoarea operelor de artă consacrate, prin urmare este și dificil să-i asociem cu lucrări anume. Mai mult sau mai puțin dadaiste au fost poemele în română ale unor Tristan Tzara și Urmuz, precum și producțiile artistice ale următoarelor grupuri: rus, polonez, ucrainean, futurismul lituanian, futurismul-constructivist leton al grupului Trauksme („alertă”), imagismul, activismul leton, zenitismul croat, poetismul ceh și suprarealismul sârb. Un al doilea val dadaist, anticipând și, mai apoi, acompaniind constructivismul, a fost în special reprezentat și consistent în literatura maghiară, acolo unde, după suprimarea Republicii Sovietice Ungare din 1919, convențiile și așteptările sociale fuseseră într-atât de mult zdruncinate încât dadaismul a devenit influent și în literatura proletcultistă.

Despre Urmuz, promotorul prozei absurde în România, care s-a stins din viață pe 23 noiembrie 1923, la București, s-a vorbit încă din 1910, 1912, când apăreau și primele publicații avangardiste de la noi. În Antologia literaturii române de avangardă a lui Sașa Pană, Urmuz apare ca un melanj ciudat între Jarry, Kafka și suprarealism. În orice caz, principalul eveniment literar din epocă avea să fie înființarea revistei Simbolul, în 1912, de către S. Samyro (Tristan Tzara) și I. Iovanaki (Ion Vinea). Și deși poezia lui Tzara publicată în România înainte de 1916 a fost inspirată de simbolism, există suficiente accente dada în experimentele sale lingvistice. Ceea ce a urmat, pe scurt, ține de aceste borne cronologice: 1922, apariția unui al doilea grup în jurul Contemporanului lui Ion Vinea, o revistă care avea să cadă sub vraja constructivismului; 1928, revista lui Sașa Pană Unu, conținând toate mișcările de avangardă; în fine, 1944–1947, avangardismul postbelic, care a adus pe scenă a doua generație de suprarealiști. Antologia lui Pană rămâne una din cele mai importante surse de dadaism, suprarealism, ermetism, integralism (replica românească a constructivismului), futurism și, desigur, urmuzism, din literatura română.

În Europa Centrală și de Est, la fel ca în cea Occidentală, principala calitate a Dadaismului a fost aceea că a distrus complet imaginea pe care arta o avea despre sine, despre lume și om. În perioada eroică a avangardei, arta, care în procesul de diviziune a muncii devenise din ce în ce mai izolată, a fost obligată să-și recunoască inconsistența propriei poziții. Pierzându-și, una după alta, funcțiile mitologică, religioasă, decorativă și recreativă, arta s-a trezit peste noapte inutilă, înconjurată de ură și ostracizată de către societate. Și iată cum a ajuns dadaismul la una din cele mai radicale concluzii ale sale: a proclamat decesul artei, sau, mai degrabă, amalgamarea sa completă cu viața. Dar ca să asiguri egalitatea perfectă dintre viață și artă, era nevoie ca mai întâi s-o demitizezi pe cea de-a doua. În acest scop, dadaiștii s-au folosit de întreg arsenalul artistic, scoțând astfel la iveală factorul determinant al creației: intenția, scopul! Cum fiecare fenomen din realitate poate fi luat drept intențional, avangardiștii au crezut că prin acest subterfugiu au recucerit realitatea pe care o simțeau pierdută.

Dadaiștii au demonstrat identitatea dintre viață și artă nu doar prin reducerea propriei arte la o goliciune și stare brută naturală, ci și prin renunțarea la funcția și propriul sens al vieții, într-o manieră artistică. De aici, poate, și multele scandaluri și extravaganțe, dorința lor de a șoca audiențele. Spre exemplu, futuriștii ruși se plimbau pe stradă cu fețele vopsite, poetul danez Emil Bønnelycke își acompania lecturile cu focuri de armă, iar spaniolul Rafael Alberti, ținând într-o mână un porumbel, în cealaltă o umbrelă, își recita versurile în fața studentelor unei școli de fete.

Așa cum Dadaismul a redus arta la viață, tot așa l-a redus pe artist la un clovn care pășește țanțoș pe ruinele valorilor lumii moderne. Dacă toate afirmațiile despre personalitate sunt incerte, atunci nu rămâne nimic altceva decât hazard, țâfnoșenie și nesăbuință. Numai că această lipsă de însemnătate, această tăcere asurzitoare nu este nicidecum escatologia întunecată a catastrofismului. Din contră, ea a dus la eliberarea vieții și a artei din chingile propriei rigidități, a legitimat buna dispoziție și petrecerile ca ieșire din cotidian, a promovat gluma, mascarada, autoironia, viziunea grotescă.

Dadaismul credea într-o singură valoare: în promovarea unei vieți cât mai ciudată, mai sălbatică, mai animată și mai desfrânată prin noi și noi idei - regula de aur a fanteziei. În Europa Centrală și de Est, acolo unde Dadaismul a fost „partenerul tăcut” al altor tendințe, acest adesea „extatic” program de bună-dispoziție și-a croit calea spre alte concepte, cu mult mai însemnate social, precum futurismul (acolo unde a ajutat la răspândirea optimismului general). Acest fel de „a fi cu inima ușoară” al Dadaismului, alături de iconoclasmul laic și devoalarea explicită a intențiilor artistice, constituie cele mai importante moșteniri ale sale.

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG