Marius Stan

Biografiile de tip „rock’n’roll” nu sunt niciodată de invidiat. Motivul este acela că fiecare biograf încearcă să deconstruiască miturile care înconjoară subiectul ales, să ofere cititorilor o reprezentare „mai onestă” a persoanei aflată sub lupă. Atunci când subiectul este un idol cultural precum Janis Joplin, procesul de extragere a acestei dive din clișeele „sex, droguri și rock’n’roll” - la care Janis însăși a contribuit - pare aproape imposibil. Cert este că vorbim, măcar în acest caz, despre un adevărat complex de forțe și împrejurări care a dat forma ascensiunii meteorice către faimă a fetei născute în Port Arthur, Texas.

Din perioada anilor formativi în sudul Statelor Unite și până la apogeul carierei de star rock în districtul Haight-Ashbury din San Francisco (inclusiv cu acea psihedelică vară a iubirii/summer of love din 1967), Janis Joplin s-a arătat lumii ca o persoană ostentativă, adesea rudimentară. A făcut-o însă pentru a proteja o încredere mai degrabă fragilă în propria-i ființă. Janis a transgresat multe lucruri în scurta ei viață: rolurile de gen, de clasă, orientarea sexuală, dar și stilul muzical. Lupta lui Joplin cu propria definire ca femeie a fost, probabil, și cea mai spectaculoasă.

Nu a fost vreodată capabilă să împlinească acele așteptări sociale ale feminității convenționale și a fost bântuită, în toți cei 27 de ani pe care i-a trăit, de senzația că nu poate fi iubită. De altfel, în 1965, după un prim contact cu contracultura nebunescului San Francisco, s-a întors pentru o scurtă perioadă în orașul natal texan. Hotărâtă să scape de dependența de alcool și metamfetamină (faimosul speed), și-a strâns părul într-un coc, s-a machiat și a sfârșit jucând canastă cu acei oameni „foarte, foarte plictisitori”... Această regresie în convenționalitate a fost scurtă, dar ne arată cât de mult și de disperat își dorea Janis acceptarea pe care un astfel de conformism o aduce. În cele din urmă, când s-a întors la Haight-Ashbury și a devenit una din principalele voci rock feminine, succesul a fost sinonim, de fapt, cu triumful unei asemenea sfidări. Și totuși, prematura moarte survenită pe 4 octombrie 1970 în urma unei supradoze a demonstrat că prețul pentru feminitatea renegată a fost cu adevărat mare.

Cele mai bune piese ale lui Janis Joplin se află pe albumele Cheap Thrills și Pearl, lansate în 1968, respectiv 1971 (postum). Esența personalității și cristalizarea ei poetică sunt evidente mai ales în piesa „Turtle Blues” de pe primul album, un fel de atitudine de tip carpe diem care a urmărit-o până în ultima clipă:

„Ah, I’m a mean, mean woman,

I don’t need no one man, no good, no.

I’m a mean, mean woman,

I just treats ‘em like I wants to,

I never treats ‘em, honey like I should”.

Janis Joplin a fost cu adevărat îndreptățită să-și consume marea ei tragedie. A reprezentat un model alternativ de sexualitate feminină și, deși putem susține opinii diferite despre asta, a avut cu siguranță dreptate cel puțin într-un singur aspect: sexul și puterea sunt sinonime. Agresivitatea și directețea ei s-au plasat astfel într-o opoziție radicală față de normele prevalente în epocă despre pasivitatea feminină și obediența față de bărbați.

A avut un impact imens asupra fanilor de toate orientările și a rămas, în pofida contradicțiilor inerente, o făptură independentă. Decesul ei a fost până la urmă un accident, pentru că Janis Joplin n-a murit din disperare. Există azi suficiente dovezi care să ateste că la momentul 4 octombrie 1970 era fericită cu muzica ei și nu se simțise nicicând mai stăpână pe matricea emoțională. Generalizările despre sex, droguri și tinerețe în America anilor ’60 și ’70 nu-și au locul. Când s-a dus, ne-a lăsat o bună parte din inima ei...

Puțini fotografi sunt la fel de cunoscuți sau de reprezentativi pentru cultura americană a celebrităților în epoca mass-media precum Annie Leibovitz, cea care împlinește astăzi rotunda vârstă de 70 de ani. Și-a început cariera la revista Rolling Stone încă din timpul facultății, abordând un stil realist extrem de îndrăzneț, după care, în timp, a evoluat spre o operă conceptuală, recognoscibilă mai ales în campania deja istorică de portrete pentru American Express sau în lucrările mai recente pentru Vanity Fair.

