Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Născut în Cuba din părinți bordelezi și creoli, student și discipol al lui Louis Auguste Blanqui la Paris, Paul Lafargue (1842–1911) a fost un teoretician și militant francez care a participat la crearea Asociației Internaționale a Muncitorilor (Internaționala I, 1864). Din pricina activităților sale politice, a fost interzis în toate universitățile franceze. Și-a continuat studiile de medicină la Londra, acolo unde avea să se îndrăgostească atât de gândirea lui Karl Marx, cât și de fiica mijlocie a acestuia, Laura (1845–1911). Cei doi, Paul și Laura, s-au căsătorit în 1868 și și-au dedicat întreaga viață popularizării gândirii lui Marx în Franța, până când au decis să se sinucidă împreună, prin otrăvire, pe 25 noiembrie 1911. Două zile mai târziu, pe 27, preluând știrile venite de la Paris, New York Times titra: „Fiica lui Marx. O sinucidere. Moare împreună cu Paul Lafargue, soțul ei, care se temea de îmbătrânire”.

Viața cuplului Lafargue fusese, într-adevăr, presărată de crize politice, dificultăți financiare și dezastre personale (toți cei trei copii ai lor au murit de timpuriu). Însă Laura și Paul au rezistat în această relație marcată de contribuția comună la emergenta mișcare socialistă franceză. Locul lor în istoria Stângii europene transcende „accidentul” filiației Laurei de vreme ce ea fusese și unul din primii traducători în franceză ai operei tatălui, iar el, Paul Lafargue, putuse fi creditat cu transpunerea formei doctrinare a marxismului într-un tipar francez.

Același Lafargue jucase un oarecare rol și în manifestările locale ale Comunei din Paris (1871), și fusese, în general, urmărit de poliție ca agent al mult temutei Internaționale. A scăpat la un moment dat în Spania, acolo unde a încercat, fără succes, să dea o direcție marxistă centralizată tinerei mișcări revoluționare locale. Din nefericire pentru Lafargue, Spania se afla sub influența dușmanului anarhist al lui Marx, Mihail Bakunin, așa că a trebuit să se întoarcă în Anglia. După aministia franceză din 1880, cei doi tineri au revenit în Franța, acolo unde, ajutați de Jules Guesde (1845–1922), au pus bazele acelui Parti Ouvrier Français (Partidul Muncitoresc Francez).


Rolul lui Paul Lafargue în istoria marxismului și a socialismului francez a fost mult timp diminuat și depreciat. A fost privit ca un lider de plan secund pentru că a avut ghinionul de a fi permanent asociat cu Jules Guesde. Tot el a fost adesea atacat din toate părțile pentru ideile sale: de către intelectuali, care i-au reproșat anti-intelectualismul; de către marxiștii sorelieni, care l-au considerat responsabil pentru eșecurile mișcării marxiste în Franța; de către reformatori, care i-au transformat concepțiile în sursa sterilității socialismului francez; în fine, de către comuniști, care l-au suspectat pentru o vreme din pricina „dreptului la lene” (aluzie la textul lafargian Le droit à la paresse: réfutation du droit au travail, de 1848, publicat pentru prima oară în 1883 la Henri Oriol). La o variantă interpretativă în cheie ironică avea să ajungă și Leszek Kołakowski, atunci când respingea pamfletul ca „marxism hedonist”.

În realitate, nu putem ignora rolul lui Lafargue ca teoretician și propagandist al marxismului în Franța. Paul asimilase marxismul devreme și mai consistent decât alți lideri ai PMF, iar relația lui cu Marx, Engels și cu soția sa, Laura, i-a permis să devină unul din cei mai capabili gânditori ai organizației, ba chiar să-i fie mentor lui Guesde. Ceea ce i-a stricat până la urmă imaginea a fost viața inconsistentă pe care a trăit-o și nu matricea intelectuală: nu a practicat vreodată medicina, deși o studiase, s-a chinuit fără succes în câteva afaceri și a trăit, în linii mari, din moștenirea tatălui său sau din generozitatea proverbială a lui Engels. În plus, deși nu-l domina intelectual, Jules Guesde era pur și simplu un mai bun vorbitor decât Paul, și un mai bun pamfletar și polemist. La rândul ei, Laura îi era superioară din punct de vedere lingvistic, așa că ea a fost cea care a tradus mare parte din textele marxiste în franceză.

Lui Lafargue nu-i mai rămânea, la drept vorbind, decât să simplifice și să popularizeze. Sau, cum a și făcut-o până la urmă, să-l convingă pe Friedrich Engels să ia trei capitole din Anti-Dühring (1878) și să le transforme, prin contopire, în pamfletul Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă (1880). Din acest punct de vedere, Paul Lafargue a fost pentru Engels ceea ce-a fost Engels pentru Marx...

Andrei Ianuarievici Vîșinski, procuror general al Uniunii Sovietice în timpul proceselor-spectacol staliniste de la Moscova, s-a născut în decembrie 1883 sub soarele Odesei, într-o familie de catolici polonezi. Mama sa era profesoară de muzică, tatăl, un farmacist de succes. Datorită afacerii de familie, micul Vîșinski a primit o educație excelentă într-una din cele mai bune școli ale orașului, alegând jurisprudența ca viitoare profesie. A fost fascinat de timpuriu de ideile tineretului revoluționar, dat afară de la Universitatea din Kiev și obligat să se întoarcă la Baku, al doilea oraș al copilăriei.

Acolo, în orașul azer, avea să intre în partidul menșevic. Cine ar fi oprit istoria vieții lui Vîșinski aici, și-ar fi putut imagina un alt traseu de destin. Și-ar fi putut închipui, de pildă, că Andrei Vîșinski va fi urmat calea listelor de „troțkiști ce trebuiau lichidați”. După participarea sa la Revoluția rusă din 1905, a fost condamnat și trimis la închisoarea Bailov, acolo unde și avea să-l întâlnească, pentru prima oară, pe deținutul Djugașvili. După eliberare, Vîșinski se întorcea la Baku, apoi la Kiev, cu intenția de a-și continua studiile.

Imediat după Revoluția din februarie (1917), în mod ironic, în calitate de mărunt funcționar, avea să co-semneze un mandat de arestare pe numele „spionului german” Vladimir Lenin. Flerul lui politic l-a făcut însă să-și schimbe loialitățile în timp și să devină oficial bolșevic în 1920. A urcat în ierarhia post-revoluționară cu o rapiditate surprinzătoare, lucru fără îndoială explicabil prin fidelitatea necondiționată și precoce față de fostul coleg de celulă, Stalin. La rându-i, Koba îi cunoștea foarte bine trecutul, precum și lipsa totală de scrupule în toate acțiunile sale.

În 1922 a ajuns președinte al Colegiului Avocaților din Moscova. Din această poziție a avut acces la unul din cele mai eficace instrumente propagandistice, al cărui scop era acela de a da sistemului juridic din Uniunea Sovietică aparența de conformitate cu principiul legalității, inclusiv în ceea ce privește protecțiile legale oferite acuzaților într-un proces, ca parte din strategia lor de apărare.

În 1935, a fost numit procuror general al URSS și a supervizat principalele procese-spectacol. Vîșinski era „motorul legal” al Marii Terori staliniste. Devenise una din cele mai proeminente figuri ale regimului criminal. Între 1936–1938, cu nemărginită energie și în chip necondiționat, a fost actorul-cheie al celor mai importante procese-spectacol moscovite, soldate cu eliminarea, aproape exhaustivă, a vechii gărzi bolșevice. Toate acele derapaje de limbaj, insultele la adresa acuzaților, maniera sa de învinuire, întreaga lui personalitate, au provocat dezgust și au ținut capul de afiș al ziarelor occidentale din epocă, în special în timpul „Procesului celor șaisprezece” (Zinoviev-Kamenev) din 1936. Tot Vîșinski, în plină criză de nervi, îl numea pe Nikolai Buharin un „amestec blestemat de vulpe și porc” la ultimul mare proces moscovit din 1938.

Despre această personalitate scria și Romain Gary, atunci când l-a zărit, bunăoară, pe Vîșinski la tribuna Națiunilor Unite, acolo unde procurorul stalinist nu ezita să vorbească inflamat despre drepturile omului și colonialismul francez în timp ce stăpânul său, Koba, pregătea deportarea tătarilor sau exterminarea unor întregi populații. Vîșinski devenise faimos în era stalinismului dezlănțuit pentru sinistra butadă „Dați-mi un om și voi găsi crima”. În 1936, când vechiul bolșevic Leonid Serebriakov (1890–1937) a fost arestat, Andrei Vîșinski i-a confiscat pentru sine proprietățile și banii. Soția acestuia, Galina, era arestată un an mai târziu și deportată, soartă pe care avea s-o urmeze și Zoria, fiica de paisprezece ani a lui Serebriakov. Nimic nu părea să-i stăvilească lui Vîșinski setea abuzului de putere. Cu gândul la el spunea Adolf Hitler că apărătorul juridic al Reich-ului și proeminentul ideolog nazist Roland Freisler „este Vîșinski al nostru”.

După război, a fost trimisul sovietic responsabil cu pregătirea Proceselor criminalilor de război germani de către Tribunalul Militar Internațional. Între 1949–1953, succedându-i lui Viaceslav Molotov, a condus destinul Externelor sovietice. În 1953, Comitetul Kersten al Congresului american îl acuza pe Andrei Vîșinski, alături de alți oficiali, pentru agresiunea sovietică împotriva statelor baltice. A murit la New York, pe 22 noiembrie 1954, în urma unui atac de cord, fiind mai apoi înhumat în necropola din zidul Kremlinului...

Cântecul „This Must be the Place I Waited Years to Leave” de pe albumul Behaviour (1990) al celor de la Pet Shop Boys conține o selecție din înregistrările discursului lui Vîșinski în timpul Procesului Zinoviev-Kamenev. Vorbele sale, traduse, spun: „Poporul nostru cere un singur lucru: să zdrobim această vermină!”

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG