Marius Stan

Viața orașelor din Rusia a fost tratată literar într-un mod destul de ambiguu. Cel care a propus mai întâi această temă urbană a fost Aleksandr Pușkin. Evgheni Oneghin, eroul primului roman rusesc (în versuri), stimulat, corupt, apoi plictisit de viața din Sankt Petersburg, pleacă în provincie doar pentru a „contamina” și viața Tatianei. Dostoievski și Gogol aveau să descrie și ei „creația urbană” a lui Petru cel Mare ca pe una bolnăvicioasă, falsă, viciată, sau, asemeni lui Pușkin, capabilă să ia mințile oamenilor. În același timp, toți acești scriitori au fost irezistibil atrași de orașul de pe Neva. Cineva ar putea spune că avem în față un caz special, de vreme ce Petersburgul a fost fondat de un tiran cu valențe occidentale și construit cu specialiști străini. Asemenea influențe externe nu erau, firește, pe placul tuturor rușilor.

Orașele de provincie ale lui Cehov au fost la rându-le descrise în contrast cu imaginea fantastică și idealizată a marelui oraș: să ne amintim de dorința mistuitoare a celor trei surori vizavi de o Moscovă care oricum nu le va rezolva, vreodată, problemele. Personajul Levin din Anna Karenina lui Tolstoi se simte și el la fel de apăsat de plictiseala Moscovei. Disprețul suveran pentru viața urbană care transpare din literatura rusă poate fi explicat, măcar parțial, prin înfăptuirea târzie a revoluției industriale în Rusia. Sigur, în termeni economici, orașele păreau adesea mai predispuse la consum și mai puțin la producție. A existat dintotdeauna în Rusia o mare prăpastie între oraș și provincie, o distanță pe care autoritățile sovietice au încercat, deși cu un succes limitat, să o reducă sau elimine. În teorie, bolșevicii erau dedicați industrializării și urbanizării, ștergerii diferențelor sociale, și, în acest scop, prin propagandă la fel de mult ca prin orice altceva (teroare), au încercat să consolideze relația dintre țărănime și proletariat. Cu ce costuri umane, știm prea bine astăzi...

În literatura serioasă pre-revoluționară, precum și în cea sovietică, aspectele negative ale vieții la oraș țin capul de afiș. Desigur, lumile confuze și dezorientate din Petersburgul (1916) lui Andrei Belîi (considerat de Nabokov unul din marile romane ale sec. XX), sau din Mașini și lupi (1924) de Boris Pilniak, sunt parte integrantă din experimentele moderniste care aveau loc, pe atunci, în Europa de Vest și America. De asemenea, în operele realismului socialist al anilor 1930, accentul cădea tot pe procesul dureros al dezvoltării urbane și nu pe realizări de vreun anumit fel - vezi Timp, înainte!, de Valentin Kataev.

Atât în secolul XIX, când capitalismul se dezvolta cu întârziere, cât și în era sovietică a planificării de stat, principala caracteristică a orașului rusesc a rămas densitatea mare a populației. „Subțirea” elită beneficia de spațiu îndestulător, dar marea majoritate a populației urbane trăia în condiții foarte precare (în 1926, de pildă, spațiul pe cap de locuitor moscovit era de aproximativ 5-6 metri pătrați, iar până în 1956, scăzuse spre 4mp).

Alteori, o parte din ciudățenia și magia Sankt Petersburgului s-a revărsat și asupra Moscovei. Primul mare exemplu de acest fel rămâne capodopera lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta. Să ne aducem aminte și cum începe satira autobiografică a lui Venedikt Erofeev, Moscova-Petușki, una din marile opere ale clandestinității sovietice:

„Toată lumea spune: Kremlinul, Kremlinul. O aud pretutindeni, dar nu l-am văzut niciodată eu însumi. De câte ori (de o mie de ori), beat sau mahmur, n-am umblat de-a lungul Moscovei, de la nord la sud, de la vest la est, de la un capăt la altul, de-a dreptul sau indiferent cum—și n-am văzut nici măcar o dată Kremlinul”.

După colapsul sistemului sovietic, Rusia a trecut printr-o redenumire exhaustivă a orașelor și străzilor sale. Vechea glumă despre disidentul care s-a născut în Sankt Petersburg, s-a maturizat în Petrograd, trăia acum în Leningrad și-și dorea să moară în același Petersburg, devenise realitate. Și totuși, o astfel de etichetare repetată nu putea decât să întărească ideea că urbanizarea este potrivnică oricărui sentiment de apartenență la o comunitate sau la o tradiție.

Într-o carte apărută la sfârșitul anilor ’90 la Harvard University Press, Russsia: People and Empire, 1552–1917, istoricul britanic Geoffrey Hosking susținea că rușii au reușit, vreme de câteva secole, să construiască și mențină un imperiu, dar au eșuat în alcătuirea unei națiuni. În special la începutul anilor ’90, atunci când variile problemele generate de trecerea la o economie de piață începuseră să doară cu adevărat, sau când penuria, cozile la alimente și tentativele eșuate de lovitură de stat deveniseră tușele groase ale peisajului post-sovietic, imaginile orașului ca epicentru al haosului și pericolelor au repopulat în forță imaginarul rusesc...

Jurnalist cu capul pe umeri cum era, Daniel Defoe (n. 13 septembrie, 1660–d. 24 aprilie 1731) s-ar fi enervat, cel mai probabil, să afle cum generațiile viitoare îl vor fi botezat afectuos „părintele romanului” englez. În cele mai bune opere de ficțiune ale sale a încercat—pentru că temperatura timpurilor o cerea—să pretindă că arată faptele așa cum sunt, „necoafat”, și că nu ar avea nici cea mai mică intenție de a da frâu liber imaginației. A fost doar unul din paradoxurile acestui om cu adevărat complicat.

Aventurile lui Robinson Crusoe, de pildă, au intrigat printr-o anumită abilitate de a normaliza anormalul, de a scrie despre experiențe extreme în termenii unei reacții umane sensibilă la ele, de a descrie viețile unor oameni extraordinari într-un limbaj comun și cu o terminologie inteligentă, dar deloc condescendentă. Defoe a avut abilitatea aproape instinctuală de a lua oribila autodistrugere a unui individ anti-social și a o converti în uluitoarea și inspiratoarea poveste a unui individ echilibrat și practic. Dintru început, ni se arată direcția: Crusoe este un naufragiat și astfel este absolvit de orice responsabilitate pentru situația în care se află...

Părinții prezbiterieni ai lui Daniel îl pregătiseră pentru preoție și, deși a decis de timpuriu că nu aceea va fi calea, Defoe a primit o educație comparativ la fel de bună. Pe la paisprezece ani îi plăcea nespus să stea de vorbă cu soldați și marinari, memorând toate poveștile acestora. Se simțea ca un istoric, fără să fi citit vreo carte, fără să fi avut vreuna la îndemână. Mai târziu, a devenit comerciant de diverse produse și a trăit în Spania pentru o vreme, s-a căsătorit (nu fericit, e important să notăm), a scris poezie proastă, marginală, și, până prin 1692, pierduse în afaceri echivalentul a un sfert de milion de dolari. După aceea, n-a mai fost ferit vreodată de dificultăți financiare. S-a salvat adesea căzând la pace cu creditorii. A făcut ceva profit de pe urma unei fabrici de cărămizi și țigle, a devenit un jurnalist și pamfletar prolific și a început chiar să se amestece în politică.

Defoe a descoperit, asemeni propriilor lui cititori, că are abilitatea de a scrie despre chestiuni cotidiene într-o manieră directă, simplă și clară. Însă odată cu moartea patronului său, Regele William al III-lea (cunoscut și ca William Henric sau William de Orania), și ascensiunea la tron a Reginei Anna a Marii Britanii, Defoe, deși un disident extrem de popular, a ajuns un om vânat. În 1703, a fost arestat, aruncat în pușcărie, judecat și condamnat să plătească o amendă, să stea de trei ori la stâlpul infamiei, reținut, din nou, în neștire și, în cele din urmă, eliberat condiționat. Partea extraordinară din acest urât episod, în afara umilirii publice a unui om care deja își câștigase un anume prestigiu, a fost că Defoe însuși a reușit să profite iar mulțimea l-a tratat ca pe un erou. În loc să fie batjocorit și pus la stâlpul infamiei, a fost aclamat și sărbătorit în toiul expunerii sale publice.

De atunci încolo, s-a dedicat din ce în ce mai mult jurnalismului politic. Cel mai politicos cuvânt care să descrie mare parte a vieții și operei lui Defoe în această perioadă ar fi „insipidă”. Și-a vândut talentul celui care dădea mai mult, a spionat pentru favoriți și i-a luat în derâdere pe adversari—an după an, a agitat eseuri economice, poezie ratată, frânturi umoristice și corespondență politică, acumulând din ce în ce mai lacom pentru dotele fetelor deja măritabile. Actul de a scrie, de a scrie practic orice câtă vreme ies bani, devenise la fel de obișnuit și de întipărit în Daniel cum fusese oricare altă lovitură a sa din trecut.

Cam așa arăta omul care, la vârsta de 60 de ani, s-a așezat la masă pentru a produce o descriere memorabilă a peripețiilor unui naufragiat, și care, în cei cinci ani care au urmat, a terminat și publicat cele trei părți din Aventurile lui Robinson Crusoe (1719), Istoria vieții și aventurile Domnului Duncan Campbell (1720), Memoriile unui cavaler (1720), Căpitanul Singleton (1720), Moll Flanders (1722), Roxana: Amanta norocoasă (1724) și O nouă călătorie în jurul lumii (1725). În tot acest timp, a continuat să producă pamflete și materiale jurnalistice într-un număr considerabil și și-a petrecut mai mult ca sigur câteva veri călărind de-a lungul și de-a latul țării spre a strânge material pentru a sa prețioasă Călătorie în întreaga insulă a Marii Britanii (1724).

Dacă l-am privi pe Daniel Defoe ca pe englezul tipic, londonezul tipic, probabil Cockney-ul tipic, și povestea lui despre un bărbat pe o insulă ca pe un roman tipic englez (cu al său accent pe factualitate, tărie de caracter și o judecată optimistă și sănătoasă), am fi, de fapt, în asentimentul unor critici de limbă engleză de varii orientări, de la Samuel Johnson (1709–1784) la Virginia Woolf (1882–1941). Un altul, francez, Alphonse Daudet (1840–1897), a spus cândva despre Defoe că este englezul prin excelență și autorul național al Angliei, că posedă pofta de aventură specifică, gustul pentru călătorie, dragostea de mare, pietate deopotrivă cu instincte comerciale și practice. Woolf însăși era convinsă că Daniel Defoe aparține școlii marilor scriitori realiști, a căror operă e fondată pe „cunoașterea a ceea ce persistă mai mult, deși nu în chip atrăgător, în natura umană”. Ceea ce mulți alții au apreciat a fost poate tocmai această mândrie tipic engleză a normalității lui Defoe, raționalitatea lui absolută și, mai ales, lipsa tonalităților nevrotice...