Și-a cultivat, asemeni la fel de faimoasei sale partenere de viață, Susan Sontag, cu care a trăit din 1989 și până în 2004 (la moartea acesteia din urmă), o reputație iconoclastă. Atât în viața profesională, cât și în cea privată, Leibovitz a etalat mereu o experiență vizuală viscerală și pe alocuri senzaționalistă. Să ne gândim, de pildă, la portretele unora ca Jack Nicholson (pozat într-un halat de baie, lovind mingi de golf înspre un canion din spatele casei) sau Demi Moore (pozată nud, în timpul sarcinii, cu un inel uriaș cu diamant pe deget), publicate toate în retrospectiva din 2006 a artistei, A Photographer’s Life. Sau la multe alte instantanee personale care validează practic ideea lui Sontag că fotografiile sunt (și) „un inventar al mortalității”...

Leibovitz a surprins, de asemenea, o seamă întreagă de conflicte socio-politice, din Sarajevo și până în Rwanda; tot ea ne-a dăruit clișee contrastante din Havana, Cuba, și până în Arizona sau Egipt. Portretele personale sunt și cele mai vulnerabile și impresionante - pentru mine, bunăoară, rămân indelebile imaginile nud ale unei Susan Sontag, întinsă în cada propriei lor băi, cu mâna abia acoperindu-i cicatricea mastectomiei. Dacă vreți, există la Annie Leibovitz un melanj autobiografic de pictorialism agresiv, spectacol al celebrității și intimitate domestică. În multe alte lucrări ale sale, așa cum remarca un critic care îi văzuse la sfârșitul anilor 2000 expoziția de la National Portrait Gallery din Londra, „faima și moartea intră în coliziune”.

Este limpede că sensibilitatea estetică a lui Susan Sontag a influențat-o și intimidat-o deopotrivă pe Annie Leibovitz. Nu doar că i-a fost sărbătoritei noastre parteneră de viață și subiect predilect, dar i-a servit și ca mentor. În cele câteva interviuri mai personale pe care le-a oferit în ultimii ani, Annie vorbește ca și cum Susan ar privi-o, încă, de peste umăr. Până la urmă fusese Sontag cea care, în celebra ei colecție de eseuri intitulată On Photography, ne spunea că astfel de imagini invită la un fel de distanță voaioristică față de ceea ce reprezintă și, făcând asta, riscă anestezierea privitorului până și în fața celor mai dramatice sau terifiante conținuturi.

Fiul lui Susan, David Rieff (67 de ani), n-a făcut față acestei „distanțe” și chiar a criticat-o pe Leibovitz pentru imaginile postume ale mamei sale. Le-a numit „umilitoare imagini carnavalești ale unei morți celebre”. Critica lui Rieff vizavi de opțiunile iconografice îndrăznețe promovate de Annie Leibovitz rămâne probabil cea mai acută până în zilele noastre (vezi Swimming in a Sea of Death: A Son’s Memoir, Simon & Schuster, 2008). Pe de altă parte, opțiunea lui Leibovitz de a combina munca personală cu cea profesională se potrivește perfect cu sensibilitatea controversată care i-a definit mare parte din carieră. Ceea ce face de multe ori fotografa este să provoace tocmai pentru a sparge convențiile normative ale maternității, familiei, feminității, sexualității și așa mai departe. La sfârșitul acestui periplu, există în opera lui Annie Leibovitz cu mult mai mult decât narcisism sau stranietate.

Indubitabilul ei talent ca fotografă a celebrităților pentru Vanity Fair, Vogue și pentru alte numeroase campanii comerciale rezidă, în primul și-n primul rând, în capacitatea lui Leibovitz de a distila identitatea subiectului ei (celebru) într-o singură imagine dinamică. O imagine destinată să dăinuie ca atare, dar și una care reafirmă noțiunea de celebritate ca model, ca ideal-tip. Munca ei este concentrată, sigură, meticuloasă, atent construită, iar studioul este domeniul său. Imaginile „conceptuale” ale lui Annie Leibovitz, așa cum îi place să le numească, sunt, de fapt, metafore vizuale, fantasme ale identităților subiecților realizate printr-o punere atentă în scenă.

Să nu uităm că la începutul carierei pentru Rolling Stone, Annie a fost puternic influențată de figuri legendare precum regretatul Robert Frank sau Henri Cartier-Bresson. Acest timpuriu stil documentar se potrivea de minune, la începutul anilor ’70, cu scriitura non-ficțională, cu „noul jurnalism” al unora ca Tom Wolfe sau Hunter Thompson, părintele stilului „gonzo”. Primele foto-reportaje ale lui Annie Leibovitz nu erau cu nimic diferite de maniera crudă, la persoana întâi, a reportajelor literare născute din mințile „icoanelor” culturii de masă americane. Adevărul documentar al operei timpurii a lui Leibovitz, asemeni realității postbelice americane surprinsă de Robert Frank în The Americans (1959), s-a hrănit permanent din iluzia că tehnica fotografică reprezintă oglinda fidelă a vieții și a experienței afective a fotografului ca martor și participant la eveniment.

La 70 de ani de viață și multe decenii de carieră, drumul lui Annie Leibovitz de la autenticitate sau artificiu, de la modern la postmodern, rămâne unul complicat și ambiguu, însă imposibil de ignorat.