Marius Stan

Așchie din trunchiul marii familii Polanyi, designerul Eva Zeisel (n. 13 noiembrie 1906, Budapesta–d. 30 decembrie 2011, New York) a fost o ființă născută parcă din imaginația lui Danilo Kiš. Personaj extraordinar asemeni Margaretei Buber-Neumann, a fost un artist în adevăratul sens al cuvântului pentru că a știut să incrementeze nivelul de frumusețe prin tot ceea ce-a făcut.

Eva a fost într-un anumit fel „extravaganta” familiei (toți intelectuali de marcă și chiar pionieri în domeniile lor: Laura Polanyi Striker, mama Evei, fusese prima femeie care a obținut un titlu de doctor în istorie la Universitatea din Budapesta), atrasă încă de tânără de domeniul artei. Tot ea a trăit până la vârsta de 105 ani, o nouă „excentricitate”, am putea spune...

Tot ce a făcut Eva a fost cu dragoste și recunoștință, indiferent de capcanele pe care viața i le-a întins. A călătorit mult, încă din tinerețe. Cea mai interesantă perioadă din viața Evei s-a consumat la Berlin, între 1931–1932, alături de fratele ei Michael, tizul mai celebrului unchi Polanyi. Aici a avut un studio de ceramică pe Tauentzienstrasse, o experiență la care s-a referit mereu cu nostalgie și recunoștință. Avem de-a face cu o biografie stufoasă, plină de parantezele și ramificațiile date de complexitatea intelectuală și existențială a „clanului” Polanyi.

Ulterior, împreună cu primul ei soț, fizicianul Alexander Weissberg (cunoscut mai târziu ca Alex Weissberg-Cybulski), avea să viziteze Uniunea Sovietică și să se stabilească, pentru o vreme, acolo. Pentru ea, la fel ca pentru tânărul Koestler, Manès Sperber, Bertolt Brecht sau André Malraux, URSS era o Arcadie proletară și speranța din urmă a celor care detestau fascismul. Educată în școlile de design modernist germane, Eva a crezut și ea că Uniunea Sovietică permitea și chiar încuraja experimentele avangardiste. A cunoscut îndeaproape câteva fabrici de ceramică ucrainene, a lucrat la Leningrad cu artistul Nikolai Suetin și a locuit la Dulevo, lângă Moscova, continuându-și proiectele de design. Erau vremuri superbe, atât pentru ea, cât și pentru primul soț. Eva avea să devină rapid directorul artistic al întregii industrii ceramice sovietice.

Tot Eva Zeisel a fost și o victimă directă a Marii Terori: arestată în 1936 sub falsa și halucinanta acuzație de a fi complotat la asasinarea lui Stalin, de a fi inserat svastici în tiparele ei ceramice (nota bene, vorbim totuși de membra unei familii care părăsise Berlinul și Germania după ascensiunea lui Hitler la putere). Era o învinuire la fel de absurdă ca acelea aduse lui Zinoviev, Kamenev, Radek sau Troțki, suspectați de a fi servit ca agenți ai Gestapo. Evreică și având multe rude care abandonaseră Germania lui Hitler, Eva a fost șocată să afle că ar fi fost „spion nazist”. După mai mult de un an de zile în închisorile lui Stalin, a fost eliberată doar ca urmare a puternicelor contacte familiale și a intervențiilor personale pe lângă plăieșul de la Kremlin. A încercat chiar să se sinucidă în timpul detenției, dar și-a ratat actul. Avea să devină un mare nume al design-ului industrial mondial abia după această „situație-limită” (Grenzsituation– Karl Jaspers).

Itinerariul post-sovietic al Evei a început la Viena, a continuat la Londra, unde s-a și întâlnit cu Arthur Koestler, prietenul ei din copilărie, și s-a încheiat la New York, acolo unde avea să se stabilească definitiv. Cosmopolitul oraș american îi amintea de efervescența artistică a Republicii de la Weimar. Trăia, în sfârșit, sub o zodie norocoasă. Colecțiile ceramice ale Evei Zeisel au fost expuse în 1946 la MoMA iar ea a devenit un creator de modele pe celebra firmă Crate & Barrel.

Până la vârsta de 105 ani, Eva și-a scris memoriile (apărute postum în format electronic), acolo unde a povestit și a oferit detalii cutremurătoare legate de cele șaisprezece luni petrecute în închisorile sovietice. Parte din atmosfera clasicului roman Întuneric la amiază i se datorează tot Evei, care, în drum spre Statele Unite, i-a povestit prietenului Koestler întreaga experiență. Supusă unei inimaginabile torturi psihologice, Eva supraviețuise în cele mai negre circumstanțe. Ratarea sinuciderii i-a schimbat cu totul viziunea despre lume, iar noua Eva a triumfat, până la urmă, în fața vechilor anxietăți și a disperării. Viața ei privată a fost la fel de fracturată și complicată. În 1934, a divorțat de Weissberg, care fusese la rându-i arestat de NKVD, iar apoi, în Statele Unite, s-a recăsătorit cu Hans Zeisel, un refugiat ca și ea, profesor de drept la Universitatea din Chicago.

În urmă cu patru ani, prin intermediul biografului lui Arthur Koestler, Michael Scammell, am avut ocazia de a-i cunoaște fiica la New York (Jean Richards) și de a petrece o întreagă după-amiază povestind despre fabulosul destin al Evei. Am înțeles atunci mai multe și de ce, spre deosebire de Margarete Buber-Neumann, Eva Zeisel nu se privise niciodată ca o cruciată morală. A ales să rămână o persoană privată, deși nu complet tăcută cu privire la propria tragedie. Așa cum își amintea chiar fiica ei, Eva urmărea atent informațiile din epocă privind acțiunile împotriva „dezertorilor” sovietici, sinucideri misterioase, dispariții, etc. Unul dintre cei pe care îi cunoscuse era chiar Walter Krivitski, găsit mort în 1941 într-o cameră de hotel din Washington, D.C. Era doar un alt motiv pentru ea de a nu participa la denunțurile din anii ’50. Altfel spus, Eva Zeisel nu era o Ruth Fischer, fosta lideră a Partidului Comunist German (KPD) care colaborase în acea perioadă cu Comitetul pentru Activități Neamericane.

Viața Evei Zeisel rămâne o mărturie intensă a condiției femeii cosmopolite într-un secol în care variile angajamente puteau duce, cum au și făcut-o adesea, la erori abisale. Lecția fundamentală a destinului Evei constă, cred eu, tocmai în faptul că a reușit să evite astfel de capcane...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Ivan Bunin (n. 22 octombrie 1870–d. 8 noiembrie 1953) a fost ultimul mare reprezentant al unei culturi care i-a dat lumii pe Pușkin, Tolstoi sau Turgheniev. S-a priceput deopotrivă la poezie și proză—o realizare în sine—și a reușit să păstreze un echilibru cantitativ și calitativ stabil între cele două specii. Tot el a fost și primul scriitor rus laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1933).

Bunin a început să scrie devreme, la șaptesprezece ani, și a continuat să o facă până la moarte. A avut așadar o carieră activă de peste șase decenii, mult peste ce reușiseră Tolstoi sau chiar Goethe. Un autor cu adevărat prolific. Spre deosebire de alți scriitori ruși, nu a fost remarcat de îndată ce a apărut pe scena literară. Nu că ar fi existat mulți alți scriitori de mare valoare la acea dată; din contră, foarte puțini erau mai dotați ca Bunin la sfârșitul secolului XIX și începutul veacului trecut. Adevărata recunoaștere a venit pe la patruzeci de ani, când criticii ruși au și încetat să se mai refere la el ca la un „poet liric eclectic” sau un „literat original”. A devenit faimos în propria țară chiar înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, însă avea să mai treacă aproximativ un deceniu până când să fie tradus și în Occident. Nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi ales calea exilului francez după Revoluția din Octombrie, dar mi-e greu să cred că ar fi fost ignorat.

Bunin provenea dintr-o veche familie de moșieri. Unul din Bunini fusese ucis în timpul asediului Kazanului de către trupele lui Ivan cel Groaznic, în 1552, iar un alt membru al familiei pe linie maternă fusese executat, după o rebeliune, din ordinul lui Petru cel Mare. Familia Bunin mai dăduse doi eminenți autori cu câteva generații înainte de Ivan: Anna Petrovna Bunina (1774–1829), poetă înzestrată și bună traducătoare de poezie franceză, engleză și germană, ea însăși rudă îndepărtată a bunicului Annei Ahmatova (vezi și cartea Barbarei Heldt, Terrible Perfection), și Vasili Andreevici Jukovski (1783–1852), poet extrem de cunoscut în Rusia pe la mijlocul secolului XIX, fiul unui Bunin și al unei turcoaice descrisă ca „prizonier de război” (probabil o fată răpită în timpul uneia din campaniile otomane). Cu siguranță, Ivan Bunin crescuse în tradiția acestor doi membri ai familiei sale, citiți și discutați frecvent în cercurile de apropiați.

Tânărul Bunin a fost pasionat de trecutul familiei sale și chiar nerăbdător să demonstreze motivele decăderii acesteia: în special pauperizarea marii boierimi, emanciparea șerbilor în 1861, sau chiar industrializarea crescândă a Rusiei, care începuse să se facă simțită încă din anii 1870. Așadar, Ivan Bunin aparținea unei vechi familii, care, în timpul vieții sale, își pierduse aproape complet stabilitatea economică. Este și motivul pentru care a primit o educație formală limitată (câteva clase), ceea ce ar fi fost de neimaginat pentru un tânăr nobil cu câteva decenii mai devreme. A părăsit școala la 15 ani și s-a întors la casa părintească, în gubernia Orlovsk, continuând să studieze cu fratele mai mare. N-a apucat să fie vreodată student, dar avea calitățile sale, pe care le va folosi în anii ce-au urmat. Era înalt, slab, șarmant, iubea natura și tot ceea ce era frumos—și a rămas astfel până la sfârșitul vieții.

În opera lui Bunin nu găsim, cum ne-am aștepta, nicio atitudine politică. Starea de spirit a intelighenției în primul deceniu al secolului XX era „din oficiu” opozițională. Un scriitor, chiar un poet, ar fi trebuit să fie „de stânga” sau, în orice caz, în tabăra progresistă. În realitate, aproape toți se opuneau guvernului de pe atunci. Până și pașnicul Cehov simțise că trebuie să ia poziție și demisionase din Academia de Științe în semn de protest față de excluderea lui Gorki. Prin urmare, Ivan Bunin se găsea singur și tăcut în această mare învolburată a istoriei, perfect tolstoian în filosofie, spre uluiala confraților literari.

O asemenea distanță față de politică trebuie că îl costase și popularitatea ca autor. Bunin era un om înțelept care înțelesese foarte bine toată această configurare a lumii în care trăia, însă independența spiritului a fost cea care a prevalat: „Mi se strepezeau dinții de câte ori vedeam, pe pereții aproape fiecărui apartament pe care îl frecventam, ochelarii și fața de pasăre a lui Cernîșevski, sau pe Belinski, cadaveric, cu ochi enormi și terifianți, ridicându-se din propriul pat al morții pentru a-i întâmpina pe jandarmii care îi intrau în locuință...” (vezi romanul autobiografic Viața lui Arseniev, București: Editura pentru Literatură Universală, 1969).

Ivan Bunin a fost ultimul mare reprezentant al tradiției clasice ruse a secolului XIX, un scriitor pre-revoluționar în Rusia, post-revoluționar în exil. Deși a rămas o vreme în țară și după 1917, nu a scris mare lucru în acea perioadă și nici nu a asistat la instaurarea regimului sovietic. Alternativa pare greu de imaginat: ar fi devenit un scriitor sovietic sau n-ar mai fi scris deloc. Și-a reluat scrisul în Franța, începând cu 1920, și, în pofida revoluției, opera sa a rămas intactă și a putut să crească în exil.

În perioada 1907–1917 călătorise foarte mult în afara granițelor, iar când a izbucnit revoluția bolșevică, s-a alăturat celor ce se refugiaseră în Ucraina (încă independentă). Pentru scurt timp, a ajuns la Odessa cu soția, dar când Ucraina a fost ocupată de Armata Roșie, a ales să se stabilească definitiv la Paris, acolo unde îl invitase prietenul Alexei Tolstoi (1883–1945). Deși a petrecut 33 de ani în capitala franceză, a rămas până la final un scriitor rus. Niciuna din operele sale scrise la Paris sau în sudul Franței nu era în franceză, ci în limba maternă. Între 1940–1944, trăind aproape de Cannes, s-a ferit de orice colaborare cu germanii, iar după eliberare s-a întors la Paris, într-un cartier în care limba rusă încă mai putea fi auzită pe stradă. Apartamentul cuplului Ivan Bunin–Vera Muromțeva (1881–1961) din Rue Jacques-Offenbach avea să devină un fel de Mecca pentru societatea literară rusă aflată în exil...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.