Marius Stan

La sfârșitul anilor 1930, existența pe continent devenise cvasi-imposibilă pentru foarte mulți dintre europeni. Când a izbucnit Al Doilea Război Mondial, Walter Benjamin (15 iulie 1892–26 septembrie 1940), asemeni multor altora, cădea victimă politicii de extrădare a Franței. Fusese într-un lagăr de tranzit aflat într-o mănăstire lângă Nevers, un orășel din Burgundia, apoi transferat la Vernuche, alături de alte câteva sute de prizonieri. În noiembrie 1939, grație intervenției unor prieteni francezi, Benjamin fusese eliberat, însă, în loc să-și folosească nou-găsita libertate pentru a lăsa în urmă prigoana nazistă, se afundase și mai mult în cărțile și proiectele sale (în special unul la care ținea foarte tare, despre Baudelaire), ba chiar și-a reînnoit permisul de bibliotecă.

A venit apoi iunie 1940, când trupele lui Hitler au invadat Parisul. Abia atunci a acceptat Walter să-și abandoneze munca și să călătorească spre sud, alături de sora sa, Dora. A ajuns la Marsilia în septembrie același an. Deși orașul i-a displăcut profund, a reîntâlnit-o aici pe vechea sa prietenă, Hannah Arendt, și pe proaspătul soț al acesteia, Heinrich Blücher. Tot aici i-a întâlnit pe Arthur Koestler și pe Lisa Fitkko, cea care și avea să-l ajute să treacă Pirineii. Fitkko era deja în contact cu jurnalistul american Varian Fry și cu acel Comitet pentru salvarea de urgență. Mai mult, cu ajutorul prietenului Max Horkheimer și încurajat constant de Theodor Adorno, Benjamin a căpătat o viză pentru Statele Unite. Cum nu putea să părăsească Franța pe cale legală, singura soluție părea a fi ajungerea în Portugalia, prin Spania, în mod clandestin.

Așa a poposit Walter Benjamin în orășelul Portbou din Girona, Spania, într-un grup ghidat de aceeași Lisa Fitkko. După șapte ani de exil prin varii țări europene, un Benjamin cardiac și epuizat ajungea la marginea prăpastiei existențiale. Scăpase din Paris cu doar câteva zile înainte ca trupele hitleriste să acapareze capitala franceză. Ascensiunea nazismului în Europa și Pactul Ribbentrop-Molotov fuseseră percepute de către Benjamin drept o catastrofă de proporții. Făcea parte, alături de Hannah Arendt, Heinrich Mann, André Breton, Max Ernst, Marc Chagall și atâția alții, dintr-o generație care privea stupefiată colapsul moral al Europei. I-am numit doar pe aceștia pentru că, ajutați de același Varian Fry, ei au reușit, până la urmă, să se refugieze în Statele Unite. S-a spus că în septembrie 1940 ar fi avut la el un manuscris important și chiar o versiune revăzută a Tezelor despre filosofia istoriei. Nu în zadar „grăia” Angelus Novus, celebrul desen al lui Paul Klee, despre sălbatica distrugere a vieților oamenilor prin intermediul forțelor dezlănțuite de cumplitul secol al furtunilor ideologice.

Știm azi că Benjamin experimentase diverse droguri puternice încă de la începutul anilor ’30, că lua regulat morfină pentru o boală de inimă care îl chinuia. Plămânii nu-i erau nici ei în cea mai bună stare. Știm că tot el i-a oferit lui Arthur Koestler pastilele cu care cel din urmă și-a ratat prima tentativă de sinucidere. Prietenii și cunoștințele lui Walter au căzut de acord, în mare, că, începând din 1924, viața filosofului a urmat o cale descendentă a eșecurilor și înfrângerilor. Destrămarea propriei căsnicii, neșansa în dragoste, respingerea lumii academice, toate l-au transformat pe acest tânăr briliant într-o umbră a vechiului Walter. Mai mult, sinuciderea-protest a poetului Christoph Friedrich Heinle în 1914, unul din cei mai apropiați prieteni ai săi, îl zguduise profund pe Benjamin (după aceea, avea să și rupă cu cercul studențesc al lui Gustav Wyneken, cel care susținuse intrarea în Primul Război Mondial).

Putem spune că sinuciderea sa din data de 26 septembrie 1940, la Portbou, după o supradoză de morfină, clocotise în Walter Benjamin de multă vreme, asemeni unei catastrofe interioare. Se pare că, de-a lungul anilor ’30, trecuse, într-adevăr, prin mai multe perioade de recluziune totală, scrisese numeroase testamente și vorbise în repetate rânduri despre iminentul act final. Atât Gershom Scholem, cât și actrița Asja Lācis, ambii prieteni de suflet ai filosofului, i-au descris ulterior viața - avea doar 48 de ani când s-a stins - ca pe un proces de maturizare întrerupt brusc de un anumit punct de cotitură existențială. Memoria lui Benjamin se extinde însă dincolo de rolul său ca filosof și critic cultural al Republicii de la Weimar: este memoria secolului XX, memoria „populațiilor superflue” aruncate în vâltoarea necruțătoare a curentului istoric.

A fost tot Hannah Arendt cea care l-a anunțat pe Gershom Scholem, patru săptămâni mai târziu, despre sinuciderea lui Walter. „Evreii mor în Europa și sunt îngropați precum niște câini”, scria tot ea. Arendt avea să viziteze Portbou în octombrie 1940 și apoi să remarce: „Cimitirul care privește înspre golf, direct în Mediterană, este săpat în piatră... unul din cele mai spectaculoase și frumoase locuri pe care mi-a fost dat să le văd în viața mea”.

Pentru Walter Benjamin, așa cum sugera aceeași Arendt în Introducerea la Iluminările prietenului dispărut, mult râvnita zeiță Fama rezervase însă o posteritate mai solidă și mai puțin arbitrară decât multe altele...

Dintre toți scriitorii moderni ruși polilingvi, doar Vladimir Nabokov (1899–1977) a fost studiat de-a fir a păr. El este, desigur, campionul neegalat al schimbării registrelor lingvistice. Un poliglot timpuriu pentru care engleza era ca o limbă maternă (cum fusese bunăoară franceza pentru generațiile aristocrației ruse): „Am fost bilingv de copil (rusă și engleză) și am adăugat franceza la vârsta de cinci ani. În copilăria mea, toate însemnările pe marginea fluturilor pe care îi colecționam erau în engleză. Cu alte cuvinte, am fost un copil perfect trilingv dintr-o familie cu o bibliotecă enormă”.

Sărbătorita zilei, Elsa Triolet (n. 25 septembrie 1896 – d. 16 iunie 1970), se înscrie și ea pe această listă selectă a scriitorilor ruși care și-au schimbat, la un moment dat, limba de creație. A debutat ca romancieră de limbă rusă, publicând trei cărți în Uniunea Sovietică la sfârșitul anilor 1920, înainte de a deveni o figură a literelor și politicii de stânga franceze. Triolet a început să scrie în franceză abia în 1938, dar cărțile ei au păstrat multe influențe structurale rusești. Și-a dezvoltat propria definiție a scriitorului și propria concepție asupra literaturii; s-a dedicat reflecției asupra difuzării operelor literare.

Potrivit Elsei, „omul de litere” ar trebui să fie un scriitor public care îi exprimă pe cei ce nu pot scrie; care, asemeni magicianului din trecut, exorcizează mulțimea; care, asemeni psihanalistului din prezent, caută să elibereze numind relele ce nu pot fi numite. A căutat mereu o edificare poetică și socială. Îi plăceau, desigur, Aragon, Éluard, poetul sovietic Konstantin Simonov, Vercors (pseudonimul literar al lui Jean Marcel Bruller), Henri Barbusse, Gorki, Maiakovski, dar și, aproape surprinzător și într-o ordine aleatorie, trubadurii, folcloriștii, Molière, Shakespeare, Zola, Hugo, Tolstoi, Dickens și chiar câțiva regizori de film. Preocupată să definească relația dintre scriitor și public, Elsa Triolet a ajuns să-l asemuiască pe primul cu un „post de radio” al cărui principală calitate (adică talent) depinde de natura mesajului difuzat. S-a pronunțat mereu în favoarea unei literaturi angajate, în opinia ei singura literatură veritabilă de avangardă.

Triolet se născuse la Moscova ca Elsa Iurievna Kagan, a doua fiică a unui avocat evreu—Iuri Kagan—specializat în contracte pentru muzicieni și actori. Mama ei, Elena Iurievna, era o excelentă pianistă, iar sora mai mare, Lili, avea să-și câștige un loc aparte în istoria literaturii rusești. Kaganii o duceau așadar foarte bine, erau asimilați și cultivați. Fetele au învățat franceză și germană de la vârste fragede. Părinții lor vorbeau fluent germana și le duceau adesea pe fete să asculte Wagner la opera din Bayreuth.

Deși relatările despre viața sa au avut adesea un ton hagiografic, Elsa Triolet nu a fost o sfântă și nici vreo eroină comodă a secolului XX. A fost și egoistă, pe alocuri chiar arogantă, și a ales să-și trăiască viața prin intermediul bărbaților. După ce l-a pierdut pe Vladimir Maiakovski (1893–1930) în favoarea surorii ei, Lili Brik (1891–1978), a fost căsătorită, vreme de peste 30 de ani, cu poetul suprarealist francez Louis Aragon (1897–1982). Prin Aragon, Elsa și-a asigurat prezența în istoria literelor franceze, devenind mai mult decât o simplă emigrantă rusă.

Evident, de îndată ce și-a găsit o cauză pentru care să lupte, Elsa Triolet a demonstrat un curaj nebun și a fost decorată pentru acțiunile ei în La Résistance (acolo unde luptase alături de același Aragon). Tot ea a fost și prima femeie căreia i s-a acordat prestigiosul Premiu Goncourt, în 1944. Însă „cariera” din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial s-a situat într-un contrast evident cu acțiunile și comportamentul ei din anii ’30 și ’40, atunci când, trebuie spus, nu a scos nici măcar un cuvânt împotriva Marii Terori staliniste (deși știa foarte bine ce se petrecea în Uniunea Sovietică).

A fost preocupată permanent de condiția străinului în Franța, lucru ostensibil chiar din primele sale cărți. Cum putem explica, așadar, paradoxurile Elsei Triolet? Concepția ei militantă asupra literaturii s-a apropiat foarte mult de jdanovism, pe care îl cunoștea bine pentru că înțelegea realitatea sovietică. După război, a fost extrem de acidă cu ceea ce numea „americanizarea culturii”. Acest lucru ne arată că interiorizase perfect și implicațiile politice și culturale ale Războiului Rece. Putem încerca să punem acest ortodoxism politic al Elsei pe seama delicatei ei situații personale. Elsa a fost o femeie de mare talent, sfâșiată însă permanent de un semi-destin, de această lipsă acută a completitudinii...