Marius Stan

Moartea lui José Ortega y Gasset pe 18 octombrie 1955, survenită după cele ale lui Miguel de Unamuno (1936) și Eugenio d’Ors (1954), a pus capăt unui triumvirat intelectual istoric care, vreme de jumătate de secol, marcase profund literele, filosofia și gândirea Spaniei. Profesor al catedrei de metafizică de la Universitatea Complutense din Madrid, fondatorul și animatorul nepereche al acelei Revista de Occidente (1923–1936), călător neobosit, eseist lucid și implacabil, Ortega y Gasset a vrut să fie și a fost, mai presus de toate, El espectador, spectatorul incoruptibil al omului și al circumstanțelor acestuia. Comparația cu Raymond Aron derivă aproape natural (vezi Brendon Westler, Aurelian Crăiuțu, “Two Critical Spectators: José Ortega y Gasset and Raymond Aron,” in The Review of Politics, Vol. 77, No. 4, 2015, pp. 575–602).

Martor al dezastrului național spaniol din 1898, a fost, poate mai mult ca oricare altul, campionul acelei regenerări a Spaniei care i-a inspirat pentru prima oară Meditațiile despre Don Quijote (1914) și Spania nevertebrată (1921). Tot în anii ’20 a scris Tema vremii noastre (1923), Dezumanizarea artei (1925) și Revolta maselor (1929), deslușind întreaga criză a civilizației ce avea să cuprindă Europa anilor ’30. Afinitățile sale l-au conectat la curentele gândirii germane, la Goethe, la Kant, la Nietzsche, la Wilhelm Dilthey, dar doar pentru a se articula pe sine prin intuiții esențiale, fecunde, și care, dată fiind dimensiunea condensată a eseului, au căpătat putere de sugestie și de provocare exemplară. Studiase el însuși în Germania, la Leipzig, Köln, Nuremberg, Berlin și Marburg... Ceea ce ne-a lăsat ca lecție este faptul că a trăi nu înseamnă altceva decât a raționa în fața inexorabilei circumstanțe. Pentru José Ortega y Gasset, onoarea spiritului stătea în rațiune, dar într-o rațiune „vitală și istorică”.

Tot el a lansat în 1917 ceea ce prin anii ’20 și ’30 devenise unul din cele mai bune și serioase ziare europene: El Sol, din Madrid. Criza societății spaniole pe care Ortega a observat-o „la primă mână” în acei ani era, în opinia sa, rezultatul abandonării de către elite a responsabilității privind o conducere exemplară și al revoltei „oamenilor-masă” împotriva oricărei încercări de a le atenua mediocritatea. Pe cale de consecință, ne spune y Gasset, am asistat la tendința crescândă a „omului-masă” de a fi captivul demagogiei, de a fi atras doar de acțiunea directă, irațională și violentă (și care conduce, inevitabil, atunci când se protestează pentru prețul pâinii, la distrugerea tuturor brutăriilor).

Să nu uităm că José Ortega y Gasset, ca membru al generației 1914, n-a apărut ex nihilo, din secole de înapoiere culturală spaniolă. Era, de fapt, „fiul” generației 1898 și „nepotul” generației liberale de la 1868. Tânărul Ortega privea spre restul Europei ca spre o comunitate culturală la care avea un drept istoric să aparțină, dar la care simțea că nu are o apartenență totală din cauza nivelului scăzut al vieții academice și culturale spaniole. Așa a ajuns să simtă y Gasset ceea ce unul din biografii timpurii, Rockwell Gray, a numit imperativul modernității. Scopul fundamental al lui Ortega y Gasset fusese acela de a aduce Spania la „înălțimea timpurilor” și de a articula o filosofie pentru acele timpuri, una bazată pe intuiția unicității condiției umane.

În multe privințe, Ortega y Gasset a fost un educator care s-a străduit să creeze o punte între Spania și marile tradiții ale gândirii și culturii europene. În pofida influențelor istorice și culturale pe care le-a resimțit în afara țării, a reușit să le absoarbă pe toate și să le transforme într-o perspectivă care a devenit tipul său distinct de filosofie. Ceea ce-a făcut y Gasset între 1910 și 1930 la Madrid a fost să modeleze o nouă conștiință politică burgheză. Madridul a fost pentru José Ortega mai mult decât Viena pentru Wittgenstein.

În mai 1914, la Teatrul de Comedie din capitala spaniolă, Ortega y Gasset ținea unul din discursurile celebre, intitulat „Vieja y nueva política” (Politica veche și cea nouă). Cei care l-au auzit vorbind au simțit pe loc că fac parte dintr-un proiect de reînnoire. Să nu uităm că același y Gasset atingea maturitatea filosofică pe când Primo de Rivera închidea Universitatea din Madrid, obligându-l pe profesor să-și țină faimosul curs, „Ce este filosofia?”, într-un teatru, în fața unui public larg, neacademic. Discursurile lui despre misiunea universității au devenit populare imediat după demisia lui Primo, în 1930, și au servit ca un fel de preludiu al celei de-A Doua Republici. Propriile plonjoane și incursiuni în viața publică i-au permis lui y Gasset să ia „temperatura vremurilor”, să le citească Zeitgeist-ul și să-l transforme într-un program de acțiune politică.

De-a lungul vremii, au abundat controversele cu privire la marxismul lui Karl Kautsky și la influența acestuia asupra social-democrației germane și europene. Teoretician de seamă al SPD-ului german și fondator al revistei Die Neue Zeit (devenită ulterior săptămânal, pe scurt, cea mai importantă revistă de teorie socială a celei de-A Doua Internaționale), la Stuttgart, redactor al ei din anii 1880 și până în 1917, cel născut azi, în 1854, la Praga, a fost catalogat în varii feluri: de la renegat și cripto-revizionist, la marxist evoluționist și determinist fatalist.

Mulți au căutat să arate că poziția centristă a lui Kautsky, care nu combina cu multă ușurință teoria revoluționară și practica reformistă, a oferit o alternativă la radicalismul și revizionismul epocii de dinaintea Primului Război Mondial. Alții, la rândul lor, au pretins că, fie înspre bine, fie înspre rău, Kautsky a impus teoria și practica social-democrației germane asupra tovarășilor socialiști din alte țări.

Karl Kautsky a fost mai mult un popularizator decât un inovator. Principala lui contribuție, o încercare de a distinge între revoluțiile politice și cele sociale, a venit abia după 1918, atunci când fusese deja izolat de mișcările comunistă și social-democrată. Tot el a ratat șansa de a fonda o școală a marxismului kautskyian. Poziția lui centristă, care promova organizarea, izolarea și precauția în defavoarea acțiunii și combativității, părea plauzibilă, mai degrabă, în condițiile de impas ale Germaniei imperiale. În zorii Primului Război Mondial și ai revoluțiilor care au urmat, inutilitatea strategică și imposibilitatea politică a centrismului deveniseră evidente. Deși Kautsky a rămas extrem de critic atât la adresa social-democrației reformiste, cât și a comunismului, până la moartea sa, pe 17 octombrie 1938, el n-a mai oferit o alternativă politică și nici n-a mai putut lucra cu vreo mișcare politică. Per total, un personaj care a oscilat permanent între flexibilitate politică tactică și un anti-revizionism de nezdruncinat.

Pentru Kautsky, teoria însemna o formă de practică, a cărei funcție era aceea de „a-i învăța pe muncitori realitatea condiției germane prin sublinierea unicității proletariatului”. Karl Kautsky a sesizat obstacolele în calea activității revoluționare, dar nu a oferit vreo strategie politică în afara educației teoretice și a participării în varii activități. Viața lui de după 1914 și până în 1938 a fost mai puțin acoperită. Dar ea trebuie să conțină și critica lui Karl Kautsky la adresa revoluțiilor rusă și germană, pentru gradul lor de violență și pentru violarea normelor democratice. Această critică a devenit, de fapt, baza distincției lui Kautsky între o revoluție politică voluntaristă și majoritară, și o revoluție socială determinată, care s-ar produce gradual prin accederea la putere a proletariatului.

Negăsind prea mult sprijin pentru noua sa versiune centristă, Karl Kautsky s-a întors la Viena la mijlocul anilor 1920 și și-a continuat de acolo activitatea teoretică. În 1927, a publicat Concepția materialistă a istoriei, pe care a considerat-o opera lui fundamentală. A existat mereu la Kautsky, de-a lungul vieții, o formă de continuitate a gândirii sale specifice. Din păcate, a fost vorba și de o continuitate a slăbiciunii și ambiguităților.

Într-unul din pamfletele lui cele mai interesante, Revoluția socială („Die soziale Revolution”), Kautsky făcea o paralelă între revoluție și nașterea biologică. Analogia surprindea însă perfect imaginea de sine a tânărului partid social-democrat (SPD) și dădea seama pentru rădăcinile ortodoxiei marxiste. Disprețuiți de către burghezie, etichetați drept „tovarăși fără patrie” de către Kaizer și aristocrația iuncher, primii social-democrați se văzuseră pe ei înșiși ca vestitori ai unei lumi noi. Ostracizat într-un mediu fundamental reacționar, SPD-ul a devenit rapid un „stat în stat”, în care lideri ai partidului precum August Bebel (1840–1913) sau Wilhelm Liebknecht (1826–1900) erau venerați și unde marxismul era primit ca o biblie a speranțelor pentru mase.

Cât despre Kautsky, el și-a trăit perioada de glorie ca teoretician marxist în cele două decenii dintre moartea lui Engels (în 1895) și Primul Război Mondial. După susținerea efortului de război în 1914, prin SPD, după opoziția față de revoluția bolșevică din 1917, sau după critica mișcării revoluționare postbelice din Germania, asalturile polemice ale lui Lenin la adresa lui Kautsky au avut ca rezultat, cel puțin în cercurile revoluționare, anatemizarea acestuia ca „renegat”. Din păcate pentru Karl Kautsky, în această perioadă de puternică polarizare politică, tacticile sale centriste au fost la fel de detestabile pentru conducerea SPD-ului cum erau și pentru Lenin...