În noiembrie (a.c.) se vor împlini cincisprezece ani de la dispariția celui care a fost Martin Malia (1924–2004), mare istoric al comunismului sovietic, biograf al lui Alexander Herzen, profesor la Berkeley și autorul mai multor volume și articole care accentuau teza că Uniunea Sovietică—ceea ce s-a numit „Marele Experiment”—fusese constituită pe baza unui proiect ideologic. Malia a numit acea construcție „ideocrație” și a insistat că era vorba despre un hybris radical, de un voluntarism socialist care disprețuia faptele sociale și condițiile obiective, deci nu avea cum să reziste. A anticipat corect.
Pentru Malia, la fel ca pentru Claude Lefort, nu a fost vorba de o improvizație născută ca răspuns la o situație istorică imposibilă, cum cred apologeții de ultimă oră ai bolșevismului, ci de o dorință pasionată a unui grup de oameni, inspirați de o sumă de idei fixe, de a schimba cursul istoriei universale într-o direcție pe care ei o credeau rațională și, de fapt, inevitabilă. În cartea sa dedicată ideii comuniste, La complication: Retour sur le communisme, gânditorul francez, un exponent al stângii anti-totalitare, se angaja, de altfel, într-un dialog cu același Martin Malia.
Apărut în 1994, volumul The Soviet Tragedy rămâne o operă de mare erudiție, o critică ideologică extrem de coerentă, și nu, așa cum ne obișnuiseră multe din studiile de sovietologie, o diatribă—în paradigma „Războiului Rece”—la adresa rivalului geopolitic tradițional (Uniunea Sovietică). La rându-i, subtitlul este revelator: O istorie a socialismului în Rusia, 1917–1991. Deci nu o istorie a Rusiei în perioada socialistă. Pentru a ne face o idee mai clară asupra distincției analitice pe care o introducea Malia, să privim comparativ spre un alt autor specializat în istoria sovietică: Leonard Schapiro (1908–1983), profesorul de studii ruse de la London School of Economics.
Schapiro condamna sistemul comunist de pe poziții liberale, ca negație absolută a statului de drept, și îi acuza pe bolșevici de duplicitate și utilizarea oricăror mijloace pentru a cuceri și menține puterea. De cealaltă parte, Malia aducea argumente potrivit cărora partidul comunist nu urmărea altceva decât ceea ce spusese dintotdeauna: transformarea totală a umanității și instituirea egalității absolute.
Altfel spus, spre deosebire de Schapiro sau de Richard Pipes (1923–2018), Malia nu-i condamna pe bolșevici pentru a fi fost niște „socialiști ratați”, ci tocmai pentru a fi fost „buni socialiști” (a se citi „consecvenți”). Indubitabil, critica lui era una profund ideologică. Dar ideologia era asumată deschis, explicit, cum se întâmpla, de altfel, și la Robert Conquest (1917–2015). Există multe alte astfel de distincții în abordare. În timp ce un autor precum Pipes identifica originile totalitarismului sovietic în timpurile lui Alexandru al III-lea, Martin Malia plasa Rusia sovietică în tradiția intelectuală europeană, apoi găsea o conexiune între socialismul sovietic și, cum spunea alt autor, „principalii suspecți” ai filosofiei politice: Rousseau, Hegel, ori Marx.
Tot Malia ne-a spus că nu a fost niciodată vorba despre o idee bună pervertită pe parcurs, ci despre una greșită de la bun început. Distincția esențială dintre Pipes și Malia ar putea fi rezumată astfel: pentru primul, Rusia a desfigurat socialismul. Pentru cel de-al doilea, socialismul a distrus Rusia.
Foarte interesantă rămâne și teza lui contrafactuală cu privire la soarta autocrației europene (ca specie) dacă Primul Război Mondial nu s-ar fi produs. Profesorul de la Berkeley susținea că acele condiții de început de secol XX—societăți profund rurale, cu o intelighenție maximalistă desprinsă de elita mare proprietară funciară—nu ar fi dus la regimuri socialiste, ci mai degrabă la dictaturi de dreapta de un anumit tip. Cât privește Rusia, probabil că ea s-ar fi ales cu un lider de genul Franco, brutal și represiv, dar ar fi păstrat proprietatea privată și condițiile pentru evoluții politice și economice viitoare. Însă tot Malia se grăbea să adauge că, în condițiile unui stat perfect slăbit și lacunar precum cel rus, un „Franco slav” post-1914 ar fi fost greu de imaginat. De ce? Pentru că acea criză determinată de război ar fi distrus inclusiv șansele unei succesiuni a forțelor politice. De pildă, de la monarhism la liberalism...
Sovietologul ne arăta, de fapt, un paradox: ar fi existat „o mai bună alternativă istorică”, însă aceasta nu era posibilă în Rusia. A trecut mai bine de un veac de la acel moment-bornă, de la acel 1914 care a schimbat faciesul continentului european, iar nevoia de a înțelege hecatomba numită secolul XX este mai prezentă ca oricând.