Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Revelații post-revoluționare...

Sensul mai larg al momentului 1989 a fost că nimeni (nici măcar comuniștii) nu mai credea că Istoria se află de partea socialismului. Întregul aparat doctrinar de extracție marxistă își pierduse forța de atracție. 1989 a avut implicații enorme și în afara Europei, din Cuba până în Afganistan. În noaptea de Revelion a aceluiași an, un purtător de cuvânt al guvernului chinez comenta pe marginea „pierderii” recente a României, singurul aliat al Chinei în Europa, și anunța că Istoria urmează, de fapt, un traseu zigzagat. Numai că nu existase niciun fel de șerpuire în scrierile lui Marx și Engels, ci doar o singură cale spre progres. E cu atât mai ironic faptul că prima revoluție proletară de succes a fost una anti-socialistă și a debutat pe un șantier naval care purta numele lui Vladimir Ilici. Ne gândim, desigur, la acea revoluție care a adus Solidaritatea la putere în Polonia, în august 1989. Timpul își are propriile revanșe...

Începând cu 1917–1918, atunci când devenise clar că revoluția bolșevică din Rusia va fi de durată și atunci când partidele socialiste deveniseră principalele formațiuni de opoziție în mai multe țări din Europa de Vest, în mintea unora au prevalat anumite ipoteze. Una dintre acestea a fost că inițiativa privată îi favorizează pe bogați, iar socialismul pe cei săraci. În 1989, din Europa Centrală și până în Vietnam, socialismul a fost expus pentru ceea ce este: un sistem care pauperizează și de care săracii încearcă să scape. Acest mit a fost, de fapt, și cel mai greu de explicat, pentru că—nu-i așa!?—socialismul era cel care promisese, pentru prima dată în istorie, sfârșitul sărăciei și înrobirii. Revoluția lui Lenin promisese că omenirea va trăi mai bine, o pretenție care fusese cândva incontestabilă. Evident, condiția precară a Uniunii Sovietice, cel puțin atunci când nu mai putea fi mascată, era pusă pe seama secolelor de opresiune țaristă.

1989 a schimbat toate acestea și le-a așezat într-o matrice naturală. Ceea ce știau cetățenii celor șase țări care aleseseră libertatea între august și decembrie 1989 (Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria și România) era că socialismul naște sărăcie și protejează, cum n-o face nimic altceva, privilegiile unei elite îmbuibate, precum familiile lui Erich Honecker în RDG sau Nicolae Ceaușescu în România. Vorbim de o lume a vilelor secrete, a garderobelor ce o eclipsau până și pe cea a Evitei Perón, a banchetelor obscene. Privilegiul socialist devenise o realitate familiară popoarelor opresate ale Europei de Est cu mult înainte ca Occidentul să sesizeze ceva.

Același privilegiu dăduse naștere, mai ales în anii ’60 și ’70, singurei reacții posibile din partea celor forțați să trăiască dincolo de Cortina de Fier: bancurile! „Capitalismul este asuprirea omului de către om, sub socialism este exact invers”. Genul acesta de glume a echivalat cu supraviețuirea spiritului. Sub camuflajul unui vocabular republican, socialismul Europei de Est a recreat sistemul țarilor ruși și al casei franceze de Bourbon. O monarhie secretă, rezervată celor puțini, și o Elena Ceaușescu în pantofi cu diamante purtați la petrecerile rezervate elitei roșii...

Mulți au încercat să explice că nu asta înseamnă socialismul, însă nimeni din Europa de Est nu mai părea dispus să creadă în povești. Devenise important ca și Occidentul să înceteze a mai crede în basmele contrafăcute ale secolului XX. Au fost tocmai economiile de comandă cele care au creat condițiile nașterii unor elite auto-intitulate și ale menținerii privilegiului. Ce fel de sistem competitiv ar fi permis ceva similar? Așa-zisa Casă a Poporului, născută din imaginația maniacului de la București, plină de camere cu podele de marmură pe care prezumatul popor nu le văzuse nici măcar o dată înainte de 1989, era chintesența acestui tip de perversiune semantică. Adevăratul adversar al privilegiului capitalist nu era socialismul, așa cum se convinseseră milioane pe propria lor piele. Economia de stat era cea care prezervase măreția și privilegiile care acompaniază, de obicei, lăcomia capitalistă. Întrebarea la care încă mai căutăm răspuns este de ce ar fi putut cineva să creadă, vreodată, acest lucru?

Dar nimic din toate revelațiile post-revoluționare nu poate consola milioanele de central și est-europeni eliberați de socialism în ultimele luni ale anului 1989. Toți aceștia suferiseră cu mult mai mult decât pauperizare. Fuseseră obligați să ducă existența umilitoare a omului supus, supraviețuind doar prin tăcere și inventivitate. Bucuria lor fusese îmbibată în amărăciune. Există realități dincolo de cuvinte și nume, și ele trebuie amintite permanent. Guvernele care au căzut în 1989 în Europa de Est nu erau doar corupte și ineficiente. Ele erau, de fapt, organizații criminale, moștenitoarele unei tradiții marxist-leniniste dedicată exterminării de clasă și de rasă, la o scară nemaîntâlnită.

Marius Stan blog image
Marius Stan blog image

Motto: „Ura oamenilor va trece și dictatorii mor, iar puterea pe care au luat-o de la popor se va întoarce la popor. Și atâta vreme cât oamenii mor, libertatea nu va pieri niciodată.”— Charlie Chaplin (n. 16 aprilie 1889–d. 25 decembrie 1977), Marele Dictator/Un mesaj pentru toată umanitatea.

