Marius Stan

Poet al apocalipsei, „ideolog al erosului și erotizator al ideologiei”, cum l-a numit Italo Calvino, regizorul și scriitorul italian Pier Paolo Pasolini (1922–1975) a fost ucis în noaptea de 1–2 noiembrie 1975, pe o plajă din Ostia, la periferia Romei. Același Calvino credea că Pasolini fusese asasinat dintr-o aspirație D’Annunziană (aluzie la părintele protofascist italian), un fel de mântuire prin violență. Rămâne până în zilele noastre o crimă învăluită în mister, un thriller negru care a aprins imaginația multor scriitori și artiști. Să revedem, bunăoară, pelicula din 2014 a regizorului american Abel Ferrara, cu Willem Dafoe interpretându-l pe Pasolini în ultima zi a vieții sale.

Un anume Giuseppe Pelosi, 17 ani, fusese prins conducând mașina lui Pasolini și apoi acuzat pentru uciderea acestuia. Trei decenii mai târziu, Pelosi și-a schimbat mărturia inițială, a acuzat alți trei misterioși bărbați cu „accent sudist” și ancheta în privința celebrului asasinat a fost redeschisă. Ceața misterului din jurul acestui caz nu făcea decât să se îngroașe. Chiar și așa, multă lume a crezut de-a lungul anilor că fusese vorba de o crimă politică împotriva unui star intelectual marxist.

Pasolini era comunist și homosexual. Burghezia italiană îi ura pe comuniști, dar îi respecta ca gardieni ai moralității private, ai virtuților „naționale” și „civice”, care fuseseră sacrificate pe altarul profitului economic. Prin urmare, Pasolini era detestat nu pentru că era perceput ca un comunist, ci pentru că atacase tabuurile sexuale din calitatea de comunist, asumând o identitate a angajamentului artistic și politic, a artei și vieții. Provocatorul devenise periculos și societatea italiană, sub stindardul moralității comuniste, căuta o formă de revanșă împotriva lui Pasolini pentru transgresarea limitelor ordinii morale. Să nu uităm că, în timpul vieții sale, artistul a fost târât în peste 30 de procese pentru „obscenitate”, „pornografie”, „dispreț la adresa religiei”, etc.

Membru al Partidului Comunist Italian din 1947, Pier Paolo Pasolini își începuse cariera militantă ca secretar al secției din Casara copilăriei, regiunea Friuli. Acolo lipise el, pentru prima dată, pe pereții și zidurile satului, acele dazibao, propriile lui opinii despre evenimentele politice, scrise în jargon sau dialect, sau chiar diatribe împotriva creștin-democraților locali. Colegilor săi de partid li se părea cel puțin suspectă această ură pentru creștin-democrați, motivația ei etică, pentru că o vedeau ca pe un obstacol în calea armoniei politice. Dar cu la fel de multă circumspecție priveau apelul din scrierile sale la subconștient, la irațional, la Freud, interpretarea viselor, psihanaliză—referințe moderniste care nu aveau decât să-l izoleze și mai tare în sânul organizației. Vorbim, nu-i așa, de epoca Jdanov, când Aleksandr Fadeev, președintele Uniunii Scriitorilor din URSS, apostol al realismului socialist și profet al decadenței culturale, îl numea pe Sartre o „hienă dactilografă” și un „șacal înzestrat cu stilou”.

Un adevărat Război Rece se pogorâse asupra „intelectualilor decadenți” după Congresul de la Wrocław din 1948, acolo unde delegația sovietică declarase că „acțiunea monopolistă are nevoie de oameni remarcabili pentru a realiza misiunea dominației globale: scriitorii, filosofii, artiștii reacționari sunt gata să muncească pentru pâinea lor. Schizofrenicii, dependenții de morfină, sadicii și proxeneții sunt pe același piedestal cu agitatorii, spionii și gangsterii”.

La rândul său, Palmiro Togliatti dorea să-și primenească partidul împotriva „decadenței artistice” și, după înfrângerea comuniștilor în fața creștin-democraților în aprilie 1948, a ținut și mai tare ca PCI să ofere o garanție morală Bisericii Catolice: etica proletară. În același timp, susținea condamnarea „intelectualilor degenerați” de către Biserica ortodoxă rusă. N-a fost analizat suficient, cel puțin din perspectivă psihanalitică, mitul virilității încarnate de partidul comunist încă de pe vremea Internaționalei, Marx, Lenin și Stalin. Partid, Patriarh, Putere: P.P.P., inițialele folosite adesea chiar de către Pier Paolo Pasolini. Un partid al masculilor, pentru masculi. Un partid care tocmai de aceea penalizează orice deviere, orice singularitate. Un partid care proscrie diferența: femeile, homosexualii, subproletariatul.

Numai așa putem înțelege de ce lupta lui Pasolini împotriva tabuurilor sexuale și violenței morale apare peste tot ca o bătălie împotriva tiraniei Statului. În numele acestei Morale/ acestui Stat declara Togliatti despre André Gide, în 1949: „Ar fi făcut mai bine să scrie despre pederastie, câmpul lui profesional”. Gide fusese încununat cu Premiul Nobel pentru literatură în 1947. Excluderea lui Pasolini din partid pentru „turpitudine morală” s-a produs pe acest fundal.

După 1949, Pier Paolo nu s-a mai referit la izolarea lui politică. Aruncat într-un exil precar, a plecat la Roma cu mama sa și, dintr-o deprimantă suburbie de lângă recele Tibru, a găsit, ca într-un roman, o poziție de predare la o școală privată. Roma clasei muncitoare, violentă și aspră, prima sursă de inspirație pentru scriitor și regizor, îl acceptase. Partidul îl respinsese. Era abia prima „moarte” a lui Pier Paolo Pasolini...

Au trecut mai bine de două secole de când John Adams (n. 30 octombrie 1735–d. 4 iulie 1826) pierdea președinția Statelor Unite în favoarea prietenului și dușmanului său politic de-o viață, Thomas Jefferson, retrăgându-se apoi din viața politică.

Apucase să fie al doilea președinte american, vreme de un mandat, fusese unul din cei mai iscusiți și energici Părinți Fondatori, primul mare naționalist american și probabil cel mai influent arhitect al guvernului și identității nou-createi națiuni. Tot Adams a demonstrat un înalt nivel de integritate, pe care puține personalități publice americane l-au atins. A părăsit Casa Albă în 1801—după ce fusese și primul locuitor al acesteia, vreme de patru ani, începând cu 1797—spunând că are conștiința „curată ca lacrima”. Cu toate acestea, John Adams nu a atins vreodată statutul mitologic al marilor săi contemporani, George Washington, Benjamin Franklin sau Thomas Jefferson.

Devenise evident încă din timpul vieții sale că nu va avea parte de adulația de care se bucurau aceștia. Un alt factor ar fi putut fi, deși pe nedrept, chiar prezența fizică și comportamentul lui Adams. De înălțime medie și vădit corpolent, John Adams făcea o impresie comică pe care limba și temperamentul lui slobode n-o ameliorau. Nu avea ținuta romană a lui Washington și nici atrăgătoarele defecte fatale ale lui Jefferson. Virtuțile lui Adams erau burgheze, fără vreun farmec special. Și nici nu a capitalizat de pe urma neatrăgătorului său fizic, precum făcuse Benjamin Franklin, creându-și vreo mască publică simplă, nesofisticată, autentic „americană”. Simțea în mod natural aversiune față de orice poză publică. Putea fi elocvent, dar era în chip fatal deficitar în toate calitățile importante ale reticenței politice, capitol la care, atât Washington, cât și Jefferson excelau din plin. Adams a înțeles toate acestea, dar ceea ce-a numit „darul tăcerii” a părut să-l depășească.

Așa stând lucrurile, au fost cu totul altele motivele pentru care Jefferson și nu Adams a răsărit ca noul bărbat de succes al Americii. Jefferson era un visător și un vizionar cu un talent unic de a da glas la tot ceea ce America dorea să creadă/audă despre ea însăși, în vreme ce Adams era un realist care recunoștea fatalele limitări pe care natura umană trebuie să le impună cu necesitate potențialului uman. Adams privea spre urâta lume veche, Jefferson spre minunata lume nouă, și se înțelege de la sine de ce mesajul jeffersonian devenise infinit mai atractiv.

Atitudinea față de Revoluția Franceză (1789) poate fi un exemplu tipic al diferențelor dintre cei doi. Adams, asemeni contemporanului Edmund Burke, a anticipat corect, încă din primele zile ale revoluției, vărsarea de sânge și tirania care i-au urmat. Era, de asemenea, extrem de sceptic cu privire la ideologia care o stârnise. Îi disprețuia pe filosofii francezi cu naiva lor încredere în Rațiune. Jefferson, pe de altă parte, a îmbrățișat cu tenacitate o perspectivă optimistă asupra rezultatului revoluționar, senin în convingerea că violența nu era altceva decât un necesar și chiar dezirabil agent de curățare. Un scurt fior pe șira spinării și ne amintim că Jefferson se trăgea, de fapt, dintr-o tulpină a radicalismului doctrinar american care, într-o bună zi, avea să tolereze și chiar să închidă ochii la campaniile genocidare ale lui Mao și Stalin...

Pare evident că fiecare epocă și fiecare loc își aleg eroii de care au nevoie, și, pentru nou-născuta republică americană la început de secol XIX, pusă pe cucerirea totală a continentului, plină de încredere și vigoare, a fost viziunea lui Jefferson despre virtutea americană și infinitul potențial cea care a prevalat. Jefferson a simbolizat mereu eliberarea individuală, Adams, fixarea limitelor. Istoricii au știut mereu că John Adams era un star, însă nu și americanul de rând.

Înainte de a deveni primul locuitor efectiv al Casei Albe, John Adams a fost și vice-președintele lui George Washington vreme de două mandate. Federalist asemeni predecesorului său în Biroul Oval, a privit cu neliniște emergența republicanilor radicali sub Jefferson și a federaliștilor radicali sub adversarul său intern, Alexander Hamilton. S-a distanțat într-atât de mult de facțiunea Hamilton încât, până la finalul președinției sale, rămăsese federalist doar cu numele.

Există însă și argumente solide contra lui Adams, în special susținerea arătată acelor legi împotriva străinilor intitulate The Alien and Sedition Acts, pentru care a și fost permanent criticat. Deși președinția sa a fost, în general, un succes, evitând inclusiv un război cu Franța, a rămas, după cum a admis-o el însuși, un politician nu tocmai înzestrat. Chiar și așa, Adams a fost suficient de curajos prin adoptarea anumitor aspecte ale constituției britanice în pofida dezgustului general pentru tot ceea ce era englezesc. Statele Unite, la a căror coagulare a contribuit și John Adams, au devenit în timp, dintr-o națiune nouă, una din cele mai vechi republici ale lumii. Contribuția sa la această evoluție, deși nu i-a urmat întotdeauna liniile de viziune, trebuie consemnată.