Marius Stan

Motto: „Ura oamenilor va trece și dictatorii mor, iar puterea pe care au luat-o de la popor se va întoarce la popor. Și atâta vreme cât oamenii mor, libertatea nu va pieri niciodată.”— Charlie Chaplin (n. 16 aprilie 1889–d. 25 decembrie 1977), Marele Dictator/Un mesaj pentru toată umanitatea.

1989, ziua de Crăciun. Ultima piesă a domino-ului s-a prăbușit într-o baie de sânge. Dictatorul român este executat alături de soție. Foștii „supuși” plătesc un preț imens pentru libertatea redobândită. Demența tiraniei de la București a împiedicat o revoluție fără violență și fără ură.

Valul de libertate care răsturnase ordinea leninistă în acel annus mirabilis la Varșovia, Budapesta, Praga, în Berlinul de Est sau la Sofia nu putea ocoli capitala română. La București, aspirația către libertate și democrație s-a lovit de un dublu zid. Primul, comunismul științific, consolidat de un al doilea: lumea interioară a celui pe care Nora Iuga îl numea în Jurnalul ei berlinez „un aliaj perfect între mediocritate și tiranie”. Viziunea lui Ceaușescu despre Omul Nou—împrumutată de la Mao și pe care liderul khmerilor roșii, Pol Pot, o pusese în practică printr-un genocid împotriva propriului popor—era bazată pe înrobirea a milioane de români. Nu trebuie nicicând să uităm cum i-a umilit pe toți aceștia prin înfometare, i-a terorizat, i-a cretinizat prin toate mijloacele, distrugându-le rădăcinile, năruindu-le satele. I-a transformat, practic, în roboții docili ai puterii absolute deținută de clanul Ceaușescu. Eticheta de „patrimonialism sultanistic” nu face decât să redea o imagine esențializată a falimentului total al unui macabru experiment de inginerie socială. Căderea ultimului fanatic leninist al Europei de Est nu putea fi decât extremă.

Românii însă au rămas în picioare, aduși la o așa cumplită exasperare încât moartea însăși nu valora cu nimic mai mult decât viața. În mod paradoxal, ei au pus pe existența călăului lor un preț enorm, proporțional cu propria suferință. Teatral și expeditiv, procesul cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, precum și executarea acestora în ziua de Crăciun, au fost resimțite de către o mare parte a populației ca un fel de pedeapsă furată.

### Vezi și... ###

Studioul special al „Actualității românești”, radio Europa Liberă, execuția cuplului Ceaușescu

Noua putere pe cale de a se naște, alcătuită deopotrivă din disidenți autentici și din oameni care aveau legături vechi cu regimul prăbușit, a inspirat de la început suspiciune și îngrijorare. Sarcina care le stătea în cale părea insurmontabilă. Acum treizeci de ani, totul trebuia reinventat sau reconstruit de la zero. S-au promis alegeri libere unor oameni care nu cunoscuseră vreodată democrația. Economia românească trebuia reconstruită, și ea, masiv. Nereușind să-și extermine concetățenii, Conducătorul făcuse totul pentru a-și distruge țara...

Angrenați puțin peste 40 de minute într-o mascaradă judiciară, Nicolae și Elena Ceaușescu au fost condamnați la moarte și executați de către un pluton de „voluntari nerăbdători”. Un final cu totul nedeslușit, ca și cum ar fi fost necesară ștergerea rapidă a urmelor „Geniului Carpaților”. În pofida televizării procesului-spectacol, nu vom ști niciodată ce va fi gândit cu adevărat Nicolae Ceaușescu.

Închidem ochii și rememorăm. Dincolo de masă, stau doi oameni în vârstă, bărbat și femeie, înfășurați în hainele lor de iarnă, în vreme ce o voce puternică taie aerul, din când în când, cu acuzații: toaletele de lux, recepțiile fastuoase, conturile din străinătate, genocidul de la Timișoara și București, mizeria generală a poporului. „E o altă provocare și nu răspund la nicio întrebare decât în fața Marii Adunări Naționale. Este o lovitură de stat”, a răspuns fostul „cel mai iubit fiu al poporului”.

Oare ce putea fi în mintea celui al cărui discurs la al XIV-lea Congres al PCR, cu doar o lună înainte, fusese întrerupt de zeci și zeci de ovații? Adresându-se națiunii din balconul Comitetului Central, nu știa că avea să fie și ultima oară când își va umili cetățenii. Ce va fi simțit oare la auzul primelor huiduieli? N-a mai putut decât să ridice o mână jilavă în calea unui tsunami libertar. A promis câțiva bani și câtăva carne în plus unor oameni pe care îi considera sclavi și cerșetori. Soarta lui era de acum pecetluită. Cei strânși la București în viitoarea Piață a Revoluției îl amuțiseră pe tiran. Omniprezent vreme de 24 de ani la radio, televiziune, în presă, în vitrinele magazinelor și pe pereții școlilor, Ceaușescu se stinge. Mai întâi, în palatul său. Apoi, ca prizonier decăzut.

Închidem din nou ochii. „Împăratul” părăsește furios scena, dar nu știe că mai are 24 de ore de libertate. Ultima lui manevră, „manifestația de susținere”, a eșuat. Armata îl trădează. Somat să tragă în manifestanții de la București, generalul Vasile Milea, ministru al Apărării, refuză ordinul. Încercuit, liderul declară stare de urgență și anunță că Milea, „responsabil pentru abuzuri, s-a sinucis”. Apoi fuge.

Probabil că încă mai crede că poate recupera teren și salva situația. Contrar zvonurilor din ce în ce mai dese, Ceaușescu nu se gândește încă la China sau Coreea de Nord, acolo unde toată lumea îl vede fugit. Este arestat la Târgoviște, într-o după-amiază de vineri. La 1:30, televiziunea vestește capturarea celui mai detestat om din România. La 4, Ion Iliescu, membru și curând președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale, confirmă informația. Apoi, pe 25 decembrie, prezentatorul Televiziunii Naționale anunță triumfător că Anticristul a murit în ziua de Crăciun...

În fazele lui incipiente, regimul bolșevic al lui V. I. Lenin a fost extrem de rezervat în a reînființa o forță polițienească profesionistă sau o armată. Ca simboluri ale represiunii țariste, acestea erau discreditate, iar în proiectul socialismului în Rusia pe care îl gândea Lenin, păreau redundante. Puterea acestor instituții urma a fi asumată de către o miliție universală. Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluției și a Sabotajului, celebra Ceka, a fost concepută așadar ca o urgență, ca o instituție eminamente temporară care trebuia să se ocupe, până la coagularea acelei miliții, de pericolele la adresa statului.

Pe de altă parte, fiind zămislită ca un organism tranzițional cu puteri reduse și personal puțin, ieșea de sub jurisdicția ministerelor statului (sau comisariatelor). Înființată în urmă cu 102 ani, pe 20 decembrie 1917, Ceka răspundea doar în fața unui consiliu de miniștri bolșevic (denumit Sovnarkom, sau Sovietul Comisarilor Poporului), în vreme ce Lenin asuma singur responsabilitatea privind supravegherea și controlul activităților sale.

Nu este aici locul pentru o analiză exhaustivă a circumstanțelor în care această instituție represivă a ajuns mai mult decât o agenție a coerciției totale, însă trebuie spus cât se poate de apăsat că Ceka a devenit rapid cea mai extinsă, eficientă și de încredere structură administrativă aflată la îndemâna bolșevicilor. În contrast evident cu multe dintre comisariate, pe Ceka se putea miza, altfel spus, pentru a rezolva lucrurile! Părea că avea de una singură energia, expertiza și determinarea de a mobiliza oameni și resurse materiale, la o scară nemaiîntâlnită, pentru a face față succesiunii de crize de care s-a lovit regimul bolșevic în primii ani de existență. Și, cu cât se amplificau crizele, cu atât creșteau și aparatul represiv al Cekăi, bugetul și nivelul de sofisticare a structurii interne. Dezvoltarea Cekăi până la a deveni un „stat în stat” a reflectat din plin conștiința bolșevică a propriei fragilități și a izolării marcante a regimului.

Felix Edmundovici Dzerjinski (1877–1926) a fost cel care a fondat poliția politică leninistă și a condus-o până când aceasta a devenit GPU, adică Administrația Politică de Stat, în februarie 1922. Nici „Felix de Fier”, nici Lenin, nu pot fi absolviți pentru adesea excesiva și barbara represiune executată de Ceka. Violența bolșevică a fost mai dezinhibată și fățiș asumată și pentru că era mai „abstractă”, bazată pe o formă de scientism, pe pretinsa cunoaștere a legilor Istoriei și evoluției claselor sociale. Una dintre ele, burghezia, trebuia să dispară complet. Pentru bolșevici, această clasă trebuia exterminată fără stabilirea vreunei vinovății clare în raport cu puterea sovietică.

Aceștia au fost, de fapt, parametrii care au definit soarta indivizilor acuzați, aceasta a fost esența Terorii Roșii. O convingere împărtășită, desigur, până la ultimul, chiar și de către cei mai simpli executanți ai ordinelor. Întrebat la un moment dat de ce n-au ținut evidența condamnărilor la moarte și a execuțiilor, un cekist de rând a răspuns: „La ce bun toate aceste formalități administrative de vreme ce suntem pe cale să-i lichidăm, ca clasă, pe culaci și burghezi?”.

„Teroarea de clasă” a fost justificată constant prin faptul că o nouă lume era pe cale de a se naște. Așa cum explica și Krasnyi Metch, organul de presă al Cekăi, în primul său număr, era respins întregul edificiu moral al vechii lumi. Se preciza, nici mai mult, nici mai puțin, că burghezia inventase tot acel sistem valoric în scopul de a exploata păturile de jos. În această accepțiune, moralitatea bolșevică nu avea precedent iar noua umanitate devenea absolută pentru că se sprijinea pe un nou ideal: distrugerea tuturor formelor de opresiune și violență. Pentru bolșevici (și implicit pentru cekiști), totul era permis pentru că se credeau a fi primii care ridică sabia nu pentru a oprima, ci pentru a elibera umanitatea din propriile-i lanțuri. Principiul lor: „Lăsați sângele să curgă liber”.

În 1920, Lenin însuși declara ferm că „un bun comunist este în același timp un bun cekist”. Descendentă directă a Comitetului Militar Revoluționar, organul operativ al Revoluției din octombrie, Ceka sfârșitului de an 1917 avea ca principală misiune suprimarea grevelor antiguvernamentale, mai ales în serviciile publice, ministere, căi ferate, poștă și administrație, bănci, fabrici, etc. Tot Ceka lui Dzerjinski, cu aprobarea lui Lenin, putea impune pedeapsa cu moartea chiar înaintea reinstituirii oficiale a acesteia, în iunie 1918.

Pe scurt, instituția represivă leninistă se născuse ca un instrument flexibil al extralegalității. Având puteri speciale, Ceka servea drept agenția „bună la toate” a Partidului, extinzându-și câmpul operațional către zone foarte rar atinse de alte poliții politice: organizarea transportului și comunicațiilor, rezervele de combustibil, măsuri antiepidemice și așa mai departe. Tot până în 1920, Comisia Extraordinară Panrusă devenise—în cuvintele sinistrului său lider, Felix Dzerjinski—„cea mai eficientă armă a dictaturii proletariatului”.