1989, ziua de Crăciun. Ultima piesă a domino-ului s-a prăbușit într-o baie de sânge. Dictatorul român este executat alături de soție. Foștii „supuși” plătesc un preț imens pentru libertatea redobândită. Demența tiraniei de la București a împiedicat o revoluție fără violență și fără ură.

Valul de libertate care răsturnase ordinea leninistă în acel annus mirabilis la Varșovia, Budapesta, Praga, în Berlinul de Est sau la Sofia nu putea ocoli capitala română. La București, aspirația către libertate și democrație s-a lovit de un dublu zid. Primul, comunismul științific, consolidat de un al doilea: lumea interioară a celui pe care Nora Iuga îl numea în Jurnalul ei berlinez „un aliaj perfect între mediocritate și tiranie”. Viziunea lui Ceaușescu despre Omul Nou—împrumutată de la Mao și pe care liderul khmerilor roșii, Pol Pot, o pusese în practică printr-un genocid împotriva propriului popor—era bazată pe înrobirea a milioane de români. Nu trebuie nicicând să uităm cum i-a umilit pe toți aceștia prin înfometare, i-a terorizat, i-a cretinizat prin toate mijloacele, distrugându-le rădăcinile, năruindu-le satele. I-a transformat, practic, în roboții docili ai puterii absolute deținută de clanul Ceaușescu. Eticheta de „patrimonialism sultanistic” nu face decât să redea o imagine esențializată a falimentului total al unui macabru experiment de inginerie socială. Căderea ultimului fanatic leninist al Europei de Est nu putea fi decât extremă.

Românii însă au rămas în picioare, aduși la o așa cumplită exasperare încât moartea însăși nu valora cu nimic mai mult decât viața. În mod paradoxal, ei au pus pe existența călăului lor un preț enorm, proporțional cu propria suferință. Teatral și expeditiv, procesul cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, precum și executarea acestora în ziua de Crăciun, au fost resimțite de către o mare parte a populației ca un fel de pedeapsă furată.


Noua putere pe cale de a se naște, alcătuită deopotrivă din disidenți autentici și din oameni care aveau legături vechi cu regimul prăbușit, a inspirat de la început suspiciune și îngrijorare. Sarcina care le stătea în cale părea insurmontabilă. Acum treizeci de ani, totul trebuia reinventat sau reconstruit de la zero. S-au promis alegeri libere unor oameni care nu cunoscuseră vreodată democrația. Economia românească trebuia reconstruită, și ea, masiv. Nereușind să-și extermine concetățenii, Conducătorul făcuse totul pentru a-și distruge țara...

Angrenați puțin peste 40 de minute într-o mascaradă judiciară, Nicolae și Elena Ceaușescu au fost condamnați la moarte și executați de către un pluton de „voluntari nerăbdători”. Un final cu totul nedeslușit, ca și cum ar fi fost necesară ștergerea rapidă a urmelor „Geniului Carpaților”. În pofida televizării procesului-spectacol, nu vom ști niciodată ce va fi gândit cu adevărat Nicolae Ceaușescu.

Închidem ochii și rememorăm. Dincolo de masă, stau doi oameni în vârstă, bărbat și femeie, înfășurați în hainele lor de iarnă, în vreme ce o voce puternică taie aerul, din când în când, cu acuzații: toaletele de lux, recepțiile fastuoase, conturile din străinătate, genocidul de la Timișoara și București, mizeria generală a poporului. „E o altă provocare și nu răspund la nicio întrebare decât în fața Marii Adunări Naționale. Este o lovitură de stat”, a răspuns fostul „cel mai iubit fiu al poporului”.

Oare ce putea fi în mintea celui al cărui discurs la al XIV-lea Congres al PCR, cu doar o lună înainte, fusese întrerupt de zeci și zeci de ovații? Adresându-se națiunii din balconul Comitetului Central, nu știa că avea să fie și ultima oară când își va umili cetățenii. Ce va fi simțit oare la auzul primelor huiduieli? N-a mai putut decât să ridice o mână jilavă în calea unui tsunami libertar. A promis câțiva bani și câtăva carne în plus unor oameni pe care îi considera sclavi și cerșetori. Soarta lui era de acum pecetluită. Cei strânși la București în viitoarea Piață a Revoluției îl amuțiseră pe tiran. Omniprezent vreme de 24 de ani la radio, televiziune, în presă, în vitrinele magazinelor și pe pereții școlilor, Ceaușescu se stinge. Mai întâi, în palatul său. Apoi, ca prizonier decăzut.

Închidem din nou ochii. „Împăratul” părăsește furios scena, dar nu știe că mai are 24 de ore de libertate. Ultima lui manevră, „manifestația de susținere”, a eșuat. Armata îl trădează. Somat să tragă în manifestanții de la București, generalul Vasile Milea, ministru al Apărării, refuză ordinul. Încercuit, liderul declară stare de urgență și anunță că Milea, „responsabil pentru abuzuri, s-a sinucis”. Apoi fuge.

Probabil că încă mai crede că poate recupera teren și salva situația. Contrar zvonurilor din ce în ce mai dese, Ceaușescu nu se gândește încă la China sau Coreea de Nord, acolo unde toată lumea îl vede fugit. Este arestat la Târgoviște, într-o după-amiază de vineri. La 1:30, televiziunea vestește capturarea celui mai detestat om din România. La 4, Ion Iliescu, membru și curând președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale, confirmă informația. Apoi, pe 25 decembrie, prezentatorul Televiziunii Naționale anunță triumfător că Anticristul a murit în ziua de Crăciun...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG