Marius Stan

De-a lungul vremii, au abundat controversele cu privire la marxismul lui Karl Kautsky și la influența acestuia asupra social-democrației germane și europene. Teoretician de seamă al SPD-ului german și fondator al revistei Die Neue Zeit (devenită ulterior săptămânal, pe scurt, cea mai importantă revistă de teorie socială a celei de-A Doua Internaționale), la Stuttgart, redactor al ei din anii 1880 și până în 1917, cel născut azi, în 1854, la Praga, a fost catalogat în varii feluri: de la renegat și cripto-revizionist, la marxist evoluționist și determinist fatalist.

Mulți au căutat să arate că poziția centristă a lui Kautsky, care nu combina cu multă ușurință teoria revoluționară și practica reformistă, a oferit o alternativă la radicalismul și revizionismul epocii de dinaintea Primului Război Mondial. Alții, la rândul lor, au pretins că, fie înspre bine, fie înspre rău, Kautsky a impus teoria și practica social-democrației germane asupra tovarășilor socialiști din alte țări.

Karl Kautsky a fost mai mult un popularizator decât un inovator. Principala lui contribuție, o încercare de a distinge între revoluțiile politice și cele sociale, a venit abia după 1918, atunci când fusese deja izolat de mișcările comunistă și social-democrată. Tot el a ratat șansa de a fonda o școală a marxismului kautskyian. Poziția lui centristă, care promova organizarea, izolarea și precauția în defavoarea acțiunii și combativității, părea plauzibilă, mai degrabă, în condițiile de impas ale Germaniei imperiale. În zorii Primului Război Mondial și ai revoluțiilor care au urmat, inutilitatea strategică și imposibilitatea politică a centrismului deveniseră evidente. Deși Kautsky a rămas extrem de critic atât la adresa social-democrației reformiste, cât și a comunismului, până la moartea sa, pe 17 octombrie 1938, el n-a mai oferit o alternativă politică și nici n-a mai putut lucra cu vreo mișcare politică. Per total, un personaj care a oscilat permanent între flexibilitate politică tactică și un anti-revizionism de nezdruncinat.

Pentru Kautsky, teoria însemna o formă de practică, a cărei funcție era aceea de „a-i învăța pe muncitori realitatea condiției germane prin sublinierea unicității proletariatului”. Karl Kautsky a sesizat obstacolele în calea activității revoluționare, dar nu a oferit vreo strategie politică în afara educației teoretice și a participării în varii activități. Viața lui de după 1914 și până în 1938 a fost mai puțin acoperită. Dar ea trebuie să conțină și critica lui Karl Kautsky la adresa revoluțiilor rusă și germană, pentru gradul lor de violență și pentru violarea normelor democratice. Această critică a devenit, de fapt, baza distincției lui Kautsky între o revoluție politică voluntaristă și majoritară, și o revoluție socială determinată, care s-ar produce gradual prin accederea la putere a proletariatului.

Negăsind prea mult sprijin pentru noua sa versiune centristă, Karl Kautsky s-a întors la Viena la mijlocul anilor 1920 și și-a continuat de acolo activitatea teoretică. În 1927, a publicat Concepția materialistă a istoriei, pe care a considerat-o opera lui fundamentală. A existat mereu la Kautsky, de-a lungul vieții, o formă de continuitate a gândirii sale specifice. Din păcate, a fost vorba și de o continuitate a slăbiciunii și ambiguităților.

Într-unul din pamfletele lui cele mai interesante, Revoluția socială („Die soziale Revolution”), Kautsky făcea o paralelă între revoluție și nașterea biologică. Analogia surprindea însă perfect imaginea de sine a tânărului partid social-democrat (SPD) și dădea seama pentru rădăcinile ortodoxiei marxiste. Disprețuiți de către burghezie, etichetați drept „tovarăși fără patrie” de către Kaizer și aristocrația iuncher, primii social-democrați se văzuseră pe ei înșiși ca vestitori ai unei lumi noi. Ostracizat într-un mediu fundamental reacționar, SPD-ul a devenit rapid un „stat în stat”, în care lideri ai partidului precum August Bebel (1840–1913) sau Wilhelm Liebknecht (1826–1900) erau venerați și unde marxismul era primit ca o biblie a speranțelor pentru mase.

Cât despre Kautsky, el și-a trăit perioada de glorie ca teoretician marxist în cele două decenii dintre moartea lui Engels (în 1895) și Primul Război Mondial. După susținerea efortului de război în 1914, prin SPD, după opoziția față de revoluția bolșevică din 1917, sau după critica mișcării revoluționare postbelice din Germania, asalturile polemice ale lui Lenin la adresa lui Kautsky au avut ca rezultat, cel puțin în cercurile revoluționare, anatemizarea acestuia ca „renegat”. Din păcate pentru Karl Kautsky, în această perioadă de puternică polarizare politică, tacticile sale centriste au fost la fel de detestabile pentru conducerea SPD-ului cum erau și pentru Lenin...

O să spun de la bun început că nu subscriu deloc ideii defetiste cum că nimic nu s-a schimbat după 1989. Înțeleg însă foarte bine ideea lui Ralf Dahrendorf—de inspirație burkiană de altfel—că după fiecare revoluție urmează o perioadă de frustrări și dezamăgiri (o adevărată „vale a plângerii”). Este exact ceea ce s-a petrecut și în România ultimilor 30 de ani, dar și în multe din celelalte țări ale fostului Bloc sovietic (deși în moduri diferite).

Importanța acestor revoluții nu trebuie nicicând subestimată. Ele au reprezentat triumful demnității civice și moralității politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic și dictaturii polițienești.

Faptul că perioada post-revoluționară a fost marcată de rivalități etnice, dezgustătoare conflicte politice, corupție economică și politică ori ascensiunea partidelor și mișcărilor iliberale, inclusiv tendințe autoritare sau colectiviste, nu diminuează cu nimic din mesajul generos și impactul colosal al anului 1989. Ceea ce vreau să spun aici este că tocmai în țările unde aceste revoluții nu au avut loc (Iugoslavia) sau au fost deturnate (România), ieșirea din socialismul de stat a fost nesigură, întortocheată și, pe termen lung, problematică...

În România, prima decadă postcomunistă a fost marcată de un paradox frapant: cea mai abruptă despărțire de vechiul regim din Europa de Est a rezultat și în cea mai puțin radicală transformare. Revoluția din România a funcționat ca un „mod de legitimare” (vezi Peter Siani-Davies). Variile interpretări, lecturi și mituri asociate cu 1989 au reflectat mai degrabă imaginea de sine a noilor potentați și profundele diviziuni sociale.

Ca atare, conversația națională despre moștenirile leniniste, despre administrarea trecutului, a fost constant amânată, și, cel puțin în primii 15 ani după 1989, asupra României a domnit un fel de amnezie organizată de stat (vezi Tismăneanu & Raport). Ambivalența revoluției din decembrie 1989 în România a constat în faptul că nașterea pluralismului democratic a coincis cu regruparea autoritară a nomenclaturii (vezi Ruxandra Cesereanu, Deconstrucția unei revoluții; Andrei Codrescu, The Hole in the Flag).

Perioada post-Ceaușescu a inclus și o serie de elemente care fuseseră parte integrantă din stilul politic al birocrației comuniste, inclusiv elemente ale structurii simbolice a legitimității vechiului regim: (1). Un partid cvasi-carismatic cu un lider, Ion Iliescu, ostil la adresa procedurilor și regulilor democratice impersonale; (2). Exaltarea comunității organice, omogene d.p.d.v. etnic (patrie, neam, națiune; ep. Tg Mureș; „nu ne vindem țara”, etc.); (3). Aversiune față de și neîncredere în mecanismele pieței economice; apelul contant la o a treia cale; (4). Cultivarea identităților, loialităților și atașamentelor colective, combinat cu o atitudine refractară față de drepturile, aspirațiile și nemulțumirile minorităților (de orice fel); (5). O puternică retorică legată de conspirații străine și alți dușmani imaginari.

În pofida celor petrecute în România, anul 1989 a marcat cel mai important moment al istoriei globale după 1945. În politica internațională, 1989 a schimbat totul. A dus la sfârșitul comunismului în Europa, la destrămarea Uniunii Sovietice (1991), la încheierea Războiului Rece și a ceea ce Eric Hobsbawm a numit „scurtul secolul XX” (1914–1991). Tot 1989 a deschis calea către unificarea germană, către extinderea fără precedent a Uniunii Europene de la Lisabona la Tallinn, către extinderea NATO. Tot 1989 a dus la două decenii de supremație americană în politica internațională, la globalizare și la ascensiunea Asiei ca zonă geopolitică și economică strategică. Singurul lucru pe care nu l-a schimbat anul 1989—și aici sunt de acord cu Timothy Garton Ash—a fost natura umană.

Așa cum spunea regretatul sociolog israelian Shmuel Noah Eisenstadt (d. 2010), revoluțiile din 1989 au fost non-utopice, non-teleologice și non-escatologice. Ca regulă generală—mă întorc imediat la România—, aceste revoluții au fost erupții non-violente ale nemulțumirii civice împotriva supremației minciunii în viața publică și a cinismului agresiv al birocrațiilor comuniste. Așteptările lui 1989 au fost mari peste tot în Europa și prea puțini au fost cei capabili să anticipeze resurgența unor forme urâte de populism, exclusivism și intoleranță, pe care, de altfel, Václav Havel le numise profetic „coșmarurile viitorul post-comunist”.

Dintre toate locurile revoluționare ale anului 1989, România este singura țară din fostul Pact de la Varșovia (exceptând URSS) în care totalitarismul a fost succedat de autoritarism. Cred că e o teză care dă seama, în bună măsură, despre ce s-a petrecut în România după 1989.

Cu alte cuvinte, dacă acceptăm conceptul de „post-totalitarism” așa cum a fost el dezvoltat de Václav Havel în The Power of the Powerless, și de către Ágnes Heller, Ferenc Fehér și György Márkus, în Dictatorship over Needs, drept ultima fază (aproape putrefactă și ruinată) a regimurilor comuniste din Blocul sovietic, atunci România a fost excepția, în măsura în care dictatura lui Ceaușescu a simbolizat radicalizarea și nu de-radicalizarea (în sensul utilizat de Robert C. Tucker în lucrarea sa clasică The Marxian Revolutionary Idea). Deci dacă ipoteza mea este corectă, acest lucru explică atât decesul violent al socialismului dinastic (Ceaușeștii), cât și nașterea spasmodică a regimului succesor.

Aduc aici aminte că, în 1992, gânditorul polonez Leszek Kołakowski—numit adesea filosoful Solidarității—vedea peisajul post-comunist ca marcat de moșteniri leniniste durabile. A numit aceste reziduuri „ruine mișcătoare”. Kołakowski se referea la avatarurile vechilor elite comuniste și la persistența relicvelor ideologice și culturale ale vechiului regim. Instituțional, spunea Kołakowski, comunismul a murit. Din punct de vedere moral, patologiile lui continuă să bântuie lumea post-comunistă...

Cazul românesc trebuie conectat la dinamica generală post-comunistă din Europa. Sunt de acord, de pildă, cu Stephen Kotkin (Princeton) că societatea civilă era în cel mai bun caz foarte slabă, precară și fragilă în România, în timpul anilor 1980, în vreme ce opusul ei, ceea ce Kotkin numește „societatea necivilă” (Nomenclatura), crescuse exponențial ca parte din elefantiazisul instituțional al autocrației lui Nicolae Ceaușescu.

Revoluția din decembrie 1989 a scăpat de unele din cele mai insuportabile trăsături ale vechiului regim, inclusiv cuplul dictatorial (*proces-spectacol). Dar dintre toate revoluțiile europene ale acelui an, cea română a fost și singura care a implicat violență și vărsare de sânge (peste 1.000 de oameni uciși în toată țara). Însă parte din istoria acelor zile a rămas mult timp învăluită în mister, în special pentru că noii deținători ai puterii (veteranul ideolog leninist Ion Iliescu și asociații săi—FSN) au construit o nouă mitologie menită să le consolideze imaginea de „democrați autentici”. De fapt, ei nu făceau altceva decât să mimeze perestroika lui Gorbaciov (reforme limitate de la vârf) și detestau, în realitate, orice formă de auto-organizare societală spontană.

Conflictul dintre noii lideri („puterea”) și societatea politică și civilă pe cale de a se naște în România și-a atins apogeul timpuriu în iunie 1990, când puterea executivă de atunci a apelat la forțe extra-legale, minerii din Valea Jiului, spre a zdrobi protestele anti-comuniste din Piața Universității. Ca urmare a acelui episod traumatic, i-a luat ani de zile societății civile românești să se regrupeze și să revendice o sferă publică robustă.

Controlul guvernului asupra mass media și slăbiciunea opoziției politice i-au permis partidului lui Iliescu să-și mențină dominația asupra economiei, educației și, mai ales, asupra a ceea ce se cheamă administrarea trecutului. Chiar și în aceste circumstanțe tulburi ale anilor ’90, au existat totuși grupări ale societății civile care au promovat societatea deschisă și cauzele justiției istorice (ex: Memorialul Sighet inițiat de poeta și disidenta Ana Blandiana).

PS: Zilele acestea, a avut loc la București, la Facultatea de Istorie, o conferință internațională intitulată Thirty Years After—Post-communism, Democracy, and Illiberalism in Central and Eastern Europe. Cele trei zile de prelegeri au adus în discuție o serie întreagă de tematici de analiză a evenimentelor din 1989 și a perioadei post-comuniste.