Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Puțini fotografi sunt la fel de cunoscuți sau de reprezentativi pentru cultura americană a celebrităților în epoca mass-media precum Annie Leibovitz, cea care împlinește astăzi rotunda vârstă de 70 de ani. Și-a început cariera la revista Rolling Stone încă din timpul facultății, abordând un stil realist extrem de îndrăzneț, după care, în timp, a evoluat spre o operă conceptuală, recognoscibilă mai ales în campania deja istorică de portrete pentru American Express sau în lucrările mai recente pentru Vanity Fair.


Și-a cultivat, asemeni la fel de faimoasei sale partenere de viață, Susan Sontag, cu care a trăit din 1989 și până în 2004 (la moartea acesteia din urmă), o reputație iconoclastă. Atât în viața profesională, cât și în cea privată, Leibovitz a etalat mereu o experiență vizuală viscerală și pe alocuri senzaționalistă. Să ne gândim, de pildă, la portretele unora ca Jack Nicholson (pozat într-un halat de baie, lovind mingi de golf înspre un canion din spatele casei) sau Demi Moore (pozată nud, în timpul sarcinii, cu un inel uriaș cu diamant pe deget), publicate toate în retrospectiva din 2006 a artistei, A Photographer’s Life. Sau la multe alte instantanee personale care validează practic ideea lui Sontag că fotografiile sunt (și) „un inventar al mortalității”...

Leibovitz a surprins, de asemenea, o seamă întreagă de conflicte socio-politice, din Sarajevo și până în Rwanda; tot ea ne-a dăruit clișee contrastante din Havana, Cuba, și până în Arizona sau Egipt. Portretele personale sunt și cele mai vulnerabile și impresionante - pentru mine, bunăoară, rămân indelebile imaginile nud ale unei Susan Sontag, întinsă în cada propriei lor băi, cu mâna abia acoperindu-i cicatricea mastectomiei. Dacă vreți, există la Annie Leibovitz un melanj autobiografic de pictorialism agresiv, spectacol al celebrității și intimitate domestică. În multe alte lucrări ale sale, așa cum remarca un critic care îi văzuse la sfârșitul anilor 2000 expoziția de la National Portrait Gallery din Londra, „faima și moartea intră în coliziune”.


Este limpede că sensibilitatea estetică a lui Susan Sontag a influențat-o și intimidat-o deopotrivă pe Annie Leibovitz. Nu doar că i-a fost sărbătoritei noastre parteneră de viață și subiect predilect, dar i-a servit și ca mentor. În cele câteva interviuri mai personale pe care le-a oferit în ultimii ani, Annie vorbește ca și cum Susan ar privi-o, încă, de peste umăr. Până la urmă fusese Sontag cea care, în celebra ei colecție de eseuri intitulată On Photography, ne spunea că astfel de imagini invită la un fel de distanță voaioristică față de ceea ce reprezintă și, făcând asta, riscă anestezierea privitorului până și în fața celor mai dramatice sau terifiante conținuturi.

Fiul lui Susan, David Rieff (67 de ani), n-a făcut față acestei „distanțe” și chiar a criticat-o pe Leibovitz pentru imaginile postume ale mamei sale. Le-a numit „umilitoare imagini carnavalești ale unei morți celebre”. Critica lui Rieff vizavi de opțiunile iconografice îndrăznețe promovate de Annie Leibovitz rămâne probabil cea mai acută până în zilele noastre (vezi Swimming in a Sea of Death: A Son’s Memoir, Simon & Schuster, 2008). Pe de altă parte, opțiunea lui Leibovitz de a combina munca personală cu cea profesională se potrivește perfect cu sensibilitatea controversată care i-a definit mare parte din carieră. Ceea ce face de multe ori fotografa este să provoace tocmai pentru a sparge convențiile normative ale maternității, familiei, feminității, sexualității și așa mai departe. La sfârșitul acestui periplu, există în opera lui Annie Leibovitz cu mult mai mult decât narcisism sau stranietate.

Annie Leibovitz la o conferinţă din Oviedo, Spania. 24 octombrie 2013
Annie Leibovitz la o conferinţă din Oviedo, Spania. 24 octombrie 2013


Indubitabilul ei talent ca fotografă a celebrităților pentru Vanity Fair, Vogue și pentru alte numeroase campanii comerciale rezidă, în primul și-n primul rând, în capacitatea lui Leibovitz de a distila identitatea subiectului ei (celebru) într-o singură imagine dinamică. O imagine destinată să dăinuie ca atare, dar și una care reafirmă noțiunea de celebritate ca model, ca ideal-tip. Munca ei este concentrată, sigură, meticuloasă, atent construită, iar studioul este domeniul său. Imaginile „conceptuale” ale lui Annie Leibovitz, așa cum îi place să le numească, sunt, de fapt, metafore vizuale, fantasme ale identităților subiecților realizate printr-o punere atentă în scenă.

Să nu uităm că la începutul carierei pentru Rolling Stone, Annie a fost puternic influențată de figuri legendare precum regretatul Robert Frank sau Henri Cartier-Bresson. Acest timpuriu stil documentar se potrivea de minune, la începutul anilor ’70, cu scriitura non-ficțională, cu „noul jurnalism” al unora ca Tom Wolfe sau Hunter Thompson, părintele stilului „gonzo”. Primele foto-reportaje ale lui Annie Leibovitz nu erau cu nimic diferite de maniera crudă, la persoana întâi, a reportajelor literare născute din mințile „icoanelor” culturii de masă americane. Adevărul documentar al operei timpurii a lui Leibovitz, asemeni realității postbelice americane surprinsă de Robert Frank în The Americans (1959), s-a hrănit permanent din iluzia că tehnica fotografică reprezintă oglinda fidelă a vieții și a experienței afective a fotografului ca martor și participant la eveniment.

La 70 de ani de viață și multe decenii de carieră, drumul lui Annie Leibovitz de la autenticitate sau artificiu, de la modern la postmodern, rămâne unul complicat și ambiguu, însă imposibil de ignorat.

Marius Stan blog image
Marius Stan blog image

La sfârșitul anilor 1930, existența pe continent devenise cvasi-imposibilă pentru foarte mulți dintre europeni. Când a izbucnit Al Doilea Război Mondial, Walter Benjamin (15 iulie 1892–26 septembrie 1940), asemeni multor altora, cădea victimă politicii de extrădare a Franței. Fusese într-un lagăr de tranzit aflat într-o mănăstire lângă Nevers, un orășel din Burgundia, apoi transferat la Vernuche, alături de alte câteva sute de prizonieri. În noiembrie 1939, grație intervenției unor prieteni francezi, Benjamin fusese eliberat, însă, în loc să-și folosească nou-găsita libertate pentru a lăsa în urmă prigoana nazistă, se afundase și mai mult în cărțile și proiectele sale (în special unul la care ținea foarte tare, despre Baudelaire), ba chiar și-a reînnoit permisul de bibliotecă.

A venit apoi iunie 1940, când trupele lui Hitler au invadat Parisul. Abia atunci a acceptat Walter să-și abandoneze munca și să călătorească spre sud, alături de sora sa, Dora. A ajuns la Marsilia în septembrie același an. Deși orașul i-a displăcut profund, a reîntâlnit-o aici pe vechea sa prietenă, Hannah Arendt, și pe proaspătul soț al acesteia, Heinrich Blücher. Tot aici i-a întâlnit pe Arthur Koestler și pe Lisa Fitkko, cea care și avea să-l ajute să treacă Pirineii. Fitkko era deja în contact cu jurnalistul american Varian Fry și cu acel Comitet pentru salvarea de urgență. Mai mult, cu ajutorul prietenului Max Horkheimer și încurajat constant de Theodor Adorno, Benjamin a căpătat o viză pentru Statele Unite. Cum nu putea să părăsească Franța pe cale legală, singura soluție părea a fi ajungerea în Portugalia, prin Spania, în mod clandestin.

Așa a poposit Walter Benjamin în orășelul Portbou din Girona, Spania, într-un grup ghidat de aceeași Lisa Fitkko. După șapte ani de exil prin varii țări europene, un Benjamin cardiac și epuizat ajungea la marginea prăpastiei existențiale. Scăpase din Paris cu doar câteva zile înainte ca trupele hitleriste să acapareze capitala franceză. Ascensiunea nazismului în Europa și Pactul Ribbentrop-Molotov fuseseră percepute de către Benjamin drept o catastrofă de proporții. Făcea parte, alături de Hannah Arendt, Heinrich Mann, André Breton, Max Ernst, Marc Chagall și atâția alții, dintr-o generație care privea stupefiată colapsul moral al Europei. I-am numit doar pe aceștia pentru că, ajutați de același Varian Fry, ei au reușit, până la urmă, să se refugieze în Statele Unite. S-a spus că în septembrie 1940 ar fi avut la el un manuscris important și chiar o versiune revăzută a Tezelor despre filosofia istoriei. Nu în zadar „grăia” Angelus Novus, celebrul desen al lui Paul Klee, despre sălbatica distrugere a vieților oamenilor prin intermediul forțelor dezlănțuite de cumplitul secol al furtunilor ideologice.

Angelus Novus a lui Paul Klee
Angelus Novus a lui Paul Klee

Știm azi că Benjamin experimentase diverse droguri puternice încă de la începutul anilor ’30, că lua regulat morfină pentru o boală de inimă care îl chinuia. Plămânii nu-i erau nici ei în cea mai bună stare. Știm că tot el i-a oferit lui Arthur Koestler pastilele cu care cel din urmă și-a ratat prima tentativă de sinucidere. Prietenii și cunoștințele lui Walter au căzut de acord, în mare, că, începând din 1924, viața filosofului a urmat o cale descendentă a eșecurilor și înfrângerilor. Destrămarea propriei căsnicii, neșansa în dragoste, respingerea lumii academice, toate l-au transformat pe acest tânăr briliant într-o umbră a vechiului Walter. Mai mult, sinuciderea-protest a poetului Christoph Friedrich Heinle în 1914, unul din cei mai apropiați prieteni ai săi, îl zguduise profund pe Benjamin (după aceea, avea să și rupă cu cercul studențesc al lui Gustav Wyneken, cel care susținuse intrarea în Primul Război Mondial).

Putem spune că sinuciderea sa din data de 26 septembrie 1940, la Portbou, după o supradoză de morfină, clocotise în Walter Benjamin de multă vreme, asemeni unei catastrofe interioare. Se pare că, de-a lungul anilor ’30, trecuse, într-adevăr, prin mai multe perioade de recluziune totală, scrisese numeroase testamente și vorbise în repetate rânduri despre iminentul act final. Atât Gershom Scholem, cât și actrița Asja Lācis, ambii prieteni de suflet ai filosofului, i-au descris ulterior viața - avea doar 48 de ani când s-a stins - ca pe un proces de maturizare întrerupt brusc de un anumit punct de cotitură existențială. Memoria lui Benjamin se extinde însă dincolo de rolul său ca filosof și critic cultural al Republicii de la Weimar: este memoria secolului XX, memoria „populațiilor superflue” aruncate în vâltoarea necruțătoare a curentului istoric.

A fost tot Hannah Arendt cea care l-a anunțat pe Gershom Scholem, patru săptămâni mai târziu, despre sinuciderea lui Walter. „Evreii mor în Europa și sunt îngropați precum niște câini”, scria tot ea. Arendt avea să viziteze Portbou în octombrie 1940 și apoi să remarce: „Cimitirul care privește înspre golf, direct în Mediterană, este săpat în piatră... unul din cele mai spectaculoase și frumoase locuri pe care mi-a fost dat să le văd în viața mea”.

Pentru Walter Benjamin, așa cum sugera aceeași Arendt în Introducerea la Iluminările prietenului dispărut, mult râvnita zeiță Fama rezervase însă o posteritate mai solidă și mai puțin arbitrară decât multe altele...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG