Marius Stan

Jurnalist cu capul pe umeri cum era, Daniel Defoe (n. 13 septembrie, 1660–d. 24 aprilie 1731) s-ar fi enervat, cel mai probabil, să afle cum generațiile viitoare îl vor fi botezat afectuos „părintele romanului” englez. În cele mai bune opere de ficțiune ale sale a încercat—pentru că temperatura timpurilor o cerea—să pretindă că arată faptele așa cum sunt, „necoafat”, și că nu ar avea nici cea mai mică intenție de a da frâu liber imaginației. A fost doar unul din paradoxurile acestui om cu adevărat complicat.

Aventurile lui Robinson Crusoe, de pildă, au intrigat printr-o anumită abilitate de a normaliza anormalul, de a scrie despre experiențe extreme în termenii unei reacții umane sensibilă la ele, de a descrie viețile unor oameni extraordinari într-un limbaj comun și cu o terminologie inteligentă, dar deloc condescendentă. Defoe a avut abilitatea aproape instinctuală de a lua oribila autodistrugere a unui individ anti-social și a o converti în uluitoarea și inspiratoarea poveste a unui individ echilibrat și practic. Dintru început, ni se arată direcția: Crusoe este un naufragiat și astfel este absolvit de orice responsabilitate pentru situația în care se află...

Părinții prezbiterieni ai lui Daniel îl pregătiseră pentru preoție și, deși a decis de timpuriu că nu aceea va fi calea, Defoe a primit o educație comparativ la fel de bună. Pe la paisprezece ani îi plăcea nespus să stea de vorbă cu soldați și marinari, memorând toate poveștile acestora. Se simțea ca un istoric, fără să fi citit vreo carte, fără să fi avut vreuna la îndemână. Mai târziu, a devenit comerciant de diverse produse și a trăit în Spania pentru o vreme, s-a căsătorit (nu fericit, e important să notăm), a scris poezie proastă, marginală, și, până prin 1692, pierduse în afaceri echivalentul a un sfert de milion de dolari. După aceea, n-a mai fost ferit vreodată de dificultăți financiare. S-a salvat adesea căzând la pace cu creditorii. A făcut ceva profit de pe urma unei fabrici de cărămizi și țigle, a devenit un jurnalist și pamfletar prolific și a început chiar să se amestece în politică.

Defoe a descoperit, asemeni propriilor lui cititori, că are abilitatea de a scrie despre chestiuni cotidiene într-o manieră directă, simplă și clară. Însă odată cu moartea patronului său, Regele William al III-lea (cunoscut și ca William Henric sau William de Orania), și ascensiunea la tron a Reginei Anna a Marii Britanii, Defoe, deși un disident extrem de popular, a ajuns un om vânat. În 1703, a fost arestat, aruncat în pușcărie, judecat și condamnat să plătească o amendă, să stea de trei ori la stâlpul infamiei, reținut, din nou, în neștire și, în cele din urmă, eliberat condiționat. Partea extraordinară din acest urât episod, în afara umilirii publice a unui om care deja își câștigase un anume prestigiu, a fost că Defoe însuși a reușit să profite iar mulțimea l-a tratat ca pe un erou. În loc să fie batjocorit și pus la stâlpul infamiei, a fost aclamat și sărbătorit în toiul expunerii sale publice.

De atunci încolo, s-a dedicat din ce în ce mai mult jurnalismului politic. Cel mai politicos cuvânt care să descrie mare parte a vieții și operei lui Defoe în această perioadă ar fi „insipidă”. Și-a vândut talentul celui care dădea mai mult, a spionat pentru favoriți și i-a luat în derâdere pe adversari—an după an, a agitat eseuri economice, poezie ratată, frânturi umoristice și corespondență politică, acumulând din ce în ce mai lacom pentru dotele fetelor deja măritabile. Actul de a scrie, de a scrie practic orice câtă vreme ies bani, devenise la fel de obișnuit și de întipărit în Daniel cum fusese oricare altă lovitură a sa din trecut.

Cam așa arăta omul care, la vârsta de 60 de ani, s-a așezat la masă pentru a produce o descriere memorabilă a peripețiilor unui naufragiat, și care, în cei cinci ani care au urmat, a terminat și publicat cele trei părți din Aventurile lui Robinson Crusoe (1719), Istoria vieții și aventurile Domnului Duncan Campbell (1720), Memoriile unui cavaler (1720), Căpitanul Singleton (1720), Moll Flanders (1722), Roxana: Amanta norocoasă (1724) și O nouă călătorie în jurul lumii (1725). În tot acest timp, a continuat să producă pamflete și materiale jurnalistice într-un număr considerabil și și-a petrecut mai mult ca sigur câteva veri călărind de-a lungul și de-a latul țării spre a strânge material pentru a sa prețioasă Călătorie în întreaga insulă a Marii Britanii (1724).

Dacă l-am privi pe Daniel Defoe ca pe englezul tipic, londonezul tipic, probabil Cockney-ul tipic, și povestea lui despre un bărbat pe o insulă ca pe un roman tipic englez (cu al său accent pe factualitate, tărie de caracter și o judecată optimistă și sănătoasă), am fi, de fapt, în asentimentul unor critici de limbă engleză de varii orientări, de la Samuel Johnson (1709–1784) la Virginia Woolf (1882–1941). Un altul, francez, Alphonse Daudet (1840–1897), a spus cândva despre Defoe că este englezul prin excelență și autorul național al Angliei, că posedă pofta de aventură specifică, gustul pentru călătorie, dragostea de mare, pietate deopotrivă cu instincte comerciale și practice. Woolf însăși era convinsă că Daniel Defoe aparține școlii marilor scriitori realiști, a căror operă e fondată pe „cunoașterea a ceea ce persistă mai mult, deși nu în chip atrăgător, în natura umană”. Ceea ce mulți alții au apreciat a fost poate tocmai această mândrie tipic engleză a normalității lui Defoe, raționalitatea lui absolută și, mai ales, lipsa tonalităților nevrotice...

Apărute la Penn State University Press la începutul anilor 2000, Memoriile lui Nikita Hrușciov (n. 15 aprilie 1894 - d. 11 septembrie 1971), reprezintă o fascinantă incursiune în personalitatea fostului lider sovietic și o lămurire mai amplă cu privire la cauzele capriciosului său comportament politic. Citim acolo despre enervarea provocată lui Hrușciov de liderii militari care n-ar înțelege, pasămite, diferența dintre influență și putere. Tot în memorii aflăm despre preferința lui Nikita pentru consilieri perfect ancorați în câmpul lor de expertiză, dar umili, docili și plini de respect în prezența politicienilor. Despre neîncrederea funciară a liderului sovietic în statistici și căutarea necontenită a unor surse alternative de informare. Așijderea, suntem făcuți martorii unei serii impresionante de confesiuni (poate ritualice înaintea unei morți iminente?), când Nikita Hrușciov își cere scuze unora ca Boris Pasternak (1890–1960), Piotr Kapița (1894–1984) sau Ernst Neizvestny (1925–2016) pentru a-și fi impus voința asupra lor.

Toate aceste elemente constituie portretul unui lider sovietic care s-a dovedit profund ambivalent în privința granițelor dintre chestiunile tehnice și cele politice sau a utilizării anumitor mijloace pentru a impune conformismul altora. Se poate spune că Nikita Hrușciov nu a înțeles niciodată prea bine relația dintre politicile sale. Memoriile ne înfățișează imaginea unui conducător chinuit de toate aceste compromisuri și contradicții. Într-un fel, a fost mereu un „aproape om de stat”. A scos, într-adevăr, Uniunea Sovietică din anchilozarea stalinistă și a oferit anumite inovații politice și ideologice care se despărțeau concret de vechile metode de guvernare. În același timp, nu a fost vreun constituționalist sau vreun democrat liberal și a susținut infrastructura instituțională imaginată de Lenin și Stalin.

Una din problemele fundamentale fusese, cel puțin în opinia mea, aceea că etosul stalinist privea toate inițiativele nereglementate în cheie anarhistă, iar asta a dus la crearea unei atmosfere de profundă neîncredere în mase. Hrușciov, care fusese crescut în acest sistem, a vrut în cele din urmă să încurajeze o mai mare „încredere” în inițiativa maselor - poate pentru a mai disipa din atmosfera sulfuroasă a stalinismului târziu. A fost, probabil, contribuția lui la istoria Uniunii Sovietice.

Acum, întrebarea care se pune - mai ales astăzi, când se fac 48 de ani de la decesul în urma unui infarct - este dacă alegem să privim spre cât de departe a ajuns cu evoluția gândirii sale politice sau dacă, din contră, dorim să scoatem în evidență limitele evoluției sale? Altfel spus, ar trebui să-l privim ca pe un stalinist devenit reformator sau ca pe un vizionar blocat în propriu-i trecut? Știm astăzi că Hrușciov a avut mai puțin succes în a-și atinge principalele obiective decât Stalin pe ale sale. Spre deosebire de Stalin, puterea și prestigiul lui Hrușciov depindeau foarte mult de succesul politicilor râvnite. Și, în vreme ce Stalin putea guverna fie cu, fie fără partid, Hrușciov s-a trezit că îi este din ce în ce mai greu să o facă în oricare dintre variante.

Dificultățile născute din calitatea de succesor al lui Stalin ar fi putut la fel de bine să fie accentuate de elementele reziduale de stalinism din chiar concepția hrușciovită despre autoritate. Hrușciov a rămas mereu neclar și ambiguu în privința mijloacelor care trebuie folosite pentru atingerea scopurilor. Ori poate că i-a lipsit priceperea politico-administrativă de a le sincroniza. Să fim direcți: Hrușciov a avut o contribuție enormă la politica sovietică prin renunțarea la teroare ca mijloc de rezolvare a disputelor politice. Dar decizia sa a redus dramatic competiția dintre structurile birocratice, cele care ar fi trebuit să-i îndeplinească lui obiectivele. Hrușciov a crezut în mod eronat că eliminarea coerciției fizice împotriva oficialilor de partid și de stat va crește susținerea pentru scopuri cu adevărat naționale (mai degrabă decât regionale sau departamentale).

Înlăturarea lui Hrușciov de la putere în 1964, numită „demisie voluntară”, s-a născut în principal din ideile lui autocratice despre puterea primului secretar în raport cu celelalte structuri înalte de partid. Ideile grandioase, dar insuficient pregătite, au accentuat, în timp, senzația de inadvertență politică. Stilul politic imprevizibil, mereu solicitant, disruptiv și impacient i-a grăbit, cu siguranță, debarcarea. Tovarășii de partid ai lui Nikita Hrușciov au avut constant obiecții cu privire la conținutul marilor sale proiecte, în special la adresa metodelor de promovare și implementare. Dar la fel de evident este și faptul că procedurile și politicile lui Hrușciov au avut un impact major asupra concepției despre putere și autoritate a succesorului, Leonid Brejnev (1906–1982). În special în perioada 1964–1969, administrația Brejnev a făcut toate eforturile pentru restabilirea unor relații instituționale clar definite...