Foarte puține cărți ale secolului XX au fost la fel de provocatoare ca romanul 1984 al lui George Orwell. Pentru el, cartea se dorea o satiră politică („într-un fel, o fantezie”) menită să reflecte decepția autorului față de prezent (povestea a fost scrisă în 1947–1948), precum și teama sa de viitor. Departe de a ceda misticismului violenței, vocea lui Orwell acționează ca un semnal de alarmă, deplânge decesul valorilor liberale și eterna cizmă totalitară care strivește ființa umană.
Încercând, apoi, să ghicească ce va urma după barbaria unor maeștri ai inumanității precum Hitler și Stalin, autorul ne obligă să simțim prin toți porii incertitudinea acestui ce va să vie. Desigur, teama lui morbidă față de un viitor totalitar își are originea în experiența directă a Războiului Civil Spaniol, acolo unde a luptat el însuși în 1937, de partea cauzei socialiste. Pe frontul catalan, în Barcelona, Orwell a fost martorul direct al unei eșuate lovituri de stat a comuniștilor, care au încercat să-și strivească aliații de stânga în loc să se coalizeze spre a lupta împotriva fasciștilor lui Francisco Franco. Experiența sa în războiul civil stă, de altfel, la baza cărții Omagiu Cataloniei, publicată inițial în 1938.
Deziluzionat de atâta vrajbă și rănit el însuși pe front, Orwell se întoarce acasă în Anglia convins că va urma un război major. Această teamă nedeslușită legată de inevitabilitatea unei calamități este cel mai bine reflectată în romanul său O gură de aer. Personajul principal, George Bowling, personificarea unui John Bull de secol XX, este cât se poate de obsedat de posibilitatea unor raiduri aeriene și a violenței totalitare: „Totul se va întâmpla. Toate lucrurile pe care le-ai refulat, lucrurile de care ești terifiat, lucrurile despre care îți spui că sunt doar un coșmar sau se întâmplă doar în alte țări. Bombele, tricourile colorate, sloganurile, fețele enorme, mitraliere împroșcând de pe geamurile dormitoarelor... Nu există nicio scăpare.”
Nici măcar victoria Aliaților împotriva fascismului în Al Doilea Război Mondial nu l-a lecuit de pesimismul său proverbial. În 1945, Orwell a publicat Ferma animalelor, o alegorie care sondează tema trădării revoluționare. Animalele vestesc o societate egalitară, dar, în timp, porcii ajung să trădeze revoluția. Conduși de Napoleon (Stalin), porcii susțin că dacă toate animalele sunt egale, unele sunt mai egale ca altele. Astfel, revoluția sfârșește în exploatare, deși animalele nu sunt întru totul conștiente de condiția lor pentru că memoria li s-a estompat. Ferma animalelor este despre istoria anilor 1940. Jocul de cărți dintre oameni și animale de la sfârșitul romanului vrea să reprezinte Conferința de la Teheran, care a debutat pe 28 noiembrie 1943, în urmă cu exact șaptezeci și cinci de ani. Morala Fermei este aceea că revoluția a devenit o nouă formă de tiranie, distinsă de cele care i-au premers doar printr-o mai mare eficiență a stăpânilor și metodelor lor. Dar succesul acestui nou despotism naște și posibilitatea unui viitor totalitar pentru întreaga omenire. Așa cum demonstrează jocul de cărți, domnul Pilkington, reprezentantul oamenilor, nu este moral superior lui Napoleon sau locotenenților acestuia.
Altfel spus, Orwell era convins că liderii occidentali, cel puțin în fazele incipiente ale Războiului Rece, erau la fel de corupți de putere precum omologii lor ruși, și că vărsarea de sânge din timpul războiului nu-i vindecase de racilele politice pe care scriitorul-jurnalist englez le detectase încă din anii 1930. Chiar și așa, în eseurile sale, Orwell mărturisea o formă de rezistență: „Cred că omul trebuie să continue lupta politică așa cum doctorul trebuie să încerce să salveze viața pacientului care probabil va muri oricum”. Menține așadar un licăr de speranță cu privire la remediul pentru maladiile culturii politice a vremii lui. Într-un eseu adesea neglijat, Toward European Unity, scris în 1947 în timp ce lucra la romanul 1984, Orwell descria trei scenarii ale viitorului. În primul scenariu, Orwell discuta un posibil atac preventiv al Americii împotriva Uniunii Sovietice, deși nu era pe deplin convins că se va petrece în realitate. În al doilea scenariu, susținea că „războiul rece” poate continua până când rușii obțin bomba atomică. Finalul, în această ipotetică situație, n-ar fi decât ciuperca atomică și distrugerea civilizației, urmate de peisajul post-apocaliptic clasic. Însă Orwell miza cel mai tare pe un al treilea scenariu:
„Teama de bomba atomică și alte arme care vor apărea va fi atât de mare încât toată lumea se va abține din a le folosi. Aceasta îmi pare cea mai rea posibilitate dintre toate. Ar însemna împărțirea lumii între două sau trei superputeri, incapabile să se cucerească una pe alta și imposibil de răsturnat printr-o rebeliune internă. După toate probabilitățile, structura lor va fi ierarhică, cu o castă semi-divină la vârf și sclavie la bază, iar distrugerea libertății va depăși tot ce a văzut omenirea până acum. Civilizațiile de acest tip pot rămâne statice pentru mii de ani”.
Există, în mod clar, destulă similitudine între această predicție funestă și politica internațională descrisă în 1984. Dar este la fel de important de observat că George Orwell nu vede emergența unui astfel de sistem de putere ca inevitabilă. Cea mai bună soluție—credea el—pentru prevenirea ororilor unei astfel de lumi viitoare ar fi ca o mare regiune—precum Europa—să recurgă, din punct de vedere politic, la o formă de socialism democratic. Un astfel de stat—se arăta el convins—nu doar că ar oferi un model paralel pentru un viitor „mai uman”, dar ar acționa și ca un bastion împotriva tendințelor totalitare. Chiar și așa, scriind 1984, Orwell lăsa deschisă posibilitatea transformării ficțiunii în realitate...
