Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Marius Stan blog image
Marius Stan blog image

Au trecut mai bine de două secole de când John Adams (n. 30 octombrie 1735–d. 4 iulie 1826) pierdea președinția Statelor Unite în favoarea prietenului și dușmanului său politic de-o viață, Thomas Jefferson, retrăgându-se apoi din viața politică.

John Adams, al doilea președinte al Statelor Unite
John Adams, al doilea președinte al Statelor Unite

Apucase să fie al doilea președinte american, vreme de un mandat, fusese unul din cei mai iscusiți și energici Părinți Fondatori, primul mare naționalist american și probabil cel mai influent arhitect al guvernului și identității nou-createi națiuni. Tot Adams a demonstrat un înalt nivel de integritate, pe care puține personalități publice americane l-au atins. A părăsit Casa Albă în 1801—după ce fusese și primul locuitor al acesteia, vreme de patru ani, începând cu 1797—spunând că are conștiința „curată ca lacrima”. Cu toate acestea, John Adams nu a atins vreodată statutul mitologic al marilor săi contemporani, George Washington, Benjamin Franklin sau Thomas Jefferson.

Devenise evident încă din timpul vieții sale că nu va avea parte de adulația de care se bucurau aceștia. Un alt factor ar fi putut fi, deși pe nedrept, chiar prezența fizică și comportamentul lui Adams. De înălțime medie și vădit corpolent, John Adams făcea o impresie comică pe care limba și temperamentul lui slobode n-o ameliorau. Nu avea ținuta romană a lui Washington și nici atrăgătoarele defecte fatale ale lui Jefferson. Virtuțile lui Adams erau burgheze, fără vreun farmec special. Și nici nu a capitalizat de pe urma neatrăgătorului său fizic, precum făcuse Benjamin Franklin, creându-și vreo mască publică simplă, nesofisticată, autentic „americană”. Simțea în mod natural aversiune față de orice poză publică. Putea fi elocvent, dar era în chip fatal deficitar în toate calitățile importante ale reticenței politice, capitol la care, atât Washington, cât și Jefferson excelau din plin. Adams a înțeles toate acestea, dar ceea ce-a numit „darul tăcerii” a părut să-l depășească.


Așa stând lucrurile, au fost cu totul altele motivele pentru care Jefferson și nu Adams a răsărit ca noul bărbat de succes al Americii. Jefferson era un visător și un vizionar cu un talent unic de a da glas la tot ceea ce America dorea să creadă/audă despre ea însăși, în vreme ce Adams era un realist care recunoștea fatalele limitări pe care natura umană trebuie să le impună cu necesitate potențialului uman. Adams privea spre urâta lume veche, Jefferson spre minunata lume nouă, și se înțelege de la sine de ce mesajul jeffersonian devenise infinit mai atractiv.

Atitudinea față de Revoluția Franceză (1789) poate fi un exemplu tipic al diferențelor dintre cei doi. Adams, asemeni contemporanului Edmund Burke, a anticipat corect, încă din primele zile ale revoluției, vărsarea de sânge și tirania care i-au urmat. Era, de asemenea, extrem de sceptic cu privire la ideologia care o stârnise. Îi disprețuia pe filosofii francezi cu naiva lor încredere în Rațiune. Jefferson, pe de altă parte, a îmbrățișat cu tenacitate o perspectivă optimistă asupra rezultatului revoluționar, senin în convingerea că violența nu era altceva decât un necesar și chiar dezirabil agent de curățare. Un scurt fior pe șira spinării și ne amintim că Jefferson se trăgea, de fapt, dintr-o tulpină a radicalismului doctrinar american care, într-o bună zi, avea să tolereze și chiar să închidă ochii la campaniile genocidare ale lui Mao și Stalin...

Pare evident că fiecare epocă și fiecare loc își aleg eroii de care au nevoie, și, pentru nou-născuta republică americană la început de secol XIX, pusă pe cucerirea totală a continentului, plină de încredere și vigoare, a fost viziunea lui Jefferson despre virtutea americană și infinitul potențial cea care a prevalat. Jefferson a simbolizat mereu eliberarea individuală, Adams, fixarea limitelor. Istoricii au știut mereu că John Adams era un star, însă nu și americanul de rând.

Înainte de a deveni primul locuitor efectiv al Casei Albe, John Adams a fost și vice-președintele lui George Washington vreme de două mandate. Federalist asemeni predecesorului său în Biroul Oval, a privit cu neliniște emergența republicanilor radicali sub Jefferson și a federaliștilor radicali sub adversarul său intern, Alexander Hamilton. S-a distanțat într-atât de mult de facțiunea Hamilton încât, până la finalul președinției sale, rămăsese federalist doar cu numele.

Există însă și argumente solide contra lui Adams, în special susținerea arătată acelor legi împotriva străinilor intitulate The Alien and Sedition Acts, pentru care a și fost permanent criticat. Deși președinția sa a fost, în general, un succes, evitând inclusiv un război cu Franța, a rămas, după cum a admis-o el însuși, un politician nu tocmai înzestrat. Chiar și așa, Adams a fost suficient de curajos prin adoptarea anumitor aspecte ale constituției britanice în pofida dezgustului general pentru tot ceea ce era englezesc. Statele Unite, la a căror coagulare a contribuit și John Adams, au devenit în timp, dintr-o națiune nouă, una din cele mai vechi republici ale lumii. Contribuția sa la această evoluție, deși nu i-a urmat întotdeauna liniile de viziune, trebuie consemnată.

Vladimir Bukovski, 2004
Vladimir Bukovski, 2004

Vladimir Bukovski (76 de ani), dispărut dintre noi pe 27 octombrie în urma unui stop cardiac, a fost unul dintre cei mai vocali și influenți reprezentanți ai disidenței sovietice. Anterior exilului său în Occident (1976), a ajutat la consolidarea mișcării sovietice pentru drepturile omului și a jucat un rol esențial în expunerea abuzurilor psihiatrice din URSS. Bukovski a petrecut aproximativ doisprezece ani în închisori, lagăre și aziluri de psihiatrie. După părăsirea Uniunii Sovietice, a devenit actor-cheie într-o serie întreagă de inițiative anti-comuniste și a căutat permanent să alerteze opinia publică occidentală în privința amenințării sovietice. În anii de după prăbușirea comunismului, Vladimir Bukovski s-a dovedit a fi un susținător pasionat al politicilor de lustrație în fostele țări comuniste și a rămas până la capăt un critic acerb al regimului lui Vladimir Putin.

Opinii despre alegerile prezidențiale din Rusia: Vladimir Bukovski
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:15 0:00


Deziluzia lui Bukovski legată de comunismul sovietic s-a cuibărit de la o vârstă fragedă. Născut în decembrie 1942, crescuse și se formase la Moscova. Acceptase ca atare cultul lui Stalin și fusese șocat la moartea dictatorului. A simțit că fusese înșelat, un sentiment amplificat de procesul de de-stalinizare care i-a urmat. În acest sens, „trezirea” politică a lui Vladimir Bukovski a fost aceea a tuturor contemporanilor săi pentru care Congresul XX al PCUS marcase o ruptură existențială. La un anumit nivel, înțelegerea lui asupra vieții sovietice era o traducere a respectivei dezamăgiri la o scară mai mare. Era convins că toată lumea va ajunge să se lovească în cele din urmă de discrepanța dintre ideologia oficială și realitate.

Disidența lui Vladimir Bukovski a început devreme. În 1961, s-a petrecut întâlnirea esențială cu matematicianul Alexander Esenin-Volpin (1924–2016). Sub influența acestuia, Bukovski a încetat să mai creadă într-o revoluție violentă și a îmbrățișat strategia legalistă. Au crezut împreună că disidenții se pot opune autorităților prin asumarea responsabilității și apărarea legilor statului. Cum avea să o spună mai târziu: „Noi suntem de partea legii. Ei sunt împotriva acesteia”.

Disidența lui Vladimir Bukovski a început devreme...

Bukovski a jucat un rol esențial în punerea în practică a acestor idei. Demonstrațiile deveniseră parte integrantă a culturii disidente, iar Vladimir Bukovski nu s-a ferit să se așeze în fruntea lor (mai ales la cele „tradiționale” din Piața Pușkin, din fiecare 5 decembrie). În lupta sa cu autoritățile, a atras mereu atenția asupra chestiunilor juridice. Nu s-a sfiit să ceară, alături de alți disidenți, abrogarea unui articol din Codul Penal la o demonstrație din 1967 și nici nu a fost ferit de arestări și alte rele tratamente. Pentru el, procesele erau ocaziile perfecte de a promova cauza mișcării pentru drepturile omului și de arăta natura coruptă a sistemului sovietic.

În a doua parte a anilor ’70, în Occident, a fost un neobosit agent al devoalării abuzurilor psihiatrice din URSS. În afara accentului pe care l-a pus adesea pe legalitate și glasnost, Bukovski a dezvoltat și ceea ce se numește o filosofie morală. Gândirea sa, firește, a fost influențată și modelată de experiența închisorilor sovietice. A spus cândva că fusese un fel de „universitate” pentru el, comparabilă cu o partidă de șah. I-au plăcut confruntările și a avut o cauză clară. Uneori, asemeni altor disidenți, Bukovski a conceptualizat disidența în termeni de sacrificiu. Credea că acest sacrificiu etic de sine derivă din creștinism și a declarat în câteva rânduri că etica civilizației europene provine din același trunchi. „Conștiința umană [era] pe cale să devină un factor important în politica mondială”, scria el în Vladimirskaia tiurma, rezumat ideal al întregii sale filosofii politice.

Să ne amintim cum, atunci când a ajuns în Occident în 1976, ziarul de stânga francez Libération îl anunța ca pe o figură care contestă categoriile politice tradiționale, care este dedicată luptei pentru drepturile omului și mai puțin filosofiei sau ideologiei. Era și un sâmbure de adevăr aici, programul lui Bukovski nu putea fi considerat nici de stânga, nici de dreapta. Într-un alt sens însă, Vladimir Bukovski a rămas extrem de politic până la capăt: profund ostil la adresa socialismului sovietic. Suspiciunile legate de politica de stânga, în general, aveau să se amplifice în perioada sa occidentală.

Bukovski a avut o forță motivațională colosală. Inițiativele sale au fost adesea susținute de nume ca Raymond Aron, Jean-François Revel, André Glucksmann sau Bernard-Henri Lévy.

Bukovski a avut o forță motivațională colosală...

A înființat la New York, în 1985, Centrul pentru Democrație în URSS, condus la acea vreme de prietenul disident Iuri Iarim-Agaev, menit să strângă informații despre viața din Uniunea Sovietică prin canalele drepturilor omului și prin anumiți sovietologi și specialiști cu înclinații de dreapta.

Tot el a fost implicat în organizarea unei conferințe internaționale majore la Praga, în iulie 1990, intitulată „Calea pașnică spre democrație”, care a atras la acea vreme o pleiadă întreagă de disidenți și lideri pro-democratici din fosta URSS și din Europa de Est. Conferința a fost deschisă de Vladimir Bukovski și Paruir Hairikian, iar Václav Havel i-a întâmpinat pe delegați. În timpul conferinței, într-un interviu cu Kasparov, Bukovski cerea „disoluția completă a Uniunii Sovietice”.

După 1990, Vladimir Bukovski a fost și un mare prieten al inițiativelor privind decomunizarea în România și un participant activ al școlilor de vară de la Sighet. Contribuțiile sale se găsesc publicate de Fundația Academia Civică în volumul Bukovski la Sighet.

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG