Marius Stan

O să spun de la bun început că nu subscriu deloc ideii defetiste cum că nimic nu s-a schimbat după 1989. Înțeleg însă foarte bine ideea lui Ralf Dahrendorf—de inspirație burkiană de altfel—că după fiecare revoluție urmează o perioadă de frustrări și dezamăgiri (o adevărată „vale a plângerii”). Este exact ceea ce s-a petrecut și în România ultimilor 30 de ani, dar și în multe din celelalte țări ale fostului Bloc sovietic (deși în moduri diferite).

Importanța acestor revoluții nu trebuie nicicând subestimată. Ele au reprezentat triumful demnității civice și moralității politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic și dictaturii polițienești.

Faptul că perioada post-revoluționară a fost marcată de rivalități etnice, dezgustătoare conflicte politice, corupție economică și politică ori ascensiunea partidelor și mișcărilor iliberale, inclusiv tendințe autoritare sau colectiviste, nu diminuează cu nimic din mesajul generos și impactul colosal al anului 1989. Ceea ce vreau să spun aici este că tocmai în țările unde aceste revoluții nu au avut loc (Iugoslavia) sau au fost deturnate (România), ieșirea din socialismul de stat a fost nesigură, întortocheată și, pe termen lung, problematică...

În România, prima decadă postcomunistă a fost marcată de un paradox frapant: cea mai abruptă despărțire de vechiul regim din Europa de Est a rezultat și în cea mai puțin radicală transformare. Revoluția din România a funcționat ca un „mod de legitimare” (vezi Peter Siani-Davies). Variile interpretări, lecturi și mituri asociate cu 1989 au reflectat mai degrabă imaginea de sine a noilor potentați și profundele diviziuni sociale.

Ca atare, conversația națională despre moștenirile leniniste, despre administrarea trecutului, a fost constant amânată, și, cel puțin în primii 15 ani după 1989, asupra României a domnit un fel de amnezie organizată de stat (vezi Tismăneanu & Raport). Ambivalența revoluției din decembrie 1989 în România a constat în faptul că nașterea pluralismului democratic a coincis cu regruparea autoritară a nomenclaturii (vezi Ruxandra Cesereanu, Deconstrucția unei revoluții; Andrei Codrescu, The Hole in the Flag).

Perioada post-Ceaușescu a inclus și o serie de elemente care fuseseră parte integrantă din stilul politic al birocrației comuniste, inclusiv elemente ale structurii simbolice a legitimității vechiului regim: (1). Un partid cvasi-carismatic cu un lider, Ion Iliescu, ostil la adresa procedurilor și regulilor democratice impersonale; (2). Exaltarea comunității organice, omogene d.p.d.v. etnic (patrie, neam, națiune; ep. Tg Mureș; „nu ne vindem țara”, etc.); (3). Aversiune față de și neîncredere în mecanismele pieței economice; apelul contant la o a treia cale; (4). Cultivarea identităților, loialităților și atașamentelor colective, combinat cu o atitudine refractară față de drepturile, aspirațiile și nemulțumirile minorităților (de orice fel); (5). O puternică retorică legată de conspirații străine și alți dușmani imaginari.

În pofida celor petrecute în România, anul 1989 a marcat cel mai important moment al istoriei globale după 1945. În politica internațională, 1989 a schimbat totul. A dus la sfârșitul comunismului în Europa, la destrămarea Uniunii Sovietice (1991), la încheierea Războiului Rece și a ceea ce Eric Hobsbawm a numit „scurtul secolul XX” (1914–1991). Tot 1989 a deschis calea către unificarea germană, către extinderea fără precedent a Uniunii Europene de la Lisabona la Tallinn, către extinderea NATO. Tot 1989 a dus la două decenii de supremație americană în politica internațională, la globalizare și la ascensiunea Asiei ca zonă geopolitică și economică strategică. Singurul lucru pe care nu l-a schimbat anul 1989—și aici sunt de acord cu Timothy Garton Ash—a fost natura umană.

Așa cum spunea regretatul sociolog israelian Shmuel Noah Eisenstadt (d. 2010), revoluțiile din 1989 au fost non-utopice, non-teleologice și non-escatologice. Ca regulă generală—mă întorc imediat la România—, aceste revoluții au fost erupții non-violente ale nemulțumirii civice împotriva supremației minciunii în viața publică și a cinismului agresiv al birocrațiilor comuniste. Așteptările lui 1989 au fost mari peste tot în Europa și prea puțini au fost cei capabili să anticipeze resurgența unor forme urâte de populism, exclusivism și intoleranță, pe care, de altfel, Václav Havel le numise profetic „coșmarurile viitorul post-comunist”.

Dintre toate locurile revoluționare ale anului 1989, România este singura țară din fostul Pact de la Varșovia (exceptând URSS) în care totalitarismul a fost succedat de autoritarism. Cred că e o teză care dă seama, în bună măsură, despre ce s-a petrecut în România după 1989.

Cu alte cuvinte, dacă acceptăm conceptul de „post-totalitarism” așa cum a fost el dezvoltat de Václav Havel în The Power of the Powerless, și de către Ágnes Heller, Ferenc Fehér și György Márkus, în Dictatorship over Needs, drept ultima fază (aproape putrefactă și ruinată) a regimurilor comuniste din Blocul sovietic, atunci România a fost excepția, în măsura în care dictatura lui Ceaușescu a simbolizat radicalizarea și nu de-radicalizarea (în sensul utilizat de Robert C. Tucker în lucrarea sa clasică The Marxian Revolutionary Idea). Deci dacă ipoteza mea este corectă, acest lucru explică atât decesul violent al socialismului dinastic (Ceaușeștii), cât și nașterea spasmodică a regimului succesor.

Aduc aici aminte că, în 1992, gânditorul polonez Leszek Kołakowski—numit adesea filosoful Solidarității—vedea peisajul post-comunist ca marcat de moșteniri leniniste durabile. A numit aceste reziduuri „ruine mișcătoare”. Kołakowski se referea la avatarurile vechilor elite comuniste și la persistența relicvelor ideologice și culturale ale vechiului regim. Instituțional, spunea Kołakowski, comunismul a murit. Din punct de vedere moral, patologiile lui continuă să bântuie lumea post-comunistă...

Cazul românesc trebuie conectat la dinamica generală post-comunistă din Europa. Sunt de acord, de pildă, cu Stephen Kotkin (Princeton) că societatea civilă era în cel mai bun caz foarte slabă, precară și fragilă în România, în timpul anilor 1980, în vreme ce opusul ei, ceea ce Kotkin numește „societatea necivilă” (Nomenclatura), crescuse exponențial ca parte din elefantiazisul instituțional al autocrației lui Nicolae Ceaușescu.

Revoluția din decembrie 1989 a scăpat de unele din cele mai insuportabile trăsături ale vechiului regim, inclusiv cuplul dictatorial (*proces-spectacol). Dar dintre toate revoluțiile europene ale acelui an, cea română a fost și singura care a implicat violență și vărsare de sânge (peste 1.000 de oameni uciși în toată țara). Însă parte din istoria acelor zile a rămas mult timp învăluită în mister, în special pentru că noii deținători ai puterii (veteranul ideolog leninist Ion Iliescu și asociații săi—FSN) au construit o nouă mitologie menită să le consolideze imaginea de „democrați autentici”. De fapt, ei nu făceau altceva decât să mimeze perestroika lui Gorbaciov (reforme limitate de la vârf) și detestau, în realitate, orice formă de auto-organizare societală spontană.

Conflictul dintre noii lideri („puterea”) și societatea politică și civilă pe cale de a se naște în România și-a atins apogeul timpuriu în iunie 1990, când puterea executivă de atunci a apelat la forțe extra-legale, minerii din Valea Jiului, spre a zdrobi protestele anti-comuniste din Piața Universității. Ca urmare a acelui episod traumatic, i-a luat ani de zile societății civile românești să se regrupeze și să revendice o sferă publică robustă.

Controlul guvernului asupra mass media și slăbiciunea opoziției politice i-au permis partidului lui Iliescu să-și mențină dominația asupra economiei, educației și, mai ales, asupra a ceea ce se cheamă administrarea trecutului. Chiar și în aceste circumstanțe tulburi ale anilor ’90, au existat totuși grupări ale societății civile care au promovat societatea deschisă și cauzele justiției istorice (ex: Memorialul Sighet inițiat de poeta și disidenta Ana Blandiana).

PS: Zilele acestea, a avut loc la București, la Facultatea de Istorie, o conferință internațională intitulată Thirty Years After—Post-communism, Democracy, and Illiberalism in Central and Eastern Europe. Cele trei zile de prelegeri au adus în discuție o serie întreagă de tematici de analiză a evenimentelor din 1989 și a perioadei post-comuniste.

În noiembrie (a.c.) se vor împlini cincisprezece ani de la dispariția celui care a fost Martin Malia (1924–2004), mare istoric al comunismului sovietic, biograf al lui Alexander Herzen, profesor la Berkeley și autorul mai multor volume și articole care accentuau teza că Uniunea Sovietică—ceea ce s-a numit „Marele Experiment”—fusese constituită pe baza unui proiect ideologic. Malia a numit acea construcție „ideocrație” și a insistat că era vorba despre un hybris radical, de un voluntarism socialist care disprețuia faptele sociale și condițiile obiective, deci nu avea cum să reziste. A anticipat corect.

Pentru Malia, la fel ca pentru Claude Lefort, nu a fost vorba de o improvizație născută ca răspuns la o situație istorică imposibilă, cum cred apologeții de ultimă oră ai bolșevismului, ci de o dorință pasionată a unui grup de oameni, inspirați de o sumă de idei fixe, de a schimba cursul istoriei universale într-o direcție pe care ei o credeau rațională și, de fapt, inevitabilă. În cartea sa dedicată ideii comuniste, La complication: Retour sur le communisme, gânditorul francez, un exponent al stângii anti-totalitare, se angaja, de altfel, într-un dialog cu același Martin Malia.

Apărut în 1994, volumul The Soviet Tragedy rămâne o operă de mare erudiție, o critică ideologică extrem de coerentă, și nu, așa cum ne obișnuiseră multe din studiile de sovietologie, o diatribă—în paradigma „Războiului Rece”—la adresa rivalului geopolitic tradițional (Uniunea Sovietică). La rându-i, subtitlul este revelator: O istorie a socialismului în Rusia, 1917–1991. Deci nu o istorie a Rusiei în perioada socialistă. Pentru a ne face o idee mai clară asupra distincției analitice pe care o introducea Malia, să privim comparativ spre un alt autor specializat în istoria sovietică: Leonard Schapiro (1908–1983), profesorul de studii ruse de la London School of Economics.

### Vezi și... ###

Mistica voinţei revoluţionare

Schapiro condamna sistemul comunist de pe poziții liberale, ca negație absolută a statului de drept, și îi acuza pe bolșevici de duplicitate și utilizarea oricăror mijloace pentru a cuceri și menține puterea. De cealaltă parte, Malia aducea argumente potrivit cărora partidul comunist nu urmărea altceva decât ceea ce spusese dintotdeauna: transformarea totală a umanității și instituirea egalității absolute.

### Vezi și... ###

La dispariția unui mare istoric - Moralitate și istorie: Richard Pipes și radicalismul bolșevic

Altfel spus, spre deosebire de Schapiro sau de Richard Pipes (1923–2018), Malia nu-i condamna pe bolșevici pentru a fi fost niște „socialiști ratați”, ci tocmai pentru a fi fost „buni socialiști” (a se citi „consecvenți”). Indubitabil, critica lui era una profund ideologică. Dar ideologia era asumată deschis, explicit, cum se întâmpla, de altfel, și la Robert Conquest (1917–2015). Există multe alte astfel de distincții în abordare. În timp ce un autor precum Pipes identifica originile totalitarismului sovietic în timpurile lui Alexandru al III-lea, Martin Malia plasa Rusia sovietică în tradiția intelectuală europeană, apoi găsea o conexiune între socialismul sovietic și, cum spunea alt autor, „principalii suspecți” ai filosofiei politice: Rousseau, Hegel, ori Marx.

Tot Malia ne-a spus că nu a fost niciodată vorba despre o idee bună pervertită pe parcurs, ci despre una greșită de la bun început. Distincția esențială dintre Pipes și Malia ar putea fi rezumată astfel: pentru primul, Rusia a desfigurat socialismul. Pentru cel de-al doilea, socialismul a distrus Rusia.

Foarte interesantă rămâne și teza lui contrafactuală cu privire la soarta autocrației europene (ca specie) dacă Primul Război Mondial nu s-ar fi produs. Profesorul de la Berkeley susținea că acele condiții de început de secol XX—societăți profund rurale, cu o intelighenție maximalistă desprinsă de elita mare proprietară funciară—nu ar fi dus la regimuri socialiste, ci mai degrabă la dictaturi de dreapta de un anumit tip. Cât privește Rusia, probabil că ea s-ar fi ales cu un lider de genul Franco, brutal și represiv, dar ar fi păstrat proprietatea privată și condițiile pentru evoluții politice și economice viitoare. Însă tot Malia se grăbea să adauge că, în condițiile unui stat perfect slăbit și lacunar precum cel rus, un „Franco slav” post-1914 ar fi fost greu de imaginat. De ce? Pentru că acea criză determinată de război ar fi distrus inclusiv șansele unei succesiuni a forțelor politice. De pildă, de la monarhism la liberalism...

Sovietologul ne arăta, de fapt, un paradox: ar fi existat „o mai bună alternativă istorică”, însă aceasta nu era posibilă în Rusia. A trecut mai bine de un veac de la acel moment-bornă, de la acel 1914 care a schimbat faciesul continentului european, iar nevoia de a înțelege hecatomba numită secolul XX este mai prezentă ca oricând.