Marius Stan

Vladimir Bukovski (76 de ani), dispărut dintre noi pe 27 octombrie în urma unui stop cardiac, a fost unul dintre cei mai vocali și influenți reprezentanți ai disidenței sovietice. Anterior exilului său în Occident (1976), a ajutat la consolidarea mișcării sovietice pentru drepturile omului și a jucat un rol esențial în expunerea abuzurilor psihiatrice din URSS. Bukovski a petrecut aproximativ doisprezece ani în închisori, lagăre și aziluri de psihiatrie. După părăsirea Uniunii Sovietice, a devenit actor-cheie într-o serie întreagă de inițiative anti-comuniste și a căutat permanent să alerteze opinia publică occidentală în privința amenințării sovietice. În anii de după prăbușirea comunismului, Vladimir Bukovski s-a dovedit a fi un susținător pasionat al politicilor de lustrație în fostele țări comuniste și a rămas până la capăt un critic acerb al regimului lui Vladimir Putin.

Embed Răspândește

Opinii despre alegerile prezidențiale din Rusia: Vladimir Bukovski

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

---

width px Înălțime px

---

Codul URL a fost copiat

Nici o sursă media

0:00 0:02:15 0:00

Deziluzia lui Bukovski legată de comunismul sovietic s-a cuibărit de la o vârstă fragedă. Născut în decembrie 1942, crescuse și se formase la Moscova. Acceptase ca atare cultul lui Stalin și fusese șocat la moartea dictatorului. A simțit că fusese înșelat, un sentiment amplificat de procesul de de-stalinizare care i-a urmat. În acest sens, „trezirea” politică a lui Vladimir Bukovski a fost aceea a tuturor contemporanilor săi pentru care Congresul XX al PCUS marcase o ruptură existențială. La un anumit nivel, înțelegerea lui asupra vieții sovietice era o traducere a respectivei dezamăgiri la o scară mai mare. Era convins că toată lumea va ajunge să se lovească în cele din urmă de discrepanța dintre ideologia oficială și realitate.

Disidența lui Vladimir Bukovski a început devreme. În 1961, s-a petrecut întâlnirea esențială cu matematicianul Alexander Esenin-Volpin (1924–2016). Sub influența acestuia, Bukovski a încetat să mai creadă într-o revoluție violentă și a îmbrățișat strategia legalistă. Au crezut împreună că disidenții se pot opune autorităților prin asumarea responsabilității și apărarea legilor statului. Cum avea să o spună mai târziu: „Noi suntem de partea legii. Ei sunt împotriva acesteia”.

Bukovski a jucat un rol esențial în punerea în practică a acestor idei. Demonstrațiile deveniseră parte integrantă a culturii disidente, iar Vladimir Bukovski nu s-a ferit să se așeze în fruntea lor (mai ales la cele „tradiționale” din Piața Pușkin, din fiecare 5 decembrie). În lupta sa cu autoritățile, a atras mereu atenția asupra chestiunilor juridice. Nu s-a sfiit să ceară, alături de alți disidenți, abrogarea unui articol din Codul Penal la o demonstrație din 1967 și nici nu a fost ferit de arestări și alte rele tratamente. Pentru el, procesele erau ocaziile perfecte de a promova cauza mișcării pentru drepturile omului și de arăta natura coruptă a sistemului sovietic.

În a doua parte a anilor ’70, în Occident, a fost un neobosit agent al devoalării abuzurilor psihiatrice din URSS. În afara accentului pe care l-a pus adesea pe legalitate și glasnost, Bukovski a dezvoltat și ceea ce se numește o filosofie morală. Gândirea sa, firește, a fost influențată și modelată de experiența închisorilor sovietice. A spus cândva că fusese un fel de „universitate” pentru el, comparabilă cu o partidă de șah. I-au plăcut confruntările și a avut o cauză clară. Uneori, asemeni altor disidenți, Bukovski a conceptualizat disidența în termeni de sacrificiu. Credea că acest sacrificiu etic de sine derivă din creștinism și a declarat în câteva rânduri că etica civilizației europene provine din același trunchi. „Conștiința umană [era] pe cale să devină un factor important în politica mondială”, scria el în Vladimirskaia tiur’ma, rezumat ideal al întregii sale filosofii politice.

Să ne amintim cum, atunci când a ajuns în Occident în 1976, ziarul de stânga francez Libération îl anunța ca pe o figură care contestă categoriile politice tradiționale, care este dedicată luptei pentru drepturile omului și mai puțin filosofiei sau ideologiei. Era și un sâmbure de adevăr aici, programul lui Bukovski nu putea fi considerat nici de stânga, nici de dreapta. Într-un alt sens însă, Vladimir Bukovski a rămas extrem de politic până la capăt: profund ostil la adresa socialismului sovietic. Suspiciunile legate de politica de stânga, în general, aveau să se amplifice în perioada sa occidentală.

Bukovski a avut o forță motivațională colosală. Inițiativele sale au fost adesea susținute de nume ca Raymond Aron, Jean-François Revel, André Glucksmann sau Bernard-Henri Lévy.

A înființat la New York, în 1985, Centrul pentru Democrație în URSS, condus la acea vreme de prietenul disident Iuri Iarim-Agaev, menit să strângă informații despre viața din Uniunea Sovietică prin canalele drepturilor omului și prin anumiți sovietologi și specialiști cu înclinații de dreapta.

Tot el a fost implicat în organizarea unei conferințe internaționale majore la Praga, în iulie 1990, intitulată „Calea pașnică spre democrație”, care a atras la acea vreme o pleiadă întreagă de disidenți și lideri pro-democratici din fosta URSS și din Europa de Est. Conferința a fost deschisă de Vladimir Bukovski și Paruir Hairikian, iar Václav Havel i-a întâmpinat pe delegați. În timpul conferinței, într-un interviu cu Kasparov, Bukovski cerea „disoluția completă a Uniunii Sovietice”.

După 1990, Vladimir Bukovski a fost și un mare prieten al inițiativelor privind decomunizarea în România și un participant activ al școlilor de vară de la Sighet. Contribuțiile sale se găsesc publicate de Fundația Academia Civică în volumul Bukovski la Sighet.

Pablo Picasso (n. 25 octombrie 1881 – d. 4 aprilie 1973), autorul uneia din cele mai controversate picturi ale secolului XX, Guernica, puternic mitologizată și politizată până în zilele noastre, a lăsat în urma sa o moștenire ambiguă cu privire la relația dintre artist și evenimentele politice cataclismice ale epocii sale.

Picasso a servit multă vreme ca un fel de paratrăsnet pentru criticii de artă și istoricii înamorați de tropul „artistului în turnul său de fildeș”, care ar fi absorbit de sine până la limita indiferenței față de evenimentele politice; sau de cel al poltronului egocentric care s-a ferit să-i salveze viața prietenului său Max Jacob (1876–1944), un deznodământ tratat ca și cum ar fi fost în puterea lui; sau de cel al naționalistului, spaniolul esențial, stimulat să răspundă la evenimentele publice convulsive doar de războiul civil din propria țară. Însă un Picasso istoric nu poate depune mărturie pentru niciuna din aceste figuri mitice deoarece a fost, de fapt, un artist angajat politic pe tot parcursul carierei. Întrebarea fundamentală care se pune este cum anume (și de ce) un artist într-atât de subtil conștient de toate aceste opresiuni continuă să producă artă în ciuda irezistibilei și îngrozitoarei lor forțe.

În octombrie 1944, la două luni după eliberarea Parisului, Picasso intra în Partidul Comunist Francez, un eveniment care atrăgea atenția întregii lumi. Pentru una din puținele dăți în viața sa, Pablo acționase ca o figură publică. Intervievat, spunea că „intrarea mea în partidul comunist este consecința logică a întregii mele vieți, a întregii mele opere. Sunt mândru să spun că n-am considerat niciodată pictatul ca fiind o artă a simplei plăceri, a diversiunii. Am dorit, prin desen și prin culoare, de vreme ce acelea erau armele mele, să aprofundez din ce în ce mai mult cunoașterea lumii și a umanității, pentru că această cunoaștere ne eliberează pe toți în fiecare zi”.

Unii au găsit declarația lui greu de crezut, ca și când ar fi contrazis atât concepția lor despre Picasso, cât și despre artiști și politică în general. În presa internațională s-a vehiculat că Picasso ar fi spus că „arta și politica n-au nimic în comun”. Înfuriat de întorsătura evenimentelor, artistul a revenit cu o nouă declarație publică acompaniată de un interviu cu jurnalista Simone Téry, (1897–1967) apărut în numărul din martie 1945 al revistei Les Lettres Françaises. „Ce credeți că e un artist? Un imbecil care are doar ochi de pictor, urechi de muzician sau o liră la fiecare etaj al inimii...? Din contră, el este și o ființă politică, mereu atentă la evenimentele mondiale neplăcute, febrile sau favorabile, modelându-se pe sine în imaginea lor”.

Pentru Picasso, politica și estetica erau sinonime cu principiile morale și condiția umană. Nu cred că mințea și nici nu se amăgea. Contrar reacției publice din 1944, istoria timpurie și cariera lui Picasso vin să susțină afirmația sa conform căreia „s-a luptat mereu, prin mijloacele picturii sale, asemeni unui adevărat revoluționar”. Imersiunea în mișcarea anarhistă din Barcelona l-a încurajat să picteze imagini ale proscrișilor sociali și ale vieții de stradă în lucrările de tinerețe și a condus direct la „perioada albastră” a tablourilor despre prostituție, artiști famelici și, în genere, despre săraci. „Perioada roz” a continuat cu subiectele înfometării și acrobaților marginalizați, iar în perioada sa „africană” a finalizat o lucrare majoră pe tema prostituției, Les Demoiselles d’Avignon, în perfect acord cu critica anarhistă contemporană a condițiilor economice care îi cultivă și favorizează practica. Apoi, în faza lui „cubistă”, Picasso a dus această artă antiacademică—așa cum a spus prietenul său, Guillaume Apollinaire—în punctul „revoluției”. În colajele sale, odată cu introducerea hârtiei de ziar, Pablo a meditat asupra războiului și militarismului, în vreme ce primul și al doilea Război Balcanic conduceau direct la Primul Război Mondial.

Pablo Picasso a demonstrat de-a lungul vieții câteva gesturi activiste, însă în prima sa vizită la Paris, în 1900, a semnat Manifestul Coloniei Spaniole Rezidentă în Paris și Apelul la amnistie publicat de La Publicidad (John Richardson discută acest manifest în A Life of Picasso, vol. 1, 1881–1906, New York: Random House, 1991, pp. 171-172). În semn de solidaritate cu prietenii săi, poetul și pictorul catalan Carles Casagemas (1880–1901), anarhistul Francisco Asís de Soler, sculptorul Josep Cardona (1878–1922) și alte optzeci de persoane, a cerut eliberarea prizonierilor politici și amnistie pentru exilații antimilitariști ca urmare a agitației din 1898 provocată de disoluția finală a imperiului spaniol (pierderea Cubei, insulelor Filipine și Puerto Rico, Guam, etc.) și a revoluțiilor sociale și economice care au acompaniat-o.

Picasso nu a mai avut ieșiri publice în favoarea unei cauze politice până la Războiul Civil Spaniol, însă convingerile anarhiste și antimilitariste i-au alimentat arta în perioada de dinaintea Marelui Război și au constituit baza solidarității sale cu suprarealiștii, dintre care cei mai mulți intraseră în Partidul Comunist Francez încă din anii ’20. Dincolo de toate, antimilitarismul timpuriu al pictorului explică raportul pe care l-a avut cu fiecare dintre războaiele pe care le-a trăit. În pofida tuturor apelurilor la arme, a ales de fiecare dată și cu o ferocitate uluitoare să-și urmeze consecvent opera de artist.