Marius Stan

Andrei Ianuarievici Vîșinski, procuror general al Uniunii Sovietice în timpul proceselor-spectacol staliniste de la Moscova, s-a născut în decembrie 1883 sub soarele Odesei, într-o familie de catolici polonezi. Mama sa era profesoară de muzică, tatăl, un farmacist de succes. Datorită afacerii de familie, micul Vîșinski a primit o educație excelentă într-una din cele mai bune școli ale orașului, alegând jurisprudența ca viitoare profesie. A fost fascinat de timpuriu de ideile tineretului revoluționar, dat afară de la Universitatea din Kiev și obligat să se întoarcă la Baku, al doilea oraș al copilăriei.

Acolo, în orașul azer, avea să intre în partidul menșevic. Cine ar fi oprit istoria vieții lui Vîșinski aici, și-ar fi putut imagina un alt traseu de destin. Și-ar fi putut închipui, de pildă, că Andrei Vîșinski va fi urmat calea listelor de „troțkiști ce trebuiau lichidați”. După participarea sa la Revoluția rusă din 1905, a fost condamnat și trimis la închisoarea Bailov, acolo unde și avea să-l întâlnească, pentru prima oară, pe deținutul Djugașvili. După eliberare, Vîșinski se întorcea la Baku, apoi la Kiev, cu intenția de a-și continua studiile.

Imediat după Revoluția din februarie (1917), în mod ironic, în calitate de mărunt funcționar, avea să co-semneze un mandat de arestare pe numele „spionului german” Vladimir Lenin. Flerul lui politic l-a făcut însă să-și schimbe loialitățile în timp și să devină oficial bolșevic în 1920. A urcat în ierarhia post-revoluționară cu o rapiditate surprinzătoare, lucru fără îndoială explicabil prin fidelitatea necondiționată și precoce față de fostul coleg de celulă, Stalin. La rându-i, Koba îi cunoștea foarte bine trecutul, precum și lipsa totală de scrupule în toate acțiunile sale.

În 1922 a ajuns președinte al Colegiului Avocaților din Moscova. Din această poziție a avut acces la unul din cele mai eficace instrumente propagandistice, al cărui scop era acela de a da sistemului juridic din Uniunea Sovietică aparența de conformitate cu principiul legalității, inclusiv în ceea ce privește protecțiile legale oferite acuzaților într-un proces, ca parte din strategia lor de apărare.

În 1935, a fost numit procuror general al URSS și a supervizat principalele procese-spectacol. Vîșinski era „motorul legal” al Marii Terori staliniste. Devenise una din cele mai proeminente figuri ale regimului criminal. Între 1936–1938, cu nemărginită energie și în chip necondiționat, a fost actorul-cheie al celor mai importante procese-spectacol moscovite, soldate cu eliminarea, aproape exhaustivă, a vechii gărzi bolșevice. Toate acele derapaje de limbaj, insultele la adresa acuzaților, maniera sa de învinuire, întreaga lui personalitate, au provocat dezgust și au ținut capul de afiș al ziarelor occidentale din epocă, în special în timpul „Procesului celor șaisprezece” (Zinoviev-Kamenev) din 1936. Tot Vîșinski, în plină criză de nervi, îl numea pe Nikolai Buharin un „amestec blestemat de vulpe și porc” la ultimul mare proces moscovit din 1938.

Despre această personalitate scria și Romain Gary, atunci când l-a zărit, bunăoară, pe Vîșinski la tribuna Națiunilor Unite, acolo unde procurorul stalinist nu ezita să vorbească inflamat despre drepturile omului și colonialismul francez în timp ce stăpânul său, Koba, pregătea deportarea tătarilor sau exterminarea unor întregi populații. Vîșinski devenise faimos în era stalinismului dezlănțuit pentru sinistra butadă „Dați-mi un om și voi găsi crima”. În 1936, când vechiul bolșevic Leonid Serebriakov (1890–1937) a fost arestat, Andrei Vîșinski i-a confiscat pentru sine proprietățile și banii. Soția acestuia, Galina, era arestată un an mai târziu și deportată, soartă pe care avea s-o urmeze și Zoria, fiica de paisprezece ani a lui Serebriakov. Nimic nu părea să-i stăvilească lui Vîșinski setea abuzului de putere. Cu gândul la el spunea Adolf Hitler că apărătorul juridic al Reich-ului și proeminentul ideolog nazist Roland Freisler „este Vîșinski al nostru”.

După război, a fost trimisul sovietic responsabil cu pregătirea Proceselor criminalilor de război germani de către Tribunalul Militar Internațional. Între 1949–1953, succedându-i lui Viaceslav Molotov, a condus destinul Externelor sovietice. În 1953, Comitetul Kersten al Congresului american îl acuza pe Andrei Vîșinski, alături de alți oficiali, pentru agresiunea sovietică împotriva statelor baltice. A murit la New York, pe 22 noiembrie 1954, în urma unui atac de cord, fiind mai apoi înhumat în necropola din zidul Kremlinului...

Cântecul „This Must be the Place I Waited Years to Leave” de pe albumul Behaviour (1990) al celor de la Pet Shop Boys conține o selecție din înregistrările discursului lui Vîșinski în timpul Procesului Zinoviev-Kamenev. Vorbele sale, traduse, spun: „Poporul nostru cere un singur lucru: să zdrobim această vermină!”

Procesul Slánský, sau „Procesul conspirației antistatale din jurul lui Rudolf Slánský”, a debutat pe 20 noiembrie 1952 prin acuzarea mai multor membri ai Partidului Comunist Cehoslovac de titoism. Asemeni altor procese-spectacol, și acesta a fost de fapt un foarte real proces bazat pe mărturii fabricate. Cea mai izbitoare trăsătură a mascaradei juridice a fost antisemitismul fățiș. Potrivit acuzării, Slánský și alți treisprezece colegi de partid se făceau vinovați de o conspirație „troțkistă, titoistă, sionistă, burghez-naționalistă”. Ca și în alte regii similare, acuzații nu s-au apărat, ci, din contră, au trebuit, într-o manieră autocritică și umilitoare, să mărturisească toate capetele de acuzare. Unsprezece persoane, printre care și Slánský, aveau să fie condamnate la moarte. Celelalte trei au primit sentințe pe viață. Unsprezece dintre acești indivizi erau evrei, iar evreitatea lor devenise parte integrantă din presupusele crime.

Principalul protagonist, Rudolf Slánský, s-a născut pe 31 iulie 1901 în familia unui negustor din sud-vestul Boemiei. Slánský a intrat în Partidul Comunist în 1921 și până în 1929 devenise unul din tinerii „băieți Karlín” (numiți așa după cartierul praghez în care își aveau sediile), noua generație de comuniști din jurul lui Klement Gottwald (1896–1953) care a preluat conducerea Partidului Comunist din Cehoslovacia. Aceiași „băieți”, inspirați de Comintern, supravegheaseră stalinizarea PCC în anii ’30. Slánský era un evreu asimilat care știa perfect că originile sale i-ar putea ruina într-o zi ambițiile politice. Dar tot el se dovedise un funcționar loial partidului, petrecuse anii războiului al Moscova alături de liderul Gottwald, participase la insurecția anti-nazistă slovacă din august 1944 și revenise după război, la Praga, ca secretar general al PCC. Era al doilea cel mai important om, responsabil de buna funcționare a mașinăriei de partid, influent în deciziile politice și în formularea direcțiilor strategice. Pe scurt, în perioada 1945–1951, Rudolf Slánský avusese suficientă putere concentrată în propriile mâini.

Slánský a ajuns la apogeul carierei sale în iulie 1951, când împlinea 50 de ani. Era ridicat în slăvi, i se scriau rânduri encomiastice, fidelitatea lui față de Uniunea Sovietică și Stalin era lăudată. Și totuși, momentul lui de glorie avea să fie și începutul sfârșitului. Moscova a absentat de la festivitățile în onoarea lui Slánský, iar Stalin i-a scris în secret lui Gottwald cerând îndepărtarea protejatului său. Acesta din urmă a ezitat o vreme, apoi a dat curs cererii venite de la Kremlin. După autocritica obligatorie în fața Comitetului Central, Slánský a fost îndepărtat din funcțiile de partid în septembrie 1951. Trei luni mai târziu, era arestat în propria casă și devenea un prizonier al regimului al cărui vârf politic fusese.

Asemeni altor procese-spectacol, și cel al lui Slánský s-a dorit a fi o demonstrație publică, acoperită ca atare de mass media cehoslovace. Un eveniment urmărit de toate ziarele (interesul devenise enorm). Cetățenii cehoslovaci discutau despre el la locul de muncă, pe stradă, acasă. La rându-i, Radio Europa Liberă a transmis masiv pe toată durata procesului. Programele sale descriau procesul ca pe o „comedie cinică” sau „o grandioasă reprezentație teatrală servind intereselor propagandistice”.

Problema destalinizării în Cehoslovacia a depins în întregime de procesul lui Rudolf Slánský. Pusă în scenă după toate regulile jocului, a fost reprezentația stalinistă postbelică desăvârșită. Execuția lui Slánský a deschis calea către preluarea completă a puterii de către Klement Gottwald și aliații săi din cadrul aparatului. Antonín Novotný, de pildă, era unul dintre liderii grupului Gottwald, cel pe care și avea să-l succeadă, după moartea acestuia, ca președinte al Cehoslovaciei. Tot el avea să refuze constant, de-a lungul anilor, orice reabilitare a lui Slánský și orice revizuire a verdictului din 1952.

Așa a arătat tensiunea permanentă dintre realitatea sovietică (sau sovietizată) a autocrației privilegiate și obiectivele comunismului. Aceasta a fost dinamica seriei de procese-spectacol și epurări care a debutat în URSS doar pentru a fi translatată apoi în Europa satelizată. Demonologia creării de țapi-ispășitori s-a vrut a ascunde publicului și stângii internaționale faptul că regimul lui Stalin întruchipa, de fapt, contrarevoluția.

Titoismul era doar pretextul și nu cauza fundamentală a acestor epurări. Procesele erau invenții, născociri, produse dintr-o paranoia politică. Execuțiile din Praga, bunăoară, erau menite să arate că tentativele de a ajusta instrucțiunile sovietice la condițiile specifice din Cehoslovacia nu vor fi tolerate. Așa cum spunea regretatul istoric Tony Judt, mesajul comunicat de Kremlin guvernelor est-europene prin condamnarea și executarea lui Slánský era că dacă fostul secretar general „nu este ferit, atunci nimeni nu este ferit